Ca un mucegai sănătos

M-am întors de la Telega. De la zăpada curată și de la textura fluidă a crengilor și a dealurilor și a mușuroaielor acoperite de stratul cel alb, m-am întors la colțurile drepte și la cenușiul betonului de Dristor.

E seară. E aproape 11 noaptea. Și ca atîtea alte dăți, mă ridic și mă uit pe fereastra de la sufragerie, la vale, peste gîrla Dîmboviței, peste blocurile din Vitan și Balta Albă, pînă hăt departe, spre Piața Sudului. Suntem norocoși: stăm într-un bloc de-ăla turn, de 10 etaje, care pe lîngă că nu are nici un alt bloc în fața sa, mai și este înfipt chiar în buza văii, de unde începe să se lase coasta spre Dîmbovița de dincolo de Vitanul Vechi.

Combinația asta de etaj superior și de lipsă de obstacole și de cocoțare de mini-faleză ne dă o priveliște privilegiată, de textură urbană întinsă la picioarele noastre. În stînga, centrala termică aia dinspre Glina scuipă fumul alb din coșuri. Lîngă ea sclipesc luminițele de la hotelul ăla nou, de lîngă Tîrgul Auto Vitan. O reclamă roșie în noapte. Și peste tot, blocuri blocuri, lumini, ferestre, pîlpîieli de viață. Blade Runner de Dîmbovița. Cyberpunk de Crevedia. Sprawlul post-comunist.

Și, ca și în celelalte seri, îmi dau seama că am în față exact imaginea unei răni pe cale de tămăduire. A unei bube care se cicatrizează urît, dar se cicatrizează. Mă uit la toate luminițele astea care sclipesc pseudo-aleatoriu în ferestre, rămășițele sărbătorii marketizate de Crăciun, la toți Moși Crăciunii care își fîlfîie pixelii ieftini în ferestrele de termopan, creînd o textură isterică, de icoană cu leduri, de bord de taxi indian, de manea tehno de Ferentari. Dar în loc să mă sgîrie pe cornee, imaginea asta pe care o știu prea bine mă bucură. Mă fericește. Îmi întărește senzația de libertate pe care o simt de ceva timp in hoitul meu de sociolog cu bască și blog care a citit prea mult William Gibson în tinerețe.



Pentru că toate aceste fîcîieli de leduri de Moș Crăciun în comă vin să rupă rigoarea cenușie, aliniamentul castrator tras pe planșeta bauhausiană de comuniștii preadornici să sufoce variabilitatea, zvîcnirea, zguduirea, mahalaua, libertatea, creșterea naturală și necontrolată. Nemernicii de bolșevici care vroiau o țară murdară în asepticismul ei arhitectural, o cîrcăleală de spital de retardați mintali care să își tîrască creierul într-o continuă spălare cotidiană de sinapse.

Și nu le-a ieșit. Slavă Domnului cel inexistent, nu le-a ieșit. Și-au luat-o în freză de la istorie. History with a vengeance. Bucla distopică se închide. Blocurile nu au dispărut, cum ar fi vrut unii robespierreni urbani de după 1989. Tot alea sunt. Peste ele însă a crescut o mîzgă semiotică, o brambureală de întorlocare de semne și de diferențe, de mici știrbiri ale liniei drepte și ale rigorii sterpe. Colo un Moș Crăciun cu leduri roșii. Dincolo o casă cam țigănească, cu acoperișul în tot soiul de culori de lindab turbat, dar care rupe monotonia de beton de Leana Totalitara. Mai jos o biserică nou construită. Un platan în fața ei, într-o interecție recent redesenată. Un bloc de patru etaje proaspăt reabilitat termic, care hodoronc-tronc și-a mai tras și o mansardă, un nivel în plus, cum ar veni, fără lift, evident, dar care rupe însă ritmul plictisitor al celorlalte blocuri de patru etaje cu acoperișul orizontal, pe care înfloresc tot soiul de antene și de pete de smoală.

Tot o cîrcăleală de cîrpeli și de diversificări și de variații felliniano-bollywoodiene, de viață, bă dragi cititori, de viață, de bube și de puroi și de mucegai din care se ridică damful de mîl cotidial fertil, de manea din care se vor naște coacervatele urbane noi, generațiile de oameni (mai) liberi la minte, indiferent ce minte o fi aia, chiar și îmbîcsită de telenovele și de visurile de cîștig facil și nemeritat. Mahalaua de cyberpunk de Crevedia a prezentului meu care crește pe ruinele trecutului vostru totalitaro-bauhausian.

Că al meu nu e. Trecutul meu e la 100 de km mai hacana, mai spre deal, mai spre munte. Spre Boșilcești și spre Măceș și spre Mărtin și Rotunda și spre toate coastele alea sărăcăcioase pline de cătină și de gherghini și de corni și de aluni și de frasini și de ulmi și de pruni. Mulți pruni, care dau multă țuică, pentru cei care nu se uită nici măcar la telenovele. Alt mucegai, cu altă sevă de viață ratată într-însul...