Sanatoriu, ziua a șasea

Zăpada s-a pus de vreo două palme pe florile de măr. Viscolește așezat, domol, ca în cîmpiile Amurului (e prin Siberia, ce știti voi geografie, pufoșilor). Iarba are o frumoasă culoare apocaliptică amestecată: cînd verde, cînd albă.

E clar. Ăsta e blestemul acestor locuri. Anul ăsta n-am ajuns de Crăciun pe aici. Și atunci ne-au blestemat dealurile să avem parte de Crăciun în vacanța de Paști.

Aha, spuseră dealurile. N-ați fost de Crăciun acasă? Ați stat pe curu’ vostru la București? Ne-ați uitat? Ne-ați abandonat? Vă era tîrșă de frig și de cărat lemne și de zapadă și de fleșcăraie? Na de-aici Crăciun! Na zăpadă! Na fleșcăraie! Na de-aici, mama voastră de orășeni nerecunoscători!

Car lemne de două ori pe noapte, să nu se stingă focul, așa de frig este. Fics ca de Crăciun. Ies pe afară înfofolit într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de ani de zile. Geaca mea de douăzeci de ani, aia cu care am fost student în America. Nu credeam s-o mai port vreodată. Iaca acuma car lemne cu ea prin viscolul de Paști.

Curentul cade cam din două în două ore. De fiecare dată, stăm cu gîfa în gît. Aoleo, acuma dacă e pe bune? Dacă nu mai vine deloc vreo cîteva ore, poate chiar o zi întreagă? Să vezi dezastru. Facem frigul și foamea. Fics ca în Siberia. Avem totul pe curent. Și centrala termică – o fi ea pe lemne, dar tot în priză trebuie băgată să se învîrtă ventilatorul, și aragazul. Fără curent, sîntem kaput. Siberia. Gulag. Telega ot Amur. Viața la țară, varianta Soljenițîn.

Pe sus, pe deal, White Walkerșii se pregătesc de asediu. L-au mîncat deja pe vecinul Gheorghiță, s-au auzit urletele azi-noapte. În curînd, vor sări gardul spre noi. Îi văd. Îi văd. Le lucesc ochii de poftă de carne de om.

Bag picioarele. Mă urc în mașină și vin la București. Civilizație. Trafic. Lume. Noxe. Aglomerație. Înghesuială. Adică viață. King's Landing, here I come!



.