Pofta de Robespierre naște suferință

Citesc cu amuzament amar cum unul din principalii candidați la Președinția Franței, Fillon, a zbîrcit-o rău de tot, ani la rînd, cu niște angajări fictive ale soției. Niște un milion de euro dați moca la doamna nevastă, să-și ia blănuri și bomboane la copii și la cai.

Știți voi: Franța, una din țările alea imperialiste, arogante, deontoloage și principiale care în mod periodic ne tot amintesc ce javre nenorocite de balcanici împuțiți sîntem și cum trebuie să luăm lumină de la ei, că ei le știu mai bine cu principiile. Ha. Ar fi de rîs, dacă n-ar fi de plîns.

Dar nu asta e adevăratul subiect – deși e și el suficient pentru o concluzie amară. Adevăratul subiect este fantasma liderului ireproșabil. Perfecțiunea, ireproșabilitatea, ca atu suficient pentru acel lider ideal, care o să ne salveze de toate bubele din cap și o să facă raiul pe pămînt.

Așa, de exemplu, a cîștigat Johannis. Nu că ar fi ideal, dar așa a fost vîndut hoardelor de pufoși naivi prin mijloace specifice de marketereală păcălicioasă. Ăsta este de altminteri unul din atributele cu care dreptacii anti-pesediști se tot chinuie de vreo aproape treizeci de ani să se diferențieze și să se legitimeze în politica românească: “Ah, Doamne, ce perfecți și ce virgine și ce vestale ale dreptății sîntem noi și ce buni de de votat sîntem! Votați-ne! Noi salvăm lumea de kaghebiștii păcătoși!”. Da, da. Cum să nu. Băsescu. Udrea. Blaga. Johannis. Da, da. Sfinților. Crucea mamilor voastre de nemernici.

Dar, dincolo de perfidia dreptacilor, problema rămîne. Nu poate fi ignorată. E sociologie deja. Pentru că această repetată păcăleală perfidă nu s-ar întîmpla dacă nu ar exista un suport emoțional, un substrat psihologic colectiv pe care acest discurs să se sprijine.

E o poftă cvasi-religioasă de lider perfect, de Iisus coborît de pe cruce și venit să salveze păcatele lumii și să tămăduiască rănile existenței. Nu e cu nimic diferit de pofta fantasmatică pe care o găsim atunci cînd citim, ascultăm, mai nou vedem basme. Aragorn. Făt Frumos. Harry Potter. Salvatorii fără de prihană.

Problema este, pufoșii mei, că realitatea nu-i ca basmul sau ca religia, din păcate. În viața de zi cu zi, ori de cîte ori vreo societate s-a procopsit cu un lider perfect, a fost jale și belea.

De la Cromwell încoace, fiecare asemenea lider perfect a făcut varză tot. Hitler era, de exemplu, unul din persoanele cu cele mai puține vicii de pe lumea aia a lor de atunci. Ori de cîte ori la conducere a ajuns unul – sau una, au fost și regine de-astea, ori premierițe, vezi Thatcher – căruia să-i sclipească lumina perfecțiunii în ochi, a fost jale. Căci acea lumină nu prea e cu mult diferită de lumina cruzimii și – in extremis – a nebuniei.

Un lider păcătos, uman, mult prea uman, care face nefăcute, este pe de o parte pe măsura noastră, a păcătoșilor, deci mai ușor de relaționat, de înțeles, de trăit alături de el. Pe de altă parte, păcătos fiind, e mult mai îngăduitor și mai cumpătat și mai înțelept și echilibrat, căci știe cum sînt oamenii, nu cum ar trebui să fie îngerii.

Au fost, de-a lungul timpului, lideri decenți sau excepționali care au avut multe, prea multe bube în cap, fără ca asta să-i împiedice să conducă decent societatea. Am avut vicioși care fumau trabuc și erau cu băutura în nas de dimineața (Churchill), care vînau fără de măsură (Roosevelt ăla primul, întreg la trup) ori futeau fără de măsură (Kennedy, Clinton, mai toți președinții Franței înregi la cap).

Nu stau acum să caut și alte exemple, mi-e lene, le menționez doar pe-alea care îmi vin în cap în mod spontan, pe repede înainte. Dar asta nu i-a împiedicat să fie oameni echilibrați, de multe ori înțelepți, și să-și conducă țara cum trebuie.

Pe dos: de multe ori cînd la putere a ajuns un lider perfect, acesta a făcut varză tot împrejur. Pentru că a ignorat una din marile nevoi complementare ale oamenilor: de compromis, de negociere, de colaborare pe bază de performanță suboptimală. Adică au ignorat realitatea, care inevitabil e imperfectă.

Și uite așa ajungem la România zilelor noastre, care trăiește sub semnul fanatismului în căutarea liderului perfect și a raiului pe pămînt.

Această marotă de fantasmă a tefeleilor din ziua de azi cu pornirea lor cvasi-fanatică împotriva păcatului este puternic asemănătoare cu alte mișcări mileniariste de factură fie religioasă, fie laică cu tonuri religioase – vezi de exemplu legionarii ori Gărzile roșii chineze ori, exemplul standard, paradigmatic: revoluționarii francezi de la 1789.

Problema este că, la fel ca și exemplele din istorie, din păcate prezintă în ea potențialul unei violențe disruptive și destructive de care ar trebui să ne ferim ca de dracu’.

Așa încep războaiele civile: cînd lumea vrea să fie conduși de îngeri și sfîrșește prin a fi conduși de Robespierre. Că pe urmă și-au dat seama ce greșeală au făcut și l-au belit, asta e altceva. Dar pînă să învețe, se întîmplă o chestie foarte nasoală: în căutarea raiului pe pămînt, se întîmplă iadul pe pămînt, asta se întîmplă.

Lumea nu învață decît cu lacrimi și cu sînge. Și mi-e teamă că tinerii din ziua de azi, în dorința lor altminteri de bună-credință de dreptate și de perfecționare și progres și, in extremis, de perfecțiune, să nu deschidă porțile suferinței.

Codruța, ai legătura! Fii Kăpitanca noastră și fă tu raiul pe pămînt!

.