Un veac de corbitate

Cra! Cra! se aude deasupra malului, dincolo de frasini.

Nu-l văd încă, dar știu cine e. E dînsul, e Corbul. Nu cioară. Nu confundați cioara cu corbul. Mai stau un pic, mă uit peste vîrfurile copacilor. O să apară. O să apară. Cra cra, face din nou, auzindu-se mai aproape. Apoi un vîrf de aripă, apoi tot rotocolul negru pe cer. Cra cra! își anunță el zborul leneș, de bestie sigură pe ea.

Cra cra! îi răspunde un pic mai încolo tovarășul (sau tovarășa?) lui. Știu că sînt doi. Chiar trei. Anul trecut erau și cu puiul. Cel de-al doilea nu se vede, doar ecoul cra-cra-ului său se aude dincolo de muchie.

Primul corb se învîrte ușor spre stînga, spre asfințit, alunecînd pe deasupra coamei Plaiului. S-a dus. Va veni din nou.

Corbii la Telega. Cel mai clar semn de vindecare a naturii. Un întreg lanț trofic se ascunde în spatele acestei perechi ce își face veacul de ceva timp, să fie aproape 10 ani, pe aici. Ad literam spun "își face veacul", pentru că un corb poate trăi pînă la 100 de ani.

Unii aveau un veac de singurătate drept pedeapsă pentru păcatele trăite. Noi, la Telega, ne pregătim pentru un veac de corbitate. Tot pentru păcatele trăite, mărturisite au nemărturisite, scrise au nescrise, date la televizor au ba.

Așa să ne ajute sfinții frasini... :)