Greu, greu

Aşa cum România înseamnă Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Cioran, Eliade, Coandă, tot astfel mai înseamnă zeci de mii de studenţi şi de cercetători români, nenumăraţi activând în universităţi şi institute de cercetare occidentale prestigioase, sau cele câteva milioane de români care muncesc cinstit în toată lumea. Da, la pachet cu aceste peste 20 de milioane de români, există şi câteva sute de mii de ţigani, aşa cum în Franţa sunt câteva milioane bune de arabi care astăzi le fac ceva probleme francezilor.

Românii se simt jigniţi – pe bună dreptate! – că europenii pun azi semnul egal între România şi ţiganii care au invadat în ultimii ani Europa, aducându-se astfel în planul secund cultura română şi România reală. În Bruxelles şi în suburbii muncesc cinstit aproximativ 40 de mii de români, dar imaginea României o fac (citeşte: o deteriorează grav) cele câteva sute de ţigani aflaţi în oraş care se ocupă cu cele sus-arătate.

Este limpede, nici unul dintre noi nu cred că este îndreptăţit să spună că a făcut tot ceea ce trebuia. Nici românii, nici vest-europenii. Aşa cum ţiganii vest-europeni s-au integrat în câteva sute de ani, tot astfel integrarea ţiganilor est-europeni va dura generaţii bune de aici înainte. Şi Uniunea Europeană va trebui să fie conştientă de toţi vectorii problemei, inclusiv de tradiţiile specifice ţiganilor – migraţia, de pildă. Expulzarea rapidă dintr-o ţară în alta nu este decât o soluţie de avarie, punctuală, nicidecum una constructivă măcar pe termen mediu.

Dar să nu ne pierdem cu firea, nu este decât o pregustare a inevitabilei lumi globalizate. Pentru unii, are farmecul ei. Pentru alţii, această ţigănie ce n-a văzut Parisul este prilej de acută melancolie...

Marius Vasileanu, Ţigănie ce n-a văzut Parisul... (Contributors.ro, 20 iunie 2011)