[...] A rosti rostuieşte aşadar rostul [...]

Rost și rostire

Cuvintele „rost" şi „rostire" au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică, în limba noastră. În particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gîndirii, ce acoperea singur jumătate din ea. Logos însemna şi cuvînt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rîndul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis pînă la „rostul ultim al lumii”. De aceea: „La început a fost Cuvîntul" ar putea mai bine fi redat prin: „La început a fost Rostirea", adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor. (*)

Cum a ajuns modestul rostrum latinesc să dea atît de mult în limba română? S-a întîmplat un lucru miraculos în laboratorul limbii noastre, cîndva prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea: s-a trecut de la un sens concret la unul de speculaţie ultimă.

De fapt, sensul concret iniţial s-a dedublat: rostul ca gură a sfîrşit prin a însemna deopotrivă deschizătură. Pe ambele linii cuvîntul a evoluat, independent pare-se, şi din fiecare sens concret s-a putut ajunge, în limba noastră, la sensuri speculative. (**)

(*) De la latinescul rostrum = bot, cioc, vîrf încovoiat, gură; care dă la plural: rostra, tribuna din for împodobită cu pliscuri de corăbii (fig. tribună, piaţă publică).

(**) După analiza ce urmează, a lui „întru", vom putea spune încă mai bine: „Întru început a fost Rostirea". Căci „la început" are doar sens temporal, pe cînd textul grec spune: în principiu.

== pag. 20 ==

Să urmărim deci: rost ca gură, rost ca deschizătură, rost pur şi simplu, rostire.

1. Dacă luăm cuvîntul rost în sensul lui originar de gură, el are folosinţe alese în limba română şi se păstrează cu acest sens pînă aproape de zilele noastre, fireşte însă ca o formă învechită. O Psaltire spunea: „Rostu au şi nu grăescu", iar acest lucru îl putem spune despre vorbitorii din filosofia românească. O altă Psaltire traduce: „Şi fie-ţi spre voie cuvintele rostului mieu". Poetul de astăzi s-ar putea bucura citind în Coresi: „Să mă sărute din sărutarea rostului lui"; prozatorul poate citi, în traducerea lui Herodot din 1645: „Crisos a chemat pe Adrist, cel cu rost de moarte"; iar istoricul găseşte în Miron Costin gînduri ca: „Din rostul direptului izvorăşte înţelepciunea". – Sensul de gură pentru rost se păstrează la Şincai şi Budai-Deleanu; reapare la Odobescu, în cuvintele solemne spuse despre Alecsandri: „Se simte acum în drept şi în putere de a deschide, prin rostul său fatidic, orizonturi de nemărginită mărire ţării noastre", ba poate fi în-tîlnit pînă şi la Creangă ori Coşbuc uneori. (*)

Solidare cu sensul de gură sînt expresii ca „rost aurit" sau „rostul de aur" (în: Ioan Rostul de aur, pentru gură de aur), sau expresia „de rost", cu verbe ca a grăi, însemnînd: prin viu grai, verbal, în opoziţie cu: în scris, de pe carte – ca şi expresia „pe de rost", care s-a păstrat şi se foloseşte încă, sau „a lua la rost". De la gură s-a putut lesne trece la facultatea de a vorbi, de a avea glas şi grai. „Asinul... grăi cu rost omenesc", traduce Biblia din 1648. Mai aproape de noi, Iacob Negruzzi poate scrie: „Să strigaţi într-un rost"; şi chiar un Coşbuc scrie versurile:

De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

La limită, sensul acesta de „facultate de a vorbi" a trimis pînă la fel de a vorbi, mod de a se exprima în scris, stil. Se citează în acest sens locul din Şincai: „Nu te mira de cumva îmi voi muta rostul, şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie".

(*) Indicaţiile de aici şi de mai sus sînt în majoritate din preţioasele fişe, încă inedite (1968), ale Dicţionarului limbii române.

== pag. 21 ==

În sfîrşit, de la gură şi facultate de a vorbi s-a trecut la sensul de limbă – „Şi era tot pămîntul un rost şi un glas la toţi" (Biblia, 1688) – cu trimitere la materializarea limbii în cuvînt, spusă, vorbă. Aici pare a fi locul, după Dicţionarul limbii române, al spusei aceleia admirabile a lui Miron Costin: „Moisi au avut pre singur Dumnedzău dascăl, rost către rost", dacă nu cumva rost înseamnă şi „faţă" (aici: faţă către faţă). În orice caz, rost poate însemna vorbire, discurs; şi expresia lui Cantemir, „rost de bun ritor", nu e mai puţin inteligibilă şi reuşită pe cît este, în contemporaneitate aproape, spusa lui Sadoveanu: „îi ascultam rostul greu şi încîlcit".

Rostul a devenit limbă, vorbire, discurs; a urcat de la concretul gură spre abstract. Dar n-a dezminţit încă sensul său de origine.

2. Cu totul alta e evoluţia rostului ca deschizătură. Ea se începe cu un sens nu numai concret, dar limpede material, şi rămîne în planul concretului şi al materialului.

Se cunoaşte, din vorbirea încă folosită, sensul „rostului" de la războiul de ţesut: deschizătura prin care se aruncă suveica. Materialul adunat pentru Dicţionarul limbii române arată că nici măcar în materie de ţesut rostul nu denumeşte doar atît. El e folosit şi pentru:, distanţa de la sulul de dinainte pînă la spată; distanţa din cinci în cinci coţi la pînza ţesută; locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor; prin extensiune: încrucişarea firelor, jurubiţă, grup de zece ighinţi de fire încrucişate pe răşchitor sau urzitor; crestătura, raza urzitorului; vergea de trestie care se pune în urzeală ca să nu se încurce firele; urzeala înfăşurată pe sulul dinapoi al războiului. Iar în legătură cu toate acestea există expresia: „a porni rostul", a începe ţesutul.

Însă sensul material din rost nu priveşte doar ţesutul. Nu numai luat drept deschizătură, dar şi ca un fel de gură cu dinţi, rostul denumeşte partea unui obiect care taie, tăişul; de exemplu, rostul, dinţii fierăstrăului. Aici, a pune rostul, a rosti, înseamnă pur şi simplu a face gură fierăstrăului. Există şi substantivul rostar, însemnînd unealta cu care se înclină dinţii fierăstrăului de o parte şi de alta a pînzei lui: dinţar. La plural, rostare înseamnă, cuiele mici, de care se servesc rostarii.

== pag. 22 ==

Încă mai promiţător pentru evoluţia şi înnobilarea cuvîntului, chiar dacă se rămîne la sensuri materiale, este rostul ca deschizătură în construcţii, apoi folosinţa lărgită a sensului. Astfel, se numeşte rost: spaţiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre ulucii unui gard, dintre scîndurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş, dintre piesele ce trebuiesc sudate; deci orice interval, crăpătură. Se mai numeşte aşa crestătura făcută în piciorul de sus al prispei, sau (regional) uşorul de la uşă. În unele părţi se numesc rosturi şi cele două orificii tăiate în cutia viorii. Un sens mai cunoscut este cel de rost ca jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o fierăstruică, o uşă, un capac. În schimb, mai specială pare denumirea pentru laturile formate din filele unei cărţi închise, pe unde se pune uneori aur, la legarea cărţilor.

Am trecut astfel de la uluci şi cărămizi la cărţi, dar am rămas, prin rostul-deschizătură, la lucruri şi materialitatea lor.

3. Cum s-a putut trece de la rost-gură şi rost-deschizătură la rost-rînduială, dicţionarele nu ne-o mai spun. Saltul acesta de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ trebuie însă înregistrat şi subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat pînă la capăt. Este puţin probabil că pe linia sensului de rost-gură se putea ajunge aci: am văzut că evoluţia semantică sfîrşea cel mult la limbă, vorbire, discurs; şi, oricît ar dovedi termenul grec „logos" că de la cuvînt se poate trece la raţiune iar de aci la ordine raţională, nu pare defel a se fi întîmplat aşa la noi. Mai degrabă de la rost-deschidere, pe linia lui independentă, se putea urca spre ideea de rînduială. Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine („ţesătura lumii"), după cum zimţii unui fierăstrău şi aşezarea pe rînduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a " gardurilor dau o imagine a ordinii. Deschiderea regulată şi revenirea ritmică a intervalurilor, punctarea a ceea ce este cu pauzele locurilor goale, iată o sugestie pentru ordine.

Oricum s-au întîmplat lucrurile, rost a însemnat, probabil încă de timpuriu: întîi ordinea, apoi modul de a-şi întocmi viaţa, în fine sensul, înţelesul, raţiunea.

Rostul ca ordine priveşte – după fişele dicţionarului – ordinea, materială sau logică, succesiunea faptelor,

== pag. 23 ==

orînduirea, rînduiala, organizarea, planul. Se spune: a şti de rostul a ceva, a fi în rostul lui, a pune în rost, ceva cu rost, rost de viaţă, a-şi pierde rostul (cumpătul), a nu-şi afla rost, a şti de rostul bogăţiei (cît are cineva), a lua sau a trage la rost.

Rostul ca mod de a-şi întocmi viaţa priveşte situaţia social-materială şi de familie a cuiva. În construcţiile cu verbul a avea, a face, a găsi, a pierde o ocupaţie, un post, o sursă de cîştig, el are limpede acest sens. Există regional şi substantivul rosteală (a face rosteală), însemnînd a începe, a porni, a pune la cale, a rosti de.

În ultim rînd, rostul ca sens, tîlc, noimă, scop, ţel, menire, raţiune, justificare, scoate cuvîntul cu desăvîrşire din orice angajare materială. Ordinea şi sensul de viaţă priveau încă situaţiile reale, lucrurile şi oamenii; acum rostul s-a desprins de real şi a devenit legea lui mai adîncă sau sensul ideal al realului. Versul lui Vlahuţă:

Adîncul rost din ochii tăi,

ca şi „rostul cel bun al tăcerii" (valoarea ei), sau rostul omului şi al lucrurilor vorbesc despre înţelesuri atît de adînci încît pot fi adevărul însuşi, sau amăgirea însăşi. Există expresia a da de rost, a desluşi, a da de capăt. Putem oare spune că am dat de rost rostului, cu descrierea de mai sus? I-am acoperit întreg registrul, de la forma concretă de gură, bot, deschizătură şi pînă la sensul, evanescent uneori, de raţiune şi noimă, dar nu l-am pus în ordine parcă. În orice caz, sensurile acestea toate nu ţin laolaltă, cum ar trebui. Iar în timp ce sensurile de gură şi deschizătură au avut filiaţii independente, sensul ultim al rostului a venit cu alt orizont decît al amîndurora, sprijinindu-se incert doar pe unul dintre ele. Înţelesurile cuvîntului rost nu s-au rostit cum trebuie, încă.\

4. În chip nesperat, un derivat al rostului vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul rostire. Dintr-o dată, cu rostirea, se unifică toate înţelesurile disparate. Rostul pierdea, pînă la urmă, sensul originar al lui rostrum; rostirea îl regăseşte. Dar, revenind la el, nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative. Este chiar izbitor să vezi cum,

== pag. 24 ==

în fişele Dicţionarului limbii române, cele trei grupe de sensuri – ce se ridică spre verbul „a rosti" – corespund , exact celor trei grupe de sensuri ale cuvîntului rost: sensul de gură, cel de deschizătură materială şi cel de rînduială, strînse acum laolaltă de aceeaşi vocabulă.

Întîi, ni se spune, a rosti înseamnă a articula, a pronunţa sunete, cuvinte, cu ajutorul organelor vorbirii. Verbul înseamnă de asemenea a spune, vorbi, glăsui, sau a exprima prin vorbire, a ţine un discurs, a expune, iar la reflexiv înseamnă a se pronunţa, a se exprima, a-şi spune părerea, a comunica o dispoziţie, o sentinţă. Acestea sînt, toate, sensuri pe linia rostului-gură.

Apoi, pe linia rostului-deschizătură, cu sens material, verbul a rosti (uneori a rosta) înseamnă: a face rost pînzei, a trece suveica cu firul de bătătură prin rost, a schimba* iţele sau rostul pentru a prinde firul de bătătură, a face începutul ţesăturii. Regional înseamnă şi: a rări, a strîmba dinţii fierăstrăului într-o parte şi în alta, ca să poată tăia; alteori, a reteza pieziş capetele draniţei ca să se scurgă mai uşor ploaia, a reteza şindrilele pentru a avea aceeaşi mărime; a netezi gura unui vas de lemn; a lărgi o gaură cu sfredelul.

În al treilea rînd, corespunzător celui din urmă sens al rostului, a rosti înseamnă a pune în ordine, a rîndui, a aranja (înţelesuri pentru care există şi forma a rostui), după cum înseamnă a stabili locul sau atributele cuiva; în fine, a face rost de ceva, a procura, a se îngriji de, a pregăti.

A rosti rostuieşte aşadar rostul. Aşa făcînd, termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse, anume cuvîntul. Iar acum, în rostire, poate rămîne în umbră, ca fiind numai de folosinţă specială, sensul material de a rosti ca a rosta; în folosinţă vie, rostirea evocă în general doar primul şi al treilea sens.

„Rostesc ceva" spune, deopotrivă: enunţ un lucru şi pun în ordine unul. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filosofică neaşteptată (chiar dacă dicţionarele n-o învederează încă). Cînd Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor, ni se spune că le dă şi un rost, că le rosteşte întru fiinţa lor. Cu fiecare „rostire" potrivită se evocă acest gînd, în limba noastră. Iar cînd, pe cu totul

== pag. 25 ==

alt plan, ştiinţa de astăzi vine să vorbească despre ur* „cod genetic", un limbaj al vieţii care dă varietatea controlată a organismelor, poţi încă vorbi în termeni de rostire, în sens de rostuire genetică.

Este în orice caz o întrebare, cîte alte limbi posedă un termen care să fi păstrat sau regăsit miraculoasa legătură antic-greacă dintre cuvînt şi ordine raţională. Modestul verbum, folosit în lipsă de altceva, nu este un astfel de termen. Sensul adînc filosofic al spusei raţionale, de punere sau regăsire a ordinei prin atribuirea de nume, coduri, legi, îl ştie şi-1 redă din plin „logos "-ui. Dar în timp ce alte limbi l-au pierdut, limba aceasta românească, în care filosofarea n-a triumfat încă îndeajuns, a ştiut să-1 păstreze ori refacă.

Aşa făcînd, rostul şi rostirea românească te ajută să înţelegi mai bine rostul filosofiei. Heidegger a crezut potrivit să spună că problema ultimă a filosofiei a fost, în bine sau în rău: de ce există ceva în loc de nimic. E însă excesiv: căci dacă spui „de ce”, înseamnă tocmai că există ceva. Cu privire la acest ceva, abia, te poţi întreba de ce e aşa, ce rost are. Iar românescul „ce rost are lumea" ni se pare că stă, mai potrivit decît unele vorbe riscate, ca temei al filosofiei. Căci problema ce se ridică astfel este: De ce există ordine în loc de totală nerînduială? Şi e problema pe care a regăsit-o chiar ştiinţa de astăzi: De ce nu rămîne sau nu intră totul în entropie? Cum e cu putinţă ceva care să se opună entropiei?

Căci lucrurile au un rost, ba încă poţi să le şi dai un rost; găseşti un rost în lume, sau îi atribui unul. Rosteşti ce s-a spus prin lucruri sau le „rosteşti" pe ele, aşa cum face logos-ul matematic astăzi. Iar dacă pătrunzi cum trebuie în Cartea lumii, sfîrşeşti poate prin a te întreba: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?", adică spune totul după o rînduială, şi nu doar pe dinafară.

Trăim într-o lume a rostirii, de la rostirea genetică pînă la cea matematică şi metafizică a omului. Nu numai că ştiinţa reprezintă o rostire potrivită, cum s-a spus, dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură şi să se facă noutăţi în sînul ei, cu limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor şi al undelor sonore, ci al celor mute din spectrul electro-magnetic.

== pag. 26 ==

Rostirea omului este, dacă e potrivit gîndită, solidară cu rostul lucrurilor. La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea fiinţei.

* * *

Constantin Noica, “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ” (Ed. Cartea Româneascǎ, 1987, pp. 19 – 26)






.




.