Nonshalantza

Nonshalantza. Spontaneitate. Naturaletze. Care vine de la sine.

Auzi tu, bre cititorule: de la sine. Adica de dincolo de creeru mamiferian. Din ala sherpilian, din ala reptilian, din matze si din oase shi din muschi si din zvicnire. Din natura de dinainte de cultura lu peshte prajit si a lu neuronu restrictzionat shi schingiuit in fiarele ratziunii.

Deci pentru astazi, stimatzi reptilieni, in loc de cafea, sau pe linga cafea, va propun doo feluri de naturaletze spontano-dezinhibata, de elegantza a sine-lui. Una cu vorbe, alta cu gesturi.

Prima, cea cu vorbe, vine dinspre zona de adinca intzelepciune ironica si cinica si morometziala de care unii dintre noi dau dovada atunci cind vin alegerile. In cazul de fatza, Ion a lu Ciocan sau Iocan sau cum ii zice lui acolo in manualu de limba romana si restu literatura este Moshe & Mordechai, care ne readuce aminte de o perla de scriitura de pe vremea alegerilor localo-parlamentaro-doomiioptare.

Ne spune acolo Moshe & Mordechai cum e cu punga, cu fidelitatea electorala, cu materialele promotzionale folosite pe post de suport de oo (nu, nu la ce va ginditzi voi; mai inocent, mai utilitar, mai ca la tzara), cum e cu sondajele, cu independentzii, cu uninominalu si mai ales si mai ales cu bagatu, procedeu dupe care tinjeshte baba Merlina, "da' sa nu ma doara".

Deci daca nu-l cititzi, nu shtitz ce pierdetz. Moshe & Mordechai, Jurnalu de campanie

Iata o mostra de monstru de scriitura :) :

Azi a venit primaru’ cu unu’. Zicea că ei dă startu’ la campanie, la noi în comună. Se uita lumea urât la ei. Pe urmă au zis ei ca e campanie d’aia, electorală.

“A, aşa da, dom’le” le-a zis moş Filet. P-ormă ne-a dat ăla grasu’ care a venit cu primaru’ sacoşe galbene. Şi a zis că să-l votăm, că ne bagă asfalt. Da’ baba Merlina e surdă şi nu pricepe. Că tot întreba ce ne bagă. I-a zbierat fi’su’ în ureche că ne bagă asfalt. Da’ baba a făcut gura pungă şi a zis că “mie poa’ să-mi bage, da’ să nu mă doară”. La sfârşit ăla a zis că să votăm cu Săgeată şi a plecat. Votează dracu’, că ai lu’ Săgeată e toţi în Italia. A mai rămas numa’ doar a bătrână.

:)

* * *

Al doilea gen de nonshalantza shi de naturaletze si de spontaneitate care de fapt au in spate zeci si zeci de ore de lucru si de sudoare, dar care nu ar fi fost posibile fara baza fundamentului temeliei de talent innascut, de geniu si de gena, de acea scinteie de pornire - unii zic divina, altzi zic "di vina" - vine din zona Hollywoodului. De la acei frumoshi gomoshi ai anilor de represiune ideologica, din zona anilor 50 de un conformism nebun nebun nebun, din zona bombei atomice si a buncarului din curte si a lui Mr & Mrs Smith si a inventziei suburbiei si societatzii de consum.

Atunci, pe vremea aceea, traia un nene. Il chema Gene Kelly. Si stia un singur lucru: sa danseze. Si sa cinte. Si sa joace in filme. Si sa faca oamenii fericiti. Adica sa-i sedeze sa-i hipnotizeze sa-i conformeze.

Ceea ce va doresc si voo. Daca nu va uitatz cum danseaza, ce lipsa de fortzare, ce naturaletze si ce elegantza si ce intuitzie corporala, de tip "asa-cum-trebuie-sa-curga", chiar si in momentele cele mai dificile, ce treceri de la o postura la alta, ce curgere si ce inventivitate a coreografiei, atunci nu stiti ce pierdeti. Eu, dinspre partea mea, dintotdeauna mi-a placut mai mult Gene Kelly decit Fred Astaire. Aici avetzi un exemplu de ce imi place Gene. Patru minute de arta cu miinile si cu picioarele si cu trupul. Adica dans.

:)

Courtesy of Nacafale.