Despre câini şi alte lighioane blogorale

Zoso aduce aici în discuţie tema câinilor semi-vagabonzi şi semi-comunitari. Ǎia care îşi fac vizuina şi metehnele şi teritoriul în jurul blocurilor. O temă semnificativă social, care dă seamă despre tranziţia din România, ca să mă ecsprim în gomozităţi lemnoase.

Discuţia este interesantă. Iar postul lui Turambar, nemuritor şi rece şi antropolog şi pătimaş şi hingherofil, este de macsimă ecscepţie serendipică şi analitică şi sintetică şi novatoare. Drept pentru care îl preiau în întregime, courtesy of the Copy Paste complex technological procedure.

Enjoy. După bloguri suntem noi, Câinii şi dulăii vioi, Să vă muşcăm până joi :)

==========
Dupa cum unii dintre voi cu sigurantza stiu, problema vine din anii '80, anii demolarilor masive, cand s-au rashchetat multe case si cainii de la acele curtzi dintr-o data au fost abandonatzi de stapani, in multe cazuri (e greu sa fii mutat la bloc shi sa te traga inima sa duci intr-un apartament de doo camere cainele pe care pana mai ieri il tzineai pe lantz).

In relatzia cu animalele, noi romanii, ca shi de altminteri orice cultura care trece de la traditzional la modern, suntem la intersectzia creatoare de tensiune dintre doo filosofii de viatza:
- cea tzaraneasca, ce trage o demarcatzie clara intre uman shi non-uman, relegand non-umanul unei zone strict utilitare, lipsita de afect: vaca e pentru muls shi jug shi balegar shi carne, gaina pentru taiat, cainele pentru pazit. Ce e aia sa bagi cainele in casa? Rushine! Marsh afara, ca murdareshti preshurile si lashi par, rasa ma-tii de potaie!
- cea urbana, care incetul cu incetul renuntza la motivatziile utilitare (lapte carne oo branza arat semanat paza carat) si isi justifica asocierea cu animalul la nivel estetic, afectiv, psihologic, ludic: animalul ca si companion, ca si indicator al statusului social, ca shi pretext de joaca, ca si motiv de apreciere a frumusetii fizice si comportamentale.

Ei, aici ma intorc la Bucureshtii anilor '80. Brusc, violent, animalele si oamenii au fost ruptzi din logica utilitara a statului la curte in mahalalele negustoresti - muncitoresti ale Bucurestiului, unde aceasta relatie cu cainele era predominanta, si zvarlitzi pe maidane. Ca apoi, pe parcursul celor douazeci de ani care au trecut de atunci, sa fie readusi in logica mahalalo-tzaraneasca pe usha din dos, in jurul blocului.

Si iata tensiunea: unii dintre noi gandim in logica utilitara (cainii sunt obiecte, non-umani, nu putem sa-i punem pe aceeasi etajera ontologica precum pe noi, pe oameni, si atunci ei ishi justifica existenta in jurul nostru doar daca respecta regulile jocului: au stapan, stau in curte, pe lantz, si produc ceva: paza, in cazul de fatza; altminteri, cainii fara stapan nu au ce cauta pe strada, reprezinta un pericol si trebuie starpitzi fara prea multe remushcari - shi eu tzin de aceasta logica) sau logica urban / estetica / ludica / empatica: cainii sunt fiintze si ele care merita mila, grija si consideratzia noastra si nu trebuie tratatzi violent, ci hranitzi si facutzi partashi la experientza noastra urbana.

Pana aici a vorbit Turambar sociologu, cel care constata, nemuritor shi rece, antropologu urban. Pana aici, fiecare alege.

De aici inainte vorbeshte Turambar in carne shi oase. Omu cu valorile shi hachitzele lui. Si in acest caz am ales deja: vin de la tzara, asha am invatzat. Cainele este non-uman (ma rog, tzaranul zice sub-uman), diferit, pe un alt palier ontologic. Imi plac cainii, la curte nu ii tzin pe lantz, ci sunt partenerii mei de spatziu, merg cu ei la plimbare pe dealuri, precum indianu cu lupu, insa cam atat. Nu in casa cu labele tale murdare, Pongo :).

In plus, mi se pare o tampenie sa chinui un caine sa-l tzii in apartament, in 50-100 de mp. La curte e altceva.

Ce avem aici e un exemplu de tranzitzie, cum ar zice cei de la Dilema si Vintila: intre tzara, mahala shi orash. Practici sociale care incearca sa recreeze textura sociala traditzionala, sfashiata violent de comunishti shi de megalomania ceaushista.

Pentru ca ai batrani, chiar daca stau la etaju noo, asta stiu si asa se simt bine. Cu caine la curte. Si daca nu e curte, atunci in juru blocului - un spatziu de proximitate teritoriala cvasi-privata, ca sa folosesc cuvinte gomoase. Si asta ii vine ca o manusa si cainelui, care asta are in sange, gene si instinct: sa-si aproprieze un teritoriu, sa-l marcheze si sa-l apere de intrusi.

Pongo, afara! Marsh afara, rasa ma-tii de potaie, ca-mi murdareshti preshurili... :)