Furtunești, nu furtunești, vremea Covidului trece

Vedeți voi, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, îmi place mult de voi, căci sînteți printre puținii care încă mai cred în primejdioasa idee de libertate. Dar uneori vă ia și pe voi de cap rău de tot.

Să vă explic.

Sînteți îmbibați de teorii ale conspirației. Unele din ele cu o umbră de parfum de credibilitate. Altele cît se poate de aiurea – farfetched le zice la ideilea astea în dulcea limbă imperialistă.

Unele din ideile voastre “conspiraționiste” s-au dovedit, la un an după izbucnirea tărăboiului, de fapt practic realitate. Că n-o să fie vaccinarea obligatorie. Iete că se străduie stăpînii noștri să fie. Că Certificatul Verde e despre libertate, nu despre control social. Iete că e de fapt despre control social, fix precum urlam noi primitivii încă de anul trecut.

Și tot așa. Deja circulă o listă cu vreo zece astfel de avertismente care s-au dovedit realitate zilele astea, după ce inițial au fost aspru înfierate și demonizate și combătute drept bătăi de cîmpii conspiraționiste.

Altele din ideile voastre sînt în continuare în malaxorul îndoielii, al isteriei generos vînturate și al zbaterii ideologice. Discutăm vedem așteptăm sentința istoriei. La altele ne pufnește pur și simplu rîsul, chiar dacă ne abținem din politețe. Tunelele dacice, here I come...

Ei bine, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, una din marile teorii conspiraționale la care aderați cu ușurință o reprezintă marea înțelegere mondială ocultă privind controlul social, pe bază de pretext de pandemie Covid.

Înainte să mă înjurați, mă grăbesc să vă dau întrucîtva dreptate. Ceva ceva e acolo în ce ziceți voi. Că multe state s-au aburcat în mod convenabil în șaua acestei iepe primejdioase și încearcă să o călărească, să-și întărească puterea asupra cetățenilor săi. E foarte posibil să fie o umbră de adevăr în semnalele voastre de alarmă.

Dar se întîmplă un lucru, totuși, care e rău de tot aiurea în gîndirea voastră. Credința nestrămutată, intensă, arzătoare că toate statele, absolut toate statele, s-au înțeles pe ascuns și sînt toate dominate de oculta progresistă, globalistă, de masonii șerpilieni care vor să cucerească Pămîntul – de parcă nu l-ar stăpîni deja.

Ei bine, asta chiar e o idee farfetched, care spune mai mult despre fricile voastre și despre dificultatea de a gestiona cognitiv o realitate complexă, decît despre realitatea complexă în sine.

Citeam chiar azi de valul ăsta cel mai nou, valul cinci de Covid, cum a ajuns el să-și facă de cap și în India. Ce să vezi? India dintr-o dată a trecut din nou la măsuri de urgență. Iar au închis crîșmele, iar au limitat circulația în timpul nopții.

Ei bine, dragii mei primitivi medievali la care țin mult de tot, căci sînteți singurii care ați rămas pe lumea asta care încă mai credeți în primejdioasa idee de libertate, puteți să mă convingeți de multe, de aproape orice.

Dar nu și de faptul că India și China și Noua Zeelandă și Argentina și Spania și Rusia și toți sînt în același timp, repet, ÎN ACELAȘI TIMP, membrii ai unei conspirații privind gestionarea puterii.

Aidăcapumeu. Mă bufnește rîsul. Cu respect raportez: nu se poate. Istoria nu permite așa ceva.

Să vă explic.

Orice stat cît de cît mai zdravăn pe lumea asta se află într-o relație anarhică cu celelalte state puternice.

Anarhia nu e cuvîntul ăla simplu, pe persoană fizică, pe care îl rostim noi la supărare cînd nu merg lucrurile cum trebuie. Vai maică, să fugim, anarhie dezastru haos sfîrșitu lumii.

Nu. Anarhia în relațiile internaționale e un concept din științele politice care spune că nu există hegemon suprem, oricît s-ar strădui pe parcursul istoriei diverșii strălucitori să ajungă șeful absolut la toate și la toți.

Anarhia în teoria politică înseamnă că fiecare stat își gestionează relația cu ceilalți pe baze simple: după puterea pumnului. Cine are mai multe portavioane, mai multe resurse, pricepere mai mare de proiecție a suveranității.

Fiecare dă pînă îl doare pumnul, cu vorba, cu ideologia, cu tunul, cu diplomația, cu puterea economică, cu șpionii, cu soft power, cu hard power, cu ce are la îndemînă. Și jocul n-are cîștigător, doar se joacă ad nauseam. Pînă acum, nu i-a ieșit nimănui să răzbească învingător final în acest joc, în Marele Joc al geostrategiei.

Ce rezultă? Rezultă o anumită balanță a puterii. Niciodată iremediabil înclinată de partea unuia singur.

Istoria e plină de încercări glorioase de a fi șeful suprem. De fiecare dată, șeful suprem și unic și îmbibat de hybris zeiesc și-a furat-o. Balanța de putere s-a reașeazat în contra sa. Cînd se înțeleg patru, hop sare al cincilea și nu-i convine, se pune în răspăr. Cînd se înțeleg aproape toți, hop se ceartă între ei și se fărîmițează și se duce naibii toată tendința de imperiu global.

N-o să mă convingeți niciodată, dar niciodată, că țările din blocul occidental reușesc să le călărească propagandistic pe cele din blocul advers, aflat în competiție cu ele, Rusia și China, sau țările care încearcă să stea deoparte, cît mai neutre cu putință, India și care or mai fi ele pe acolo.

N-o să mă convingeți niciodată că India și China se așează la aceeași masă conspirativ-șerpiliană cu Japonia, cu China, cu America, cu Anglia, cu Germania, cu Brazilia, cu Israel și cu ce țări importante mai sînt pe lumea asta.

Pen’ce? Pen’ ca să fie un singur șef, să fie el moț, capu’ la masă, să ordone doar el? Să iasă americanul șef peste tot globul, să moară China de icter negru de ciudă? Să răzbească India în fața Chinei? Să domine ideatic și decizional Germania peste toți?

Haide, bre. Fugi, dom’le, de-aci...

Unde e școala aia ascunsă și șerpiliană și criptică și ocultă și atît de perfectă în șerpilianismul ei încît să reușească imensa, priceputa izbîndă de a crea șefi ascultători, toți la țuțuroiul lui Soros sau al lui Schwab sau cum îi mai cheamă pe șerpilienii de care vă temeți că deja controlează toată lumea?

Cine se pricepe să-l controleze în același timp și pe Putin, și pe Angela, și pe Xi Jinping, și pe Trump, și pe Biden, și pe Boris Johnson, și pe cum îl cheamă pe-ăla de conduce India acum, Indira Gandhi, nu, aia era pe vremea mea, azi îl cheamă Narenda Mori, și pe ayatolahul Iranului? Voi chiar credeți că ayatolahul Iranului primește ordine de la Soros, sau de la Biden, sau de la Angela?

Greu, dragii mei. Foarte greu. Practic imposibil.

Și totuși, toți acești lideri practic ireconciliabili, căci fiecare are interesele sale de cele mai multe ori divergente, au luat aceeași decizie. Să închidă tot, să blocheze societatea și să lupte cu sărăcia asta de Covid.

Oare de ce?

Hai să vă fac o figură de stil. O comparație. Fiți atenți aici.

Să zicem că bate vîntul rău de tot pe mare. Pe Marea Mediterană. Cînd bate vîntul rău de tot, îi zice furtună. Cînd bate vîntul și mai rău, îi zice uragan.

Știți ce fac statele atunci cînd e furtună pe mare? Dau o decizie, o strigătură mare la toți participanții pe mare, pe ăștia îi cheamă marinari, să stea dracului pe curul lor, să nu iasă în furtună, că o să moară.

Își aplică forța de constrîngere, scot la iveală behemotul din ei, și forțează cu anasîna pe toți să nu iasă pe mare. Închid porturile. Dau de-aia, cum îi zice, alarmă generală, cod roșu. Și nu iese nimeni pe mare.

Cine iese, fie și-o fură. Fie îl înghit valurile. Asta e, Dumnezeu să-l odihnească, și-a căutat-o cu lumînarea. Fie se întoarce înapoi în port și suportă rigorile legii: e amendat, arestat, i se confiscă vasul, i se violează nevasta, i se pun copiii la proțap. Mă rog, după regulile locului.

În Marea Mediterană, față în față unul cu altul, sînt două state de se urăsc de moarte. Ele se cheamă Grecia și Turcia.

Istoric se urăsc profund, sincer, mînați de cele mai intense sentimente. Și-ar lua gîtul unul altuia. Noroc că sînt amîndouă în NATO și se abțin, fac doar necesare gesturi de frondă și de aroganță militară punctuală. Ba se mai aleargă două avioane unul pe altul, ba se mai babardesc niște șpioni. Chestii de-alea minore, de adolescenți tembeli.

Chiar dacă sînt aliați în NATO, n-o să vezi Grecia și Turcia niciodată trăgînd la aceeași căruță. Nu. Fiecare cu pizda mă-sii. E o competiție rea, urîtă între aceste două țări.

Dar cînd e furtună pe mare, cînd suflă uraganul și vîntul rupe tot, că trece peste 50 sau 60 sau 70 de noduri, iar la asemenea viteze vîntul practic rupe totul în cale, ambele state concurente și cvasi-dușmane iau fix aceeași decizie. Și turcii. Și grecii. Dacă bate pînă jos, pînă în Egipt, și egiptenii, și sirienii, și israelienii, și toți.

Toți închid porturile. Toți opresc orice circulație pe mare. Culmea, chiar își și ajută navele celeilalte țări să se adăpostească de stihia dezlănțuită.

Nu e nici o conspirație, dragii mei primitivi și medievali. E simplu. E uragan. E natură. E belea.

Covidul e și el o stihie. Virusul nu știe ideologie, cum nici uraganul nu știe carte. Cînd bate molima, se iau decizii. Vrei să le respecți, nu vrei. Treaba ta. Dar dacă ieși pe furtună pe mare, de cele mai multe ori ți-o furi. Ori de la natură. Ori de la stat, dacă chiar ești marinar priceput și știi să înfrunți furtuna fără să devii hrană la pești.

La fel și cu Covidul. Vrei să-l înfrunți? E treaba ta. Și eu l-am înfruntat. Și eu mi-am furat-o. Era să mor. Dacă nu erau doctorii pricepuți, probabil dădeam colțul. Și îl înfrunt din nou. E alegerea mea. E maniera mea de a-mi gestiona riscul personal. Dar uneori alegerea asta intră în contradicție cu alegerea behemotului statal.

Evident, o să mă înjurați. Ca și progresiștii ăia căpoși, nucleul dur al tefeleilor, și în rîndul anti-vacciniștilor există un nucleu dur, căpos, care nu acceptă nuanțe.

Și nuanțe sînt destule, credeți-mă. E într-adevăr molimă. Dar cum definim molima? După numărul de cazuri, care poate fi în mod convenabil controlat în funcție de cîte teste faci? Sau după numărul de cazuri grave ori de morți, adevăratul moment al adevărului, ca la celelalte boli care intră în preocuparea statului, în statisticile oficiale?

Uite că țările dezvoltate au cam început să se trezească din hipnoza colectivă, din isterie. Anglia încet încet trece într-un regim de normalitate. Ce știu englezii să-și îndemne poporul de secole: keep calm and carry on. Spania deja își schimbă indicatorii oficiali, nu mai numără infectați, ci doar cazuri grave și morți.

Cît timp impunem starea de urgență ori de alertă? Cît timp dăm milițienilor toată puterea? Unde îi punem capăt? Ne speriem de la fiecare gripă și băgăm societățile în izolare la fiecare strănut?

Care sînt standardele acceptabile de risc, care să îmbine atît nevoile de siguranță, dar și pe cele de libertate? Cînd sîntem iresponsabili? Dar prea răsfățați și prea corcoliți?

Ce naiba facem de aici înainte? Blocăm tot globul în fiecare sezon rece, căci în fiecare an avem val de gripă? Chiar e nevoie să ne vaccinăm întruna, chiar dacă s-a dovedit că nu prea are spor vaccinul de gripă la tulpini de virus în continuă mutație genetică? Ne vaccinăm la șase luni, la trei luni, la trei săptămîni sau doar decît la trei zile?

Bă, voi sînteți întregi la cap? Am sacrificat o întreagă generație de copii, le-am distrus educația, am îngenuncheat economia, am băgat toată lumea în sperieți, în isterie, în depresie. Cînd ne oprim?

Ho! Gata!

Emoții și vehemențe, evident. Că așa e la criză: emoția ajută mobilizarea. Dar și întrebări pertinente. Nuanțe complicate, suficient de vagi încît să permită și proteste, și abuzuri ale statului, ale behemotului, ale milițianului cu pulan. Fiecare cu dreptatea lui, cu justificarea lui, cu motivele sale.

Unde găsim punctul comun? Cînd putem să fim precum Turcia cu Grecia? Cînd zicem că e furtună, gata stop joc, toată lumea capu’ la cutie? Dar și invers. Cînd zicem că s-a terminat furtuna, da, dom’le, așa e, bate vîntul cam tare, aveți grijă ce faceți, dar totuși voi ăștia mai îndrăzneți puteți ieși pe mare, pe barba voastră, pe riscul vostru?

Acest articol nu va conveni capetelor de distribuție probabilistică a continuumului valoric covidos. Nici nucleului dur de anti-vacciniști. Ăia luați de cap cu Bill Gates și cu 5G-ul și cu nanotehnologiile. Nici nucleului dur de tefelei tembeli la cap. Ăia la fel de luați de cap care poartă mască la bot chiar și cînd sînt singuri în baie și fac duș.

Pe fiecare din noi această criză ne-a luat de cap. Așa e. E probabil unul din puținele adevăruri indubitabile din zilele astea, pe care îl acceptăm cu toții.

Întrebarea e: cînd începem să recunoaștem calea de mijloc, compromisul, normalitatea?

Greu, dom’le. Foarte greu... R’ar mă-sa a naibii de viață, greu de tot cu lumea asta, dom’le. Complexă, dar complicată. Garçon, adu bre două ciorbe de burtă și două beri la domnii, bre. Mai repejor, te rugăm. Că simțim nevoia imperioasă să încălcăm lock-downul, să mîncăm și să bem și să ne trăim viața. Și să discutăm, să punem țara la cale. Să rezolvăm problema Covidului.

A, să nu uit. Fii atent, să nu faci drumul de două ori. Ardei smîntînă mujdei. Da, da. Și mujdei. Neapărat. Și niște castraveciori. Aveți în oțet? Excelent! Și pune și cîte trei mici de fiecare. Ba nu: pune patru. Ba nu: pune șase, să fie. Și o porție proaspătă de-aia de Covid, de care aveți voi acolo, în bucătărie.

N-aveți Covid? S-a terminat? Stai așa, să-l sun pe domnu’ Soros, să ne trimită o tranșă proaspătă. Hmmm. Sună ocupat. Cred că e în întîlnire ocultă cu ayatolahhul Khomeini. Să vezi că ăștia pun ceva la cale. Și rămînem și fără Covid...


.