The point of no return?

Tindem zilele astea sǎ nu vedem pǎdurea din cauza copacilor. Televiziunile – cele prin intermediul cǎrora marea majoritate ne luǎm informația – tind sǎ se focalizeze pe spectaculosul punctual, pe șuruburi, pe glugi, pe jandarmi, pe tomberoane în flǎcǎri.

Și din cauza asta nu mai vedem pǎdurea. Actorii desfǎșurați pe tabla de șah, structura lor, motivațiile lor, dar mai ales și mai ales posibilele consecințe ale evenimentelor din aceste zile.

Nivelul general de nemulțumire
Totul pleacǎ de la nivelul de nemulțumire foarte ridicat din populație. Graficul acela pe care tot vi l-am arǎtat în ultimul timp.





Nu știu dacǎ vǎ dați seama cît de mulți oameni reprezintǎ acest grafic. Vǎ spun eu: undeva între 11 și 13 milioane de români șucǎriți. Depinde ce procent iei între 70% și 80% și ce bazǎ de calcul a populației care mai e în România, între 15,5 și 16 milioane de locuitori pe bune, nu în actele oficiale neactualizate.

În general, noi sîntem obișnuiți sǎ ni se parǎ mult aglomerǎri de mii de oamenii, maxim zeci de mii. Mai mult de-atît nu prea am vǎzut, pentru cǎ pur și simplu nu putem cuprinde cu privirea mai mult de 100 de mii de oameni – se terminǎ tarlaua ochiului, se închide orizontul. Tot ce știm noi cǎ “e mult” e de fapt în zona miilor, zecilor de mii. Saltul la milioane și la 10 milioane e destul de greu de fǎcut cu ochii minții. Și în consecințǎ tindem sǎ subestimǎm puterea acestor cifre. Ceva abstract, niște statistici.

Dar de fapt ǎsta este patul germinativ. Milioanele de oameni care sînt supǎrați. De la aceastǎ oalǎ de presiune trebuie sǎ pornim discuția. Dupǎ cum spunea cineva zilele astea, “mǎ și mir cǎ s-au pornit atît de tîrziu”. În alte țǎri știm cǎ s-a pornit mai devreme nemulțumirea și furia popularǎ. În Anglia, în Franța, în Statele Unite, în Italia, în Spania, în Grecia, în țǎrile arabe.

Autenticitatea
Da, știu: unele au fost gestionate cu pricepere, poate chiar și catalizate. Unii zic cǎ și a noastrǎ e cam la fel. Din ce în ce mai clar știm cǎ și Revoluția din 1989 a fost tot cam o asemenea sforǎrie. Însǎ nu poți sǎ faci scandal în stradǎ cu adevǎrat dacǎ o parte semnificativǎ a celor de acolo nu sînt cu adevǎrat mînați de emoții puternice negative.

Sînt și unii gurǎ-cascǎ, curioși care se hlizesc și se trag în pozǎ cu rezbelul. Sînt și derbedei veniți la rupere, cǎrora pur și simplu le place sǎ se batǎ cu jandarmii și deplîng raritatea acestor prilejuri – n-au destule “meciuri” în picioare, sînt netǎvǎliți de mult. Sînt și alții la ordin pe-acolo, disimulați prin mulțime, lupi în piele de protestatar.

Însǎ cei mai mulți sînt totuși oameni obișnuiți, cu moace și haine obișnuite, și mai ales cu expresii autentice de șucǎr. Furie. Șucǎr. Supǎrare. Ambîț. Urǎ. Enervare. Ei sînt o felie din cei peste 10 milioane de români care sînt supǎrați în privat, în particular, în sufragerie, uitîndu-se la televizor sau pe fluturașul de salariu sau de pensie.

Da, așa e. Cei din piațǎ nu sînt chiar atît de mulți. Nu sînt zeci de mii, nu e nici Piața Universitǎții din 1990, nu e nici Ucraina ori tinerii supǎrați din Spania ori valurile de sindicaliști din Franța care cînd se șucǎre paralizeazǎ o sǎptǎmînǎ întreagǎ o țarǎ întreagǎ.

Însǎ spre deosebire de alte dǎți din aceastǎ perioadǎ de crizǎ și de șucǎr și de supǎrare, acum chiar sînt, și mulți dintre ei sînt chiar pe bune, mînați de emoții autentice, nu doar de catalizǎri mediatice. Și încet-încet, sînt mii. Nu zeci de mii. Nu sute de mii. Dar nici o mînǎ tristǎ de oameni aduși cu autobuzul sǎ danseze dansul pinguinului și sǎ bea o bere dupǎ. Mii de oameni care pe barba lor au ieșit din casǎ pe frig sǎ strige, sǎ protesteze, sǎ înjure, sǎ fie acolo.

Dacǎ n-ar fi aceastǎ bazǎ, acest pat germinativ cu adevǎrat semnificativ, nici nu m-aș obosi sǎ tocesc literele de la tastaturǎ sǎ scriu rîndurile astea. Însǎ acum chiar sînt.

Cǎlǎreții autenticitǎții
Asta este temelia. The bedrock, cum ar spune geologul. Patul germinativ, cum ar spune horticultorul. Pe aceastǎ temelie acum, diverși actori instituționali vin sǎ construiascǎ, sǎ punǎ brazde, sǎ foloseascǎ, exploateze, utilizeze, organizeze, depinde care cuvînt vǎ place mai mult, în funcție de care parte a baricadei politice vǎ aflați.

Avem șucǎrul cronicizat. Avem expresia sa de rǎbufnire, de la un pretext puternic individualizat (Bǎsescu vs Arafat, The Good, The Bad and The Ugly). În general oamenii se stîrnesc și se mobilizeazǎ în jurul unor oameni, nu a unor idei abstracte. Și încet-încet avem actorii instituționali care în primele zile au fost prinși în ofsaid, pe picior greșit, descumpǎniți de viteza de rostogolire a faptelor. Și cei de la putere, și cei din opoziție. Și cei de la sindicate, și cei de la forțele de ordine.

Ca de obicei, media a percutat cel mai rapid. Asta le e meseria, sǎ fie acolo primii. Un soi de SMURD al ochiului. Ca de obicei, și media e împǎrțițǎ în douǎ: cei de-ai puterii și cei de-ai opoziției. Primii s-au fǎcut cǎ plouǎ ori au încercat sǎ minimizeze situația. Ceilalți au început sǎ sufle cu spor în flǎcǎruie, bucuroși cǎ în sfîrșit s-a întîmplat.

Știți sǎ faceți focul? Strategii
Nu știu cîți dintre voi au fǎcut focul, fie în sobǎ, fie în naturǎ. Nu de-ǎsta de gaze, ci de-ǎla de lemne. Trebuie sǎ știi cum sǎ așezi lemnele, mai întîi crǎcuțe uscate ori hîrtii la mijloc, apoi țǎndǎri ori lemne subțiri, apoi lemne ceva mai groase. Dacǎ nu știi cum sǎ-l așezi, nu se aprinde, țopǎi degeaba pe lîngǎ el, doar te umpli de fum și puți, dar foc nu faci.

La fel și în cazul nostru. De data asta nu prea a fost nevoie sǎ se dea scînteie, flacǎra inițialǎ, cǎ a dat-o Bǎsescu. Flacǎra a țîșnit, focul s-a aprins, lumea a ieșit în stradǎ.

Unii repede, alții dupǎ ceva ezitǎri, au început sǎ se îngrijeascǎ de soarta sa. Flacǎra este nici prea-prea, nici foarte-foarte. Unii tind sǎ o supraestimeze și supraraporteze, fie din vorbe pricepute ori din unghiuri de filmǎri convenabile. Alții tind sǎ o subestimeze și subraporteze, fie din cifre oficiale, din tǎceri, ignorǎri și încercǎri de abatere a atenției spre alte subiecte.

Nici lemnele nu sînt nici prea uscate, nici prea ude. Vremea s-ar putea sǎ încurce sau sǎ ușureze munca celor care încearcǎ sǎ întreținǎ focul. Sînt multe variabile în joc.

Opoziția dorește sǎ scoatǎ în evidențǎ extensia mișcǎrilor în toatǎ țara. Puterea scoate în evidențǎ caracterul organizat și partinic al multora dintre aceste mișcǎri de provincie. Opoziția a stat inițial departe de mișcarea din București, unde de fapt se întîmplǎ partea cea mai importantǎ a baletului. Unii zic cǎ a fost luatǎ pe nepregǎtite. Alții cǎ s-a ținut prevǎzǎtor deoparte pentru a nu da prilej de deligitimare.

Știm cǎ dacǎ sufli în foc prea încet se stinge, dar și dacǎ sufli la început prea tare, prea zelos, la fel se întîmplǎ. Trebuie sǎ sufli constant, gradual. La început cu tandrețe, cu grijǎ, sǎ nu omorî pîlpîirea. Pe urmǎ din ce în ce mai viguros, într-un crescendo bine ținut în frîu. La fel și cu aceastǎ mișcare de stradǎ.

Strategia puterii este sǎ minimizeze acțiunile, sǎ temporizeze și sǎ aștepte sǎ se epuizeze rezervorul emotiv și volitiv al acelei pǎrți a populației care a ieșit pe bune în stradǎ. Se bazeazǎ pe faptul cǎ nu sînt chiar atît de mulți, îi putem gestiona. Tǎrǎgǎnǎm, nu comunicǎm, cǎ mai rǎu îi întǎrîtǎm, lasǎ iarna sǎ-și facǎ treaba.

Strategia opoziției este sǎ sufle constant și în crescendo în flacǎrǎ. Nu prea tare la început, dar constant. Joi se vorbește despre o alǎturare a USL la mișcarea de stradǎ. O punere la comun a puterii organizatorice a mașinǎriei de partid cu entuziasmul supǎrat al manifestanților “pe persoanǎ fizicǎ”. Încet-încet, se alǎturǎ și sindicatele.

Consecințe
Întrebarea este: care vor fi consecințele acestor mișcǎri?

Dat fiind cǎ vorbim de viitor, trebuie neapǎrat sǎ ne aducem aminte de cuvintele cumpǎnite ale înțeleptului Murphy, sfîntul protector al științelor sociale, care ne învațǎ în prea-cucernicia sa metodologicǎ faptul cǎ “e greu sǎ faci previziuni, mai ales atunci cînd acestea se referǎ la viitor”.

Deci discutǎm probabilitǎți, nu certitudini. Ca orice mișcare de trupe, de oști, de vremuri și de oameni, lucrurile o pot lua fie hǎis, fie cea. Anul 2009 e un bun reminder al acestei incertitudini.

Depinde de cît de bine își vor juca fiecare dintre actori cartea. Vor fi acțiuni și contra-acțiuni, mǎsuri și contra-mǎsuri, lovituri și parǎri, eschive și contra-eschive. Ca la șah, ca pe cîmpul de luptǎ. Ca la aikido.

Este evident cǎ inițiativa este de partea opoziției și cǎ puterea trece printr-un moment neplǎcut, unii ar zice chiar de cumpǎnǎ.

Spre deosebire de acum cîteva luni, cînd destule voci din rîndul opoziției puneau la îndoialǎ capacitatea acesteia de a concretiza nivelurile evidente de nemulțumire ale populației în vot și, în cele din urmǎ, în cîștigarea puterii, zilele astea sentimentul este total diferit.

Percepția - și știm cu toții cǎ percepția contribuie semnificativ la crearea realitǎții – este cǎ încet-încet se trece de un punct ireversibil, a point of no return. Ori cel puțin așa încearcǎ opoziția sǎ creeze starea de spirit, zic cîrcotașii și cei de partea puterii.

Resurse
Lupta se dǎ pe cei care încǎ stau în cumpǎnǎ. Avem trei tipuri de actori pentru care se dǎ lupta de convingere, cu trei tipuri de resurse distincte.

În primul rînd, resursa votului. Puterea ștampilei. Votanții. Cei care stau în cumpǎnǎ cu cine sǎ voteze ori, și mai important, dacǎ sǎ meargǎ la vot ori nu. Ei sînt cei pe care de regulǎ îi avem în vedere ca reprezentînd scopul luptei electorale.

Însǎ mai sînt și alții, la fel de importanți.

În al doilea rînd, activiștii de partid. Fie la nivelul de jos, tactic, al celor din organizații care fac lucrurile sǎ se întîmple, de la mobilizǎri pînǎ la lipit afișe, trimis scrisori, scris punctaje, etc. Fie la nivel reprezentǎrii, al candidaților, celor cu funcție, fie centralǎ, fie localǎ. Parlamentari, consilieri locali ori județeni, primari, toți candidații la aceste funcții care se pregǎtesc de campanie și care unii din ei nu sînt încǎ hotǎrîți de partea cui sǎ joace.

În acest caz avem de-a face cu competiția pe resursa umanǎ / organizaționalǎ. De partea cui joacǎ activiștii și candidații? Cît de convinși sînt cǎ tabǎra noastrǎ va cîștiga? Sînt cu sufletul alǎturi de noi, sau pe picior de plecare? Ce s-a întîmplat în ultimul timp cu transferurile dinspre USL spre UNPR aratǎ cǎ e o mizǎ importantǎ.

În ultimul rînd, dar evident nu în cele din urmǎ, e vorba despre competiția pe cei care contribuie financiar ori cu alte tipuri de influențǎ la competiția electoralǎ. Cei care au bani, unde îi dau? Pe cine finanțeazǎ: pe noi sau pe ei? Îi conving cǎ ajung la putere? Unde își îndreaptǎ atenția?

Dar instituțiile de forțǎ, de partea cui sînt? Evident cǎ formal și declarativ și oficial ele sînt de partea puterii. Dar dacǎ simt cǎ e din ce în ce mai probabil cǎ va avea loc transferul de putere, vor mai acționa cu atîta entuziasm în favoarea puterii actuale?

Acțiunile din zilele acestea trebuie trecute prin filtrul acestor tipuri de întrebǎri și acestor tipuri de grupuri țintǎ.

The point of no return?
Știm cǎ avem de-a face cu o nemulțumire cronicǎ.

Știm cǎ avem de-a face cu o eroziune clarǎ a celor de la putere.

Știm cǎ în Europa de Est regula este alternanța la gurvernare, cǎ oamenii funcționeazǎ electoral dupǎ un ciclu scurt, de doar 4-5 ani, compus din votul cǎtre cei care promit cel mai mult, urmat de entuziasm cǎ aceștia au cîștigat alegerile, urmat de dezamǎgire cǎ nu se țin de promisiuni, urmat de acumularea în termen relativ scurt a șucǎrului și nemulțumirii și de virarea apetenței electorale spre tabǎra cealaltǎ. Și pendulul se mutǎ dintr-o parte în alta, cu perioadǎ de oscilație scurtǎ: doar un ciclu electoral.

Știm cǎ deja România reprezintǎ excepția de la aceastǎ regulǎ și cǎ exemplele de continuitate din 2008 (parlamentare) și 2009 (prezidențiale) sînt foarte rare în peisajul electoral central și est european (s-a mai întîmplat doar în Polonia).

În consecințǎ, probabilitatea este foarte ridicatǎ ca cei de acum de la putere sǎ piardǎ alegerile și cei de acum din opoziție sǎ vinǎ la putere.

Însǎ lucrurile sînt un pic mai complicate datoritǎ defazǎrii dintre alegerile parlamentare și cele prezidențiale. Anul acesta vom avea doar parlamentare și e posibil ca situația de coabitare sǎ fie încurcatǎ, și pentru unii, și pentru ceilalți.

De aici rezultǎ și starea de expectativǎ a unora, din toate cele trei grupuri țintǎ: și votanți, și oameni politici, și finanțatori ori gestionari de putere / influențǎ.

Protestele din zilele acestea e foarte posibil sǎ-i scoatǎ din aceastǎ stare de expectativǎ pe mulți dintre aceștia și sǎ le defineascǎ de manierǎ ireversibilǎ opțiunile electorale pe parcursul acestui an. E foarte posibil ca ele sǎ reprezinte un punct de rupturǎ, a point of no return, de la care încolo percepția celor trei grupuri țintǎ sǎ fie cǎ cei de acum nu mai pot rǎmîne la putere.

Aceasta este adevǎrata mizǎ a gestionǎrii protestelor, atît de partea opoziției, cît și a puterii. În lumina acestei mize trebuie sǎ interpretǎm felul în care se vor desfǎșura lucrurile în zilele urmǎtoare.

Acțiuni contracțiuni. Lovituri contralovituri. Uke și nage. Tabla de șah e desfǎșuratǎ. S-au fǎcut mișcǎrile de deschidere. Opoziția are inițiativa. Va fi cu adevǎrat a point of no return? Sau flacǎra se va pierde încet-încet, pe niște lemne ude, sub ninsoarea lui ianuarie?