Despre demografie si Romania, lung si argumentat

Ce scriam acum 2 ani si restul zile si ce ramine la fel de actual.

Brace on: urmeaza pagini intregi. Si intregi. Si intregi...

:(

* * *

Cap. 9. Competiția pe populație din rândul UE

Nu există un consens general privind oportunitatea unor politici demografice. Dincolo de această controversă este însă imperativă elaborarea unor politici publice care să includă componente de populaţie.

Oricare ar fi atitudinile faţă de scăderea natalităţii, îmbătrânirea demografică, creşterea migraţiei etc., nici o guvernare responsabilă nu poate ignora nevoia de a anticipa schimbările şi de a reacţiona instituţional, coerent şi la timp la implicaţiile economice şi sociale ale schimbărilor în structura populaţiei pentru a folosi oportunităţile şi a reduce pierderile.

Este nevoie:

- de elaborarea urgentă a unei strategii pe termen mediu şi lung privind persoanele vârstnice, principala componentă fiind sistemul de asigurări de pensii.

- de o nouă echilibrare a raportului dintre resursele pentru pensii şi alte asigurări sociale şi alte cheltuieli ce se poate realiza în două etape:
o promovarea principiului bătrâneţii active prin creşterea în continuare a vârstei limită de pensionare şi egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi, la 65 de ani pentru ambii, până cel târziu în 2020, şi
o stimularea persoanelor care au vârsta de pensionare pentru a lucra.

- de introducerea unei pensii sociale pentru toţi cei care contribuie cel puţin stagiul minim: agricultori, liber întreprinzători etc.

- elaborarea de politici si programe de sănătate adecvate nevoilor diferitelor grupe populaţionale (vârstnici, populaţie rurală, persoane neasigurate, etc.)

- de o politică de imigraţie pe termen mediu şi lung pentru atragerea de forţă de muncă din ţările şi comunităţile cu compatibilitate culturală.

- de o politică de motivare a femeilor să intre pe piaţa muncii şi să reintre după întreruperile datorate în special naşterii.

- ca reforma în sistemul de protecţie socială să se focalizeze mai bine atât teritorial, cât şi individual, pentru a include unele comunităţi şi segmente de populaţie confruntate cu probleme precum violenţa domestică, naşteri nedorite şi risc de abandon, lipsa adăpostului, lipsa veniturilor minimale etc.

- de politici de stimulare a fertilităţii prin flexibilizarea sistemului pentru a le permite femeilor să lucreze şi să aibă grijă de copiii preşcolari. Femeile cu copii în situaţii de risc trebuie sprijinite suplimentar, în special prin servicii de asistenţă.
Cartea Verde a Populației în România, Cap. 7: Concluzii: Ce se poate face? p. 30

Asta era în 2006. De atunci, la nivel instituțional și legislativ, mare lucru nu s’a întâmplat, cu excepția poate a indemnizației de maternitate, și aceea trecută cu mare greutate prin Parlament [si intre timp modificata din nou, in defavoarea mamelor, la sfirsitul lui 2010; nota mea ian 2011].

Cu alte cuvinte, după cum ar spune unii: teoria ca teoria, dar praftica ne omoară.

Suntem în 2009 și tot la nivelul elaborării de strategii și de conferințe și de conștientizare a problemei și de pregătire de specialiști am rămas. Strategia Națională pentru Populație și Dezvoltare încă nu este definitivată.

Clasa politică e mai preocupată de alegeri și de lupte intestine decât de elaborarea de strategii. Migrației românilor nici criza economică nu’i vine de hac. Ministerul Muncii se așteaptă ca, din cei aprox. 2,5 milioane de români plecați în ultimul timp la muncă, preponderent în Spania și Italia, doar aprox. 10% dintre ei să se întoarcă înapoi. Dacă vor veni și aceia. Deocamdată, le convine mai degrabă să stea acolo decât să se întoarcă în România.

Nu va fi ușor. Și, în mod paradoxal, pericolul e posibil să vină de la prieteni, iar salvarea de la străini.

După cum spuneam, România nu este singura țară care să se confrunte cu asemenea probleme demografice. Marea majoritate a celorlalte țări din UE, poate cu excepția Marii Britanii și a Germaniei, înfruntă un viitor asemănător. Iată ce spune într-un articol recent Giles Merritt de la The Institute for Human Sciences:

Ce va insemna peste 25 de ani a fi european? Altfel decat in Statele Unite, unde istoria de "creuzet" le-a conferit americanilor o trasatura cu adevarat multietnica, europenii nativi devin o specie pe cale de disparitie. Europa are nevoie disperata de imigranti, dar nu este pregatita din punct de vedere cultural sa-i intampine cu bratele deschise. Vom asista, de aceea, in Europa urmatoarelor decenii la schimbari sociale mai profunde decat oriunde altundeva, desi natura acestor schimbari este departe de a fi clara.

La o prima vedere, dezbaterea actuala din Europa este axata in principal pe integrarea politica si sociala si pe cat de mult statele nationale ar trebui sa partajeze resursele si atributele suveranitatii in cadrul Uniunii Europene. Dar in substratul acestei discutii tensiunile adevarate se manifesta in legatura cu problema imigratiei si a temerii ca respectivele "culturi" nationale sunt amenintate de influxul unor alogeni, fie ei albi sau nu.

Rata imigratiei din Europa este azi mai ridicata decat cea din SUA – oficial, aproape doua milioane de oameni ajung anual in Europa, impreuna cu un numar necunoscut de imigranti ilegali. Estimarea cea mai conservatoare apartine Eurostat (agentia de statistica a UE) si, conform acesteia, pana in 2050 aproximativ 40 de milioane de persoane vor sosi in Europa. Inevitabil, acest tip de infuzie va conduce la un sprijin si mai mare pentru deja foarte vocalii extremisti de dreapta din Europa.

Perspectiva unor tensiuni rasiale in crestere este in sine destul de ingrijoratoare. Dar ea este doar una dintre fatetele necesitatii stringente a europenilor de a importa oameni din Africa si Asia. Europenii vor asista de asemenea la demantelarea sistemelor generoase de protectie sociala din statele lor; mult laudatul "model european" al pensiilor, ingrijirilor medicale si alocatiilor de somaj risca sa fie inlocuit de la fel de intens dispretuitul, hulitul si temutul "model american". Asta nu se va intampla pentru ca europenii isi doresc cu ardoare rigorile mult mai putin "pufoase" ale conditiilor sociale americane, ci pentru ca este singura cale prin care guvernele europene pot ramane, financiar vorbind, pe linia de plutire.

Cauza ce se afla la originea tuturor acestor evolutii este declinul de populatie din Europa. "Bomba cu ceas" demografica, pe care analistii economici o discutau de peste un deceniu, explodeaza acum. Rezultatul il constituie o acuta lipsa de forta de munca in multe dintre statele UE si o reducere alarmanta a ponderii persoanelor de varsta activa, din ale caror impozite se platesc pensiile si se acopera costurile medicale ale pensionarilor. Multe state si-au agravat singure situatia, fie prin incurajarea pensionarii anticipate, fie – ca in cazul Frantei – prin paliative destinate crearii de locuri de munca, de pilda saptamana de lucru de 35 de ore.

In Europa, aproape o treime dintre barbati isi parasesc slujbele inca de cand au putin peste 50 de ani. Aceasta tendinta, cuplata cu faptul ca rata natalitatii a scazut mult sub rata inlocuirii de doi copii per cuplu, dar si cu ceea ce Comisia Europeana descrie ca fiind o crestere "spectaculoasa" a longevitatii, va determina ca pana in 2050 fiecare pensionar sa fie intretinut nu de patru lucratori, cum se intampla in prezent, ci doar de doi.

Pe scurt, decidentii europeni se afla intr-o pozitie imposibila. Mentalitatea politica dominanta ramane, in majoritatea tarilor UE, aceea ca somajul este principala boala ce trebuie vindecata, in timp ce, de fapt, adevarata amenintare este lipsa tot mai acuta de oameni care sa acopere deficitul de forta de munca. Comisia Europeana a avertizat deja ca aceasta situatie va cobori pragul ratelor de crestere a PIB-urilor nationale. Dupa cum a explicat Klaus Regling, director general pentru economie si finante in Comisie, populatia activa a Europei a scazut atat de mult incat din 2010 cresterea economica maximum posibila in Europa Occidentala va scadea de la o medie de 2,3% in ultimii ani la doar 1,8%. Din 2030 vor fi posibile cresteri de maximum 1,3%.

O stagnare economica de o asemenea amploare va avea implicatii alarmante, pentru ca ea inseamna ca vor exista tot mai putine venituri la buget, prin care sa se poata finanta proiectele de reforma si investitiile in infrastructura, de care Europa are nevoie disperata pentru a recastiga productivitatea si avantajul concurential al tehnologiei superioare. Iar daca lucrurile nu arata deloc bine pentru Europa Occidentala, pentru noile tari UE foste comuniste situatia este si mai rea: tendintele demografice de aici implica un picaj de la cresterea sanatoasa de 4,3% pe an la doar 0,9% pe an dupa 2030.

E drept că, pe termen lung, scăderea populației e de dorit, pentru că ar duce la scăderea presiunii asupra mediului înconjurător, la un respiro necesar și binevenit, spre un de dorit echilibru al omului cu natura și cu resursele sale limitate. Asta însă se estimează că se va întâmpla de’abia de’abia peste un secol, până când se va termina puseul demografic din Asia și din Africa.

Însă pe termen scurt și mai ales pe termen mediu, scăderile de populație vor duce la crize sociale și la dezechilibre economice puternice. În consecință, este foarte probabil ca țările să adopte o strategie de tip egoist, sauve qui peut, și să intre în competiție pe resursa din ce în ce mai rară care va fi populația activă, tânără, cu putere de muncă și fertilă.

În aceste condiții, țările bătrânei Europe beneficiază de un atu imbatabil în fața celor din noua Europă, printre care se află și România: sunt mai bogate, prezintă o calitate a vieții mai ridicată și, în consecință, pot atrage cu nurii lor sociali acest segment de populație.

Cum o și face, de altfel, de ceva timp încoace: vezi cazul Italiei și Spaniei, care din gură, preponderent din motive electorale, fac scandal în presă la adresa imigrației românilor, dar de fapt îi primește cu brațele deschise pe majoritatea lor, cu excepția – evident! – a segmentului infracțional.

În fond și la urma urmei, le și convine să o facă. E în interesul lor național. Decât să primească africani sau asiatici, parcă românii sunt mai compatibili cultural cu populațiile țărilor lor. Vorbesc tot limbi latine, deci pot învăța foarte ușor limba spaniolă sau italiană. Sunt de sorginte etnică indo-europeană, deci nu stârnesc animozități și resentimente etnice atât de puternice precum africanii, asiaticii sau etnicii turcici. Sunt (destul de) educați, (destul de) disciplinați și muncitori, și mai ales și mai ales foarte dornici să se integreze și să își facă loc printre ceilalți.

Deci numai buni de primit. Ia să’i lăsăm noi să vină încoace, și să le trimitem înapoi în România doar hoții și țiganii, că de ăștia nu avem nevoie…

În fața acestei competiții, România, ca și restul țărilor din noua Europă, nu prea are multe apărări. Principiul liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene a rupt baierele granițelor.

Pe de partea cealaltă, schimbarea patternurilor de fertilitate în rândul populației tinere este foarte probabil să fie ireversibilă, după cum o demonstrează experiența altor state. Emanciparea femeii, ca să folosim sintagma propagandistă din alte vremuri, a dus la creșterea spectaculoasă a vârstei la prima naștere și, inevitabil, din considerente de limitare biologică, dată de apariția menopauzei, la scăderea numărului total de copii pe care o femeie îi poate avea. Deci, la scăderea ratei totale de fertilitate. Procesul de tranziție demografică e în plină desfășurare în România.



Cap. 10. Importul de populație. De unde? Problema compatibilității culturale și etnice

Rămâne o singură soluție: dacă nu facem copii, și dacă adulții care fac copii pleacă și ăia înspre vest, nu avem decât să importăm.

În acord cu politicile europene trebuie să ne orientăm spre a realiza o balanță netă pozitivă a migrației, pornind de la principiul că avem nevoie de fluxuri migratorii dinspre bazine demografice exterioare Uniunii Europene prin care să asigurăm acces selectiv în țară - și anume, accesul în special al acelor persoane care pot desfășura activități înalt creative, specifice economiei bazate pe cunoaștere.
Discursul Președintelui României Traian Băsescu, Conferința Internațională „Populația României – Încotro?”, Sibiu, 2006

Să încurajăm imigrația din țări „cât mai compatibile cultural”, ca să cităm din nou din concluziile Cărții Verde a Populației din România. Adică de unde? Ce fel de compatibilitate culturală?

Iată cum, în mod inevitabil, ajungem la subiectele delicate ce țin de etnicitate, rasă și religie. Care sunt zonele cu preaplin populațional? Cele de la est și la sud de România. În Asia Apropiată și Centrală, în Africa, în Orientul Îndepărtat. De unde să încurajăm imigrația „compatibilă cultural”? De unde să selectăm „persoane care pot desfășura activități înalt creative, specifice economiei bazate pe cunoaștere”?

• Din Turcia musulmană? Păi ce facem: iar dau năvală turcii? Păi de’aia s’au bătut Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân cu ei? Și mai sunt și musulmani. Europa nu’i vrea, și’i luăm noi?

• Din țările Africii? Hmmm. Cam negri. La piele, cel puțin… Și parcă umblă vorba că nu sunt prea harnici, că la ei e cald și cad bananele din copaci.

• Din Iran, că și acolo sunt mulți și unii nu sunt mulțumiți de regimul totalitar? Hmmm. Cam musulmani și ăștia. Dacă vin să pună bombe? Așijderea și cu irakienii, ori cu kurzii. Răi de tot, kurzii ăștia. Și ne mai supărăm și cu poporul prieten turc.

• Din Khirghistan, Turkmenistan, Pakistan si celelalte –stanuri din Asia centrală, la fel de musulmane? Păi iar vin tătarii? Cumanii și pecenegii? Alți musulmani? Ce facem noi aici: parcă eram o țară cu 90% ortodocși? Păi să nu stricăm jucăria, că și așa încearcă sectele neo-protestante să o strice…

• Din India celor 1,1 miliarde de oameni, a celor 10,000 de zei și a zecilor de grupuri etnice? Păi nu avem noi țiganii noștri? Ce să mai facem și cu alții?

• Din cei 1,2 miliarde de chinezi confucianiști și galbeni și exotici și îndepărtați? Păi, spun gurile rele, sunt ciudați rău chinezii ăștia. Or să ne mănânce toți câinii vagabonzi, când vor veni încoace. Și nu înțelegi nimic din ce spun. Ho Ha Xiu. Complicat…

• Sau poate din Georgia sau din Armenia, țări creștine și de populație caucaziană (indo-europeană), supuse presiunilor unei Rusii din ce în ce mai asertive? E clar: importăm georgieni și armeni. Măcar ăștia sunt de’ai noștri, balcanici din Caucaz. Și, în plus, georgienii mai sunt și buni la rugby, poate mai întărim și noi echipa aia care merge din ce în ce mai prost…

Gluma glumă, stereotipurile stereotipuri, dar să nu uităm: aceste stereotipuri etnice și rasiale permează puternic mentalul colectiv românesc, sunt foarte prezente (unii ar spune neașteptat de prezente) și la nivelul factorilor decizionali și este foarte probabil ca ele să influențeze semnificativ politicile publice, inclusiv deciziile privind bazinele dezirabile de imigrație.

Iar întrebarea, dincolo de stereotipuri, rămâne la fel de puternică: De unde? Și o alta, conexă: putem încuraja selectiv, de unde vrem noi și nu de unde vor ei? Suntem suficient de pricepuți, de convingători? Avem suficiente momeli motivaționale să’i atragem aici pe cei care vrem noi? De ce imigranții ar veni în România și nu ar continua drumul lor spre vest, spre țările bătrânei Europe, care tocmai am văzut că sunt mai ofertante din punct de vedere social?

Răspunsul este: cât timp România nu este o țară dezirabilă din punct de vedere economic, o societate a bunăstării, ea va fi mai puțin atractivă decât competitoarele sale de pe piața forței de muncă tinere și bine educate. Dacă vom reuși să atragem ceva, vom atrage mai degrabă pleavă, forță de muncă de mână a doua, persoane mai puțin educate și potrivite pentru o piață a muncii competitivă, bazată pe cunoaștere.

O altă sursă de echilibrare demografică este una internă, însă care și ea e foarte posibil să genereze probleme de tip etnic. Este vorba despre diferențialul demografic pe care etnia țigănească îl prezintă. Țiganii prezintă rate de fertilitate mult mai ridicate decât românii, fiind încă atașați unui model familial pre-modern, cu familie mare, cu mulți copii.

Pe termen lung, ponderea etniei țigănești va crește în România. E simplu: țiganii fac mai mulți copii decât românii, pentru că în etnia lor nu s-a definitivat încă procesul de tranziție demografică spre niveluri de mortalitate și natalitate scăzută. Românii fac copii din ce în ce mai puțini, sub rata de înlocuire intergenerațională, acel vestit 2,1 copii / femeie. O fi bine? O fi rău?

Și pentru că tot vorbeam mai sus despre nevoia „compatibilității culturale”: se discută din ce în ce mai mult și mai intens despre succesul sau eșecul aculturației acestui grup etnic.

În termeni laici, profani, de limbaj de zi cu zi: se pot da țiganii după români, după obiceiurile, organizarea și procedurile de viață cotidiană ale noastre? E cazul să se dea după ele? E dezirabil? E politically correct? Ținând cont de specificul lor cultural, în care copiii nu sunt încurajați să meargă la școală, poate etnia țigănească să contribuie la „activități înalt creative, specifice economiei bazate pe cunoaștere”?

Iată tot atâtea întrebări puternice, care generează discomfort în cadrul dezbaterii publice, dar care trebuie însă puse. Tensiunile la adresa țiganilor sunt semnificative, și în creștere. Pe de altă parte, per ansamblu există toleranță din partea românilor și contact cultural cu țiganii. E posibil să conviețuim cu ei suficient de funcțional în viitor, cum însă la fel de bine e posibil ca tensiunile și resentimentele să crească, pe măsură ce vor fi din ce în ce mai mulți.

E vorba de un viitor nesigur, în care fiecare acțiune, inclusiv mediatică, poate înclina balanța și într-o parte, spre zona conflictului, și în partea cealaltă, spre zona conviețuirii și aculturației și adaptării.

În unele țări, diversitatea etnică și religioasă funcționează. Vezi cazul Statelor Unite sau Marii Britanii. În alte țări, tensiunile sunt mai mult sau mai puțin mocnite: vezi cazul turcilor din Gernamia sau al magrebienilor din Franța. În alte țări, s’a ajuns la război, secesiune, pierderi teritoriale și înlocuiri de populații: vezi cazul Kosovo. În România cum se va întâmpla?

Greu de spus. România are o istorie de toleranță etnică și, parțial, și religioasă, punctată însă de izbucniri violente de respingere și stereotipizare și stigmatizare. Până acum, nu există tensiuni semnificative la adresa altor etnii, până acum exotice (chinezi, din Asia Centrală, africani), și poate datorită faptului că avem încă de’a face cu volume de populații cât se poate de reduse numeric. Dobrogea și Banatul sunt exemple de conviețuire multi-etnică, în care fiecare grup vine să îmbogățească prin diversitate viața comunității. Atitudinea față de maghiari este una din ce în ce mai lipsită de tensiuni, cel puțin la nivel de populație. Despre țigani am vorbit deja.

Toate acestea arată că ne așteaptă un viitor incert. Important este să conștientizăm problema și să vedem cum alții au rezolvat’o, sau încearcă să o rezolve, și să selectăm practicile de succes. Și să le aplicăm. Din nou ajungem la înțelepciunea țigănească: teoria ca teoria, conașule, dar praftica ne omoară.



Cap. 11. Concluzii. Spinoasa ecuație balanțieră. Cum îi dăm de cap?

Să ne uităm din nou la partea de spor de populație din cadrul ecuației balanțiere:

Spor de populație: Nașteri – Decese + Imigrații – Emigrații

Am ajuns la concluzia că populația României e în pericol să scadă, că aceasta reprezintă un risc major la adresa securității naționale. În concluzie, trebuie să contracarăm problema. Să echilibrăm balanța.

Ecuație? Aha: e cu matematică. Iar matematica ne spune: dacă vrem să crească, atunci termenii cu plus trebuie să crească, iar cei cu minus să scadă. Ia să vedem. Ce’i cu plus? Ce’i cu minus?

Nașteri? Termen cu plus în ecuația balanțieră. Deci ar trebui să crească. Niet. Slabe speranțe. După cum am văzut, nașterile vor fi din ce în ce mai puține, pe măsură ce tranziția demografică își sapă făgașul său, la fel ca și în restul țărilor europene. Mai mult, nașterile vor fi puternic focalizate în grupuri cu potențial de probleme sociale (țigani, săraci). Există un risc destul de însemnat ca România să se confrunte în 50 de ani cu tensiuni etnice asemănătoare cu cele dintre sârbi și albanezi în Kosovo. Nu bun… Următorul.

Decese? Termen cu minus în ecuație. Deci ar trebui să scadă. Și e foarte probabil că așa se va și întâmpla. Creșterea nivelului de trai va duce la o scădere a mortalității, la o creștere a speranței de viață. Dar câștigul nu va fi atât de însemnat, deoarece nivelurile de mortalitate, după zbuciumații ani 90, s-au așezat la valori mai reduse, compatibile cu restul Europei. Deci de aici nu va fi cine știe ce câștig de populație, iar și acela va aduce surplusuri doar de populație vârstnică, ce necesită îngrijire suplimentară. Deci un plus de sarcină asupra economiei. Nu bun…

Doar dacă nu cumva generațiile vârstnice vor fi de acord să muncească și mai mult, până spre 70 de ani. După cum știm, mulți dintre cei care sunt acum înspre 55 – 60 de ani de-abia așteaptă pensia, să se retragă la căsuța de la țară. Generațiile noastre de vârstă nu cred însă că își vor mai permite acest lux. La muncă, nu la întins mâna… Următorul.

Din considerente retorice, sărim pentru moment peste imigrație și trecem la al ultimul termen: emigrația (cei care pleacă).

Cum e în ecuație? Cu minus. Deci ar trebui să scadă. Niet. Slabe speranțe și în acest caz. După cum tocmai am discutat, diferențialul de nivel de trai dintre țările din vestul Europei și cele din estul Europei cu siguranță se va păstra pe termen mediu. E greu să prinzi din urmă țările bătrânei Europe în doar câteva decenii. Discrepanța e prea mare; procesul de convergență economică și de calitate a vieții va dura mult timp – unii cârcotași spun că niciodată nu îi vom prinde din urmă. Deci și acest indicator e posibil să nu evolueze în direcția pe care ne-o dorim. Nu bun… Următorul.

Ce mai rămâne? Al patrulea termen al ecuației: imigrația. Cei care vin. Vedeți? De aceea l’am lăsat la sfârșit. Pentru că, în mod inevitabil, ținând cont de raționamentul de mai sus, acesta este singurul termen al ecuației care poate să mai echilibreze ecuația balanțieră, dacă dorim ca populația României să nu scadă până la niveluri nesustenabile economic, catastrofice, în care să fim nevoiți să ne împachetăm bagajele și să ne ducem și noi, sau urmașii noștri în altă parte.

Cu ce semn este? Cu plus. Deci trebuie să crească. Aici nu mai e vorba dacă crește sau nu. Nu mai e constatare. E nevoie. E cu „trebuie”, că e singurul care a rămas. Musai trebuie să crească, pentru că celelalte nu prea sunt șanse să miște în direcția dorită.

Deci, în consecință: trebuie să încurajăm imigrația.

Și uite așa revenim la discuția de mai sus. De unde, frate, de unde? Din alte țări ale Uniunii Europene? Niet. Foarte puțin probabil, din considerentele deja enumerate mai sus privind diferențialul de calitate a vieții dintre România și Europa occidentală.

Ce rămâne? Rămâne să ne deschidem brațele și să primim ce pică, pe cei care doresc să vină aici: din afara Uniunii Europene. Și să facem tot ce putem să separăm grâul de neghină. Tinerii de bătrâni. Cei educați de cei needucați. Cei „compatibili cultural”, ca să folosim din nou termenul din recomandările Cărții Verzi a Populației, de cei „mai puțin compatibili cultural”.

Ce-o fi aia, încă nu știm prea clar. Ce înseamnă „compatibil cultural”? Să aibă aceeași culoare a pielii? Să aibă aceeași religie, sau măcar să nu privească crucea cu suspiciune, poate chiar cu ură? Să mănânce pâine, nu orez? Să scrie de la stânga la dreapta, nu de la dreapta la stânga sau de sus în jos? Să le vină ușor să învețe limba română? Să nu facă alergie prea repede la lapte? Să știe să cosească? Să nu fie tentați să se ghetoizeze? Să le placă ciorba de burtă și micii? Să prezinte pornire să pună osul la treabă? Să învețe să le placă Eminescu și Maria Ciobanu?

Greu de tras concluzii indubitabile. Unii zic așa, alții zic altminteri. Unii sunt mai riguroși în criteriile de convergență culturală: dom’le, dacă vin la noi în țară, trebuie să se poarte ca restul lumii. Alții sunt mai toleranți: fiecare își trăiește viața așa cum îl taie capul și, atâta timp cât respectă legile țării, e liber să mănânce ce vrea, să se închine la ce zei vrea ș.a.m.d. Este evident că aceste păreri vor permea și vor influența, la nivel mai mult sau mai puțin conștient, și politicile publice la adresa criteriilor de selecție în privința imigranților.

Vorbind de toleranță, e cazul să ne punem întrebarea și în privința toleranței românilor în general la alogeni. Până unde merg toleranțele de alteritate în rândul populației române? Știm? Ca sociolog, această întrebare o traduc astfel: Putem măsura asta? În anumite limite, într’adevăr, putem măsura toleranța la alteritate. Există instrumente destul de bine puse la punct care să măsoare opinia publică în această privință. Însă, de asemenea, știm că sunt cazuri în care ce spune omul și ce face omul sunt două lucruri diferite, mai ales atunci când îl întrebi despre situații cu care nu a avut încă de-a face și, în consecință, nu are experiență de viață.

„Nea Vasile, ți-ar plăcea să locuiești cu chinezi în sat? Apăi nu’i bai, dragă domnule sociolog. Nea Vasile, ai văzut vreodată un chinez? Dapăi cum nu, dragă domnule sociolog. Pe Bruce Lee, la video, la Căminul Cultural. Tare fain flăcău, cum se bătea el cu bețele alea legate cu lanț…” Sau, tot pe cale de glumă expresivă, bancul acela cu negrul care, după multe stații de mers în compartimentul de tren, vorbește, iar nea Gheorghe exclamă, uimit: „Tulai Doamne! Ia uite, maimuța chiar și vorbește…”

Mda. Lăsând gluma la o parte: cu siguranță ne vom confrunta cu asemenea interacțiuni sociale etnice și culturale bazate pe prea puțină cunoaștere. Iar inevitabilul proces de tip”încercare și eroare” e posibil să ducă la tensiuni sociale. Pe principiul „văzând și făcând”, dar uneori „făcând” cam târziu, după ce tensiunile mocnite deja degenerează în conflict. Ca la francezi, cu marocanii care au ajuns să dea foc la mașini în suburbii. Tensiunile economice, diferențialele de rate de șomaj au cu siguranță în acel caz cauze în incompatibilitățile culturale. Iar Europa, dincolo de discursul diversității și toleranței culturale, știe asta și încearcă să atenueze consecințele negative.

Cu aceleași probleme ne vom confrunta și noi în anii care stau să vină. Deci, în concluzie, doamnelor și domnilor, [...] țineți-vă bine. E cazul să ne pregătim pentru cel mai recent val de migrație dintr-un proces istoric care durează de mai mult de 3000 de ani, de când au dat indo-europenii năvală peste populațiile matriarhale ale lui Marija Gimbutas de pe aceste meleaguri.

Să sperăm că de data asta vom reuși să-l controlăm și că va fi (mai) pașnic, și că nu vom păți cum am pățit cu goții, avarii, hunii, slavii, ungurii, cumanii, pecenegii, tătarii și cu turcii. Să sperăm că românii, în experiența lor de secole de aculturație, vor reuși să-i conțină cultural și pe aceștia. De asemenea, să sperăm că chinezii, în înțelepciunea lor multimilenară, vor veni aici să construiască, nu să dărâme.

Apropos: vă place mâncarea chinezească? Mie da. Ar trebui să începeți să vă familiarizați și Dvs. cu gustul ei, și cu folosirea bețișoarelor de bambus. O să aveți nevoie...



Sursa imaginii: Mesagerul de Vilcea