The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Montesquieu, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

.