N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


.