Cînd, adolescent fiind, în perioada aceea tulbure de după 1989, tulbure și pentru mine, în focul cărnii și al sfîrșitului de liceu, tulbure și pentru țară, am descoperit Cuvînt înainte despre rostirea românească, ajutat de Cornel, anticarul subversiv care vindea cărți în piața Cîmpinii și alături de care am descoperit gustul chiulului și libertății,
atunci m-am îndrăgostit cu adevărat de cuvinte.
Nu poezia. Nu literatura. Nu tot ce citisem pînă atunci, hăbăuc și haotic și cu mare sete, ca pămîntul cel uscat de secetă. Poate doar la nivel inconștient presimțeam despre ce e vorba, ca un Jourdain care vorbea în proză fără să știe și care iubea cuvintele fără să-și dea seama.
Însă doi au fost cei care mi-au deschis ochii cătră ele de manieră explicită, rostită, rostuită, la lumina zilei: Noica și Tolkien. Tolkien, cel care m-a ajutat de asemenea să învăț să iubesc copacii. Noica, cel căruia nu i-am mai citit nici o altă carte, dar a fost suficient.
Cuvînt înainte despre rostirea românească este un monstru de carte. E o întreprindere de zăticnire a minții, de scoatere a sa de pe făgașurile umblate și de zvîrlire în infinit, de mise en abyme.
Îți arată cuvîntul, ți-l despică, ți-l învîrte, îți deschide ochii să-l înțelegi, să-l guști, să-l plimbi prin cerul minții cum mai tîrziu am învățat să plimb vinul și whisky-ul prin cerul gurii, să-i simți gustul, să-l desfaci ca pe nucă, ca pe butucul de fag cînd toporul cade fulgerător și-l despică iarna pe frig cînd tai lemne în curte, atent să nu agăți culmea de rufe.
De cînd m-a molipsit Noica, cuvintele n-au mai fost la fel pentru mine. Ca în iluminările zen cînd munții dintr-o dată nu mai sînt munți, nici apele ape ori pietrele pietre, așijderea vorba, cuvîntul, cu-vîntul a început să capete aripi suplimentare, sufluri noi și istorii pînă atunci opace.
De aici a început totul. Etimologie, indo-europeni, Avis akvāsas ka, mitologie și celți, poezie, Borges, post-modernism, Jabberwocky, Geertz, Nichita, Brian Aldiss, chiar și Brel, multă din zidirea mea intelectuală n-ar fi fost aceeași fără ziua în care am descoperit consternat că de fapt cuvîntul cuvînt este cu-vînt și dintr-o dată este altceva, mult mai larg și mai aproape.
Îmi doresc ca, pe măsură ce îmbătrînesc și-mi pe-trec zilele pe pămîntul ăsta, să fiu în stare să transcriu, cu-vînt cu cu-vînt și trecere de pe-trecere, inutil meșteșug în aceste zile ale scannerelor și softurilor OCR, precum inutile sînt caligrafia, trasul cu arcul și privitul flăcării în întuneric, Iliada în traducerea lui Murnu, Doisprezece scaune de Ilf și Petrov, Levantul lui Cărtărescu și Renart Vulpoiul.
Și Cuvînt împreună despre rostirea românească a lui Noica, deși se găsește relativ ușor pe Internet, pentru cei cu priceperi electronice de mîna stîngă.
.
Cu Crin, iese Georgescu președinte fluierând
Acum 9 ore
4 comentarii:
:) una din cartile pe care le-am luat cu mine la Bruxelles + Marius Sala: "Aventurile unor cuvinte romanesti". Dezlegarea de glie e usoara, dezlegarea de partea noastra de cer e mai grea ;)
Mi-a placut mult cum explica Noica ca Brancusi a sculptat infinitivele lungi: zburarea, adormirea, inaltarea etc:
pg 299 in editia Humanitas 1996
"Ocupîndu-se cu regele formelor gramaticale, Brâncuşi a regăsit firesc începuturile, de care singur suveranul acela se întîmplă să ştie, în societatea civilizată acuvintelor. Căci, într-adevăr, ce este mai originar, mai primitiv în rostirea omului, decat ceva de ordinul infinitivului lung ? Undeva, în pădurile sale, omul începuturilor nu ştia încă să dea nume lucrurilor ele însele, dar le prindea stările şi procesele ; aci e o foşnire, aci e o curgere sau o alergare; ceva îi putea fi ameninţare, altceva prilej de îndestulare şi fericire. Foamea, frica, erosul, toate sînt întîi infinitive lungi.
Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pămîntul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului : e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuşi a ales-o pe cea adîncă, mai grăitoare decît toate, tăcerea omului, şi a sculptat-o. A tăcea-tăcere, ce lung infinitiv! Vreo mie şi ceva de ani se făcuse el neauzit aici,în lumea din care avea să se desprindă, cu stîlpi de pridvoare şi cu verbe cu tot, Brâncuşi.
Dar din tăcerea aceasta, ţinînd fie de istorie, fie de gramatica românească, el avea să facă un monument universal. Universal ? Da, la propriu universal, adică plin de înţeles pentru oricine. O catedrală nu e aşa; o piramidă nu e aşa. Dacă — ducînd gîndul pînă la capăt — îţi închipui o fiinţă extraterestră venind să ne vadă, nu-i poţi arăta o catedrală, nici o piramidă, fără explicaţii. „Stai să vezi ce au vrut oamenii", i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii, ai spune doar: „Stai şi vezi". E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sînt vietăţi cu pui şi în lumea sa; ori e un gînd cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune — căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.
Şi ce e plin de tîlc este nu numai că el ar înţelege ceva, dintr-o masă goală şi nişte scaune goale ; ar înţelege că sînt goale, că e acolo o aşteptare, sau o tăcere. Ar înţelege, aşadar, şi el, în felul său, că e vorba de un infinitiv lung; pînă la capătul lucrurilor lung, şi puţin dincolo de el."
C.Noica
Vali
P.S. Cer senin cu multe perseide in seara asta!
:) Am ajuns intre timp la Bucuresti, unde cerul urban otraveste stelele si nu le mai vezi. Mersi de urari si de cuvintele faine despre Noica / Brancusi. Te imbratisez, belgianule! :)
Nu-i putin lucru ca va place Tolkien. Totusi, daca sunteti ateu sau agnostic, asa cum inteleg din declaratia din header-ul saitului, nu aveti cum intelege si patrunde intreg mesajul operei Profesorului, "religioasa si catolica" asa cum el insusi ne-o incredinta.
obs.: nu e 'cuvant inainte', ci 'cuvant impreuna', i.e. syn-logos, syn-logismos.
ma bucur sa aflu ca aceasta carte i-a atins si pe altii asa cum m-a atins pe mine.
un alt ganditor care sondeaza adancimile limbii sale (si ale altora - moarte sau nu) e Heidegger.
in rest...salutari de la un cititor al blogului dvs. :)
Trimiteți un comentariu