O Telegă e tot globul. Despre vot și domiciliu

După cum probabil deja știți, sîntem din Telega, și eu și soția mea și – prin extensie, deși sînt născute în București - și fetele noastre.

Chiar dacă de aproape 20 de ani ne-am legat viața de București, acest mare Ankh-Morpork balcanic murdar și viu și isteric și urît și vesel și plin de oportunități, chiar dacă de aproape 10 ani am obținut și “buletin de București”, am rămas totuși cu casă și aici, la Telega, pe care o întreținem mai ceva decît pe cea de la București și la care venim destul de des – chiar acum scriu de pe terasa făcută pe locul fostului grajd, în dulce susur de manele de Bach (da, știu: sînt snob; ăsta să-mi fie păcatul).

De cînd ne-am făcut mari și adulți și responsabili și triști, si Bucureștiul a devenit “acasă”, dar și Telega a rămas “acasă” și va rămîne cu siguranță. Vom îmbătrîni aici și vom fi îngropați aici, lîngă ceilalți ai noștri – cemetiile ne așteaptă cuminți și tăcute.

Dar un lucru cel puțin nu-l mai facem: nu mai votăm în Telega. Deși încă sîntem legați de comunitate, deși investim binișor în economia locală la cîte ziduri și pereți și îmbunătățiri constructorale am tot făcut de vreo șapte ani încoace, deși grătarele și curentul și benzina și lemnele și tot ce mai cheltuim pe aici îngrașă economia locală, totuși nu mai avem drept de vot aici. Local, evident. Acesta este cuvîntul cheie: local.

Am plecat la București, să ne fie de cap: nu mai avem dreptul să ne spunem părerea despre mersul lucrurilor în această mirabilă comună cu oameni leneși și cu multă sare, multă cătină și restul rămășițe de petrol și tone de prune care se tranformă în țuică eftină și proastă.

Evident că această introducere pășunistă este pretext pentru a discuta referendumul și implicațiile mișcărilor demografice din România asupra mersului politicii. Nu este un subiect trivial, de la sine înțeles, pe care să-l expediezi din poignet. De la demografie la filosofie politică, e un subiect fertil.

Ambele tabere care își varsă patima discursivă au dreptatea lor. Ca la judecata înțeleptului rege Solomon, și cei care clamează dreptul inalienabil de a vota al celor care sînt plecați în străinătate au dreptate, cum de asemenea au dreptate și cei care, rămași în țară, își văd ploile electorale modificate, stricate, încurcate de către cei din Italia, Spania et ailleurs.

Tabăra lui Băsescu este indignată pînă la amenințarea cu închisoarea. “Cum să interzici unui cetățean al României să voteze?” Și au dreptate. Evident că au dreptate: nu poți ridica dreptul de vot al unui cetățean. Dar, cum se întîmplă de obicei în asemenea situații încurcate, nu au dreptate total. The devil is in details.

Cetățeanul României din Castillon, chiar dacă a rămas cu buletinul de Mizil sau de Drăgășani, dacă vrea să voteze la alegerile locale, trebuie să-și miște fundul acolo unde are domiciliul și unde MAI îl numără pe listele electorale permanente. Nu poate vota pentru primarul de Drăgășani de la umbra palmierului din Valencia. Trebuie să se prezinte în persoană cu bolentinul în dinți la secția de votare unde este arondat.

Adică acolo unde are domiciliul stabil. El, cetățeanul din Castillon de Valencia, chiar dacă are drept de vot - și nimeni nu i-l ia – e obligat de specificul alegerilor să-mi miște fundul la Drăgășani dacă vrea să aibă un cuvînt de spus asupra mersului urbei locale.

Sistemul de vot local nu implică cvorum – cel puțin recent, după ce s-a renunțat la sistemul în două tururi. Prezența sau absența lui Dorel de Castillon nu încurcă, nici nu strică mersul lucrurilor electorale de la Drăgășani.

Dacă vrea să voteze, să vină acasă. Dacă nu vrea – cel mai probabil, căci costă totuși un drum de acolo aici – atunci nu votează și cu asta basta. Non-implicarea sa nu încurcă. Are dreptul să voteze, dar dreptul său nu impietează zona geografică bine delimitată pe care a hotărît s-o părăsească.

La parlamentare, așijderea: deși are buletin formal în Drăgășani, dacă nu-și mișcă fundul pînă acasă, atunci în cel mai bun caz votează în însorita și secetoasa Spanie și atunci votează pe liste suplimentare.

Nimeni nu-l împiedică să voteze, e dreptul său cvasi-inalienabil, doar dacă nu-l bate cumva gîndul să înnebunească sau să comită nemernicii penale și să-și piardă dreptul de vot. Doar că votează pe liste separate și – atenție! – votul său se pune nu la numărătoarea parlamentarului de Drăgășani, ci al celui de Castillon, sau de Europa, sau cum se numesc ele circumscripțiile externe: 4-5 parlamentari la ditamai droaia de milioane de români de peste hotare.

S-a hotărît să-și mute soarta în altă geografie, atunci se arondează acelei geografii și nu încurcă cu absența sa la vot – după cum știm, participarea la vot în rîndul românilor din străinătate este cronic foarte redusă, în jurul a maxim 5% - 7% la alegerile cu miză, cum sînt cele prezidențiale (100 mii – 150 mii din aprox. 2,5 milioane), iar în cazul celorlalte alegeri în jurul unui bicisnic 1% 3%.

Cuvintele cheie care definesc dezbaterea se învîrt în jurul geografiei și locuirii: “circumscripție”, “domiciliu stabil”, “liste electorale permanente” și, mai nou, “validitatea listelor electorale permanente”.

Vine acum discuția privind cel de-al treilea tip de alegeri, cele prezidențiale. În acest caz, teritoriul României nu mai este fragmentat prin nici un fel de împărțire administrativă. De colo colo este o singură circumscripție, Republica Isterică Electorală România, y compris teritoriile de peste mări și tări, the overseas, cum ar zice imperialiștii britanici, l’outre mer, cum ar zice imperialistul eșuat francez.

Doar că în cazul imperialistului de Mizil lucrurile sînt încurcate. Avem de-a face cu milioane de români care de cînd s-au deschis granițele, de prin 2000 dar mai ales și mai ales de prin 2004 – 2007, au dat năvală nu să cucerească utrămerurile și să aducă aurul mayaș ori pe cel al maharajahilor înapoi acasă, ci să le colonizeze cu brațele lor harnice de sclavi voluntari, de furnicuțe dornice de o viață mai bună pe bază de muncă manuală prost remunerată la negru.

Și astfel ne trezim cu mai multe numărători.

Avem în primul și în primul rînd numărătoarea cea mai foarte completă, făcută de MAI și de BEC, cea care spune că sîntem aprox. 18,3 milioane de români cu drept de vot.

Nu contează unde este acum fizic, cu trupul, ei cu spiritul sînt români de cînd s-au născut și, în consecință, după CNP-ul de cetățenie și care garantează că este în viață :) au dreptul de a vota în circumscripția unică Republica Isterică Electorală România.

Următorul nivel de numărătoare oficială este cel al INS, și el cu vreo două arome distincte. Amîndouă se referă la o subcategorie distinctă de români, românii din România, cel puțin cei formal în România, cu acte de domiciliu stabil în România.

Aroma întîi este cea de pe site, dinainte de actualizarea controversatului Recensămînt de anul trecut. Conform acesteia, am cam fi aprox. 17,6 ... 17,7 milioane de români adulți cu domiciliul stabil în România.

Adică din cei 18,3 milioane îi dăm deoparte pe cei care sînt cu acte în regulă în Canada, SUA și în alte țări unde de obicei, datorită asprelor reguli de imigrație și a barierelor fizice, geografice, nu prea puteai să pleci decît pe cale formală, cu acte, în văzul autorităților, permițîndu-le astfel acestora să facă modificările de rigoare în catastifele Evidenței Populației.

Da, dom’le, a plecat în Australia. Știm că și-a schimbat domiciliul, e în continuare român, are dreptul să voteze la Consulat, dar INS să facă bine să-l scoată din scriptele de domiciliu stabil în România.

După cum vedeți, aceștia ar cam fi 18,3 – 17,6 = aprox. 0,7 milioane români în străinătate cu acte în regulă, prezenți în scriptele de emigrare formale.

Buuun. Doar că pe lîngă aceștia sînt hoardele de alte milioane de Doreli și de Vasile din Castillon și din Allicantes și din Roma și Brescia care cu buletinul sînt în continuare vajnici cetățeni aprigi de Mizil și Drăgășani și Dorohoi și alte localități semi-fantomă din România. Însă ei de fapt sînt plecați la construcții, la văruit, la taximetrizat, la șterslacurizat și la menajerizat și la ospătărizat și la curvisizat prin Europa, îndeosebi prin Italia și Spania.

Ei, conform sondajelor noastre, căci aici deja altă socoteală nu se mai poate face, o numărătoare riguroasă precum și-ar fi dorit-o cei de la USL fiind practic imposibilă, sînt undeva cam la 15% din populația adultă oficială a României.

Dacă vreți detalii metodologice, ei de fapt pe sondaj la nivel declarativ (“Este vreo persoană din gospodăria Dvs care în momentul de față să fie plecată în străinătate, pentru o perioadă mai lungă de timp (minim 3 luni de zile), nu doar în concediu sau vacanță?” sînt ceva mai mulți undeva spre 20%, dar cînd recalculezi ținînd cont și de numărul mediu de persoane în gospodărie și însăși de ei în calcul, îți iese în mod constant această valoare: 15%.

Asta înseamnă aproximativ 15% x 17,6 = aprox. 2,6 milioane de emigranți recenți, după Recensămîntul din 2002, plecați cu motivație preponderent economică, al treilea val, spre deosebire de primul val, de dinainte de 1989, sau de cel de-al doilea val, după persecuțiile minerești, unde motivațiile au fost preponderent politice / ideologice.

Deci 17,6 – 2,6 milioane (noi folosim 2,5 milioane, pentru ușurința memorării, cît și pentru a fi prevăzători) ar însemna aprox. 15 milioane de suflete adulte cu domiciliul stabil în România. Adică de români care chiar mai sînt în România.

Mai nou, recent, INS a venit deja cu o nouă aromă de cifre, cu varianta b), cu o valoare revizuită a românilor cu domiciliul stabil în România, valoarea provizorie de la Recensămîntul 2012, cvasi-oficială dar nu îndeajuns de oficială încît să fie luată în seamă la calculele electorale ale acestui an. Valoarea este din total populație, y compris copiii, și este de 19 milioane.

Dacă aplicăm coeficientul de aprox. 82,5% care sînt adulți în ultimul timp în România (tot conform datelor oficiale INS în rîndul populației cu domiciliu stabil), asta ar însemna cam 15,5 milioane.

Iată cum, pe două căi diferite, una privată, pe bază de date de sondaj, alta administrativă, pe bază de recensămînt, ajungem aproximativ la aceeași valoare: 15 milioane și ceva. Un volum foarte asemănător cu cel obținut anterior, după ce-l dăm deoparte pe Dorel de Castillon din sondaj.

Deci tot acolo ajungem. Undeva între 15 și 15,5 milioane de români care chiar sînt în România. Total diferit atît de cele 18,3 milioane ale BEC-ului, cît și de cele 17,6 milioane ale INS de dinainte de ajustarea prin recensămînt.

Bun, veți zice. Și ce-i cu asta?

Păi acum mă întorc înapoi la analogia cu Telega. Acești oameni au plecat din România (Telega) și acum, deși păstrează drept de vot în România (Telega), participă foarte puțin la trebile cetății. Undeva sub 100 mii la turul 1 al prezidențialelor din 2009 (85 mii, dacă nu mă înșel). Undeva în jur de 150 mii la turul 2 al prezidențialelor din 2009 (Mihaela, dragostea mea!). Acum, la referendum, în jur de 70 mii de participanți.

Din cele aprox. 2,5 milioane + 0.7 milioane = 3.2 milioane de români în străinătate, asta înseamnă undeva între 5% și 2%.

E oribil de puțin între 2% și 5%. Înseamnă că nu-i mai interesează. Înseamnă că de fapt nu mai sînt legați cetățenesc de țara lor decît în proporție de 2%, de 5%, de un pic la sută.

Păi dacă nu mai sînt legați, să nu mai încurce. Să nu mai fie contabilizați la cvorumuri șî la de-alde socoteli de-astea formale, căci ei sînt plecați informal și nici un recensămînt de tip Rus a la nea Vasile nu-i va socoti cu exactitate. Dacă nu mai vor să mai joace acest joc numit “de-a România”, să nu mai fie numărați atunci cînd se face echipa.

Nimeni nu spune să li se ridice dreptul de vot, căci într-adevăr e un drept obținut prin naștere, nu prin alt efort moral, acțional ori material. Dar nici să nu-i mai încurce pe cei de aici, din Republica Isterică Electorală România.

Cum există deja regulile de strictă delimitare spațială de la locale ori de la parlamentare, cum că dacă vrei să votezi trebuie să fii spațial prezent în zona respectivă ori, dacă nu votezi, nu se ține cont de non-votul tău, la fel și în orice altă situație de tip electoral, dacă nu ai chef de votat decît în măsură reziduală, de 2% sau de 5%, atunci nu mai încurca soarta blambecilor bizantin-balcanici care au ales să-și continue existența bicisnică în mirabilul spațiu bicisnic carpato-danubiano-pontic (na, că nici aici nu scăpăm de Ponta!).

Evident că subiectul prezintă și alte implicații, cele mai multe dintre ele deja scoase în evidență în spațiul public.

De la fondurile de convergență primite de la Maica Generoasă UE, care sînt și ele socotite pe cap de cetățean furajat, pînă la numărul de europarlamentari pe care îi trimitem pe scaunele parlamentare la aceeași Maică Generoasă UE pînă la fondurile locale distribuite de Maica Semi-Generoasă București spre administrațiile locale, tot în funcție de capete de Vasile furajați, pînă la numărul de parlamentari aici în Republica Deosebit de Electoral-Isterică România, toate se lovesc de de numărul de votanți, de corpul electoral stabilit cu deosebită precizie aproximativă de către instituțiile abilitate să numere steagurile a la Pristanda, în bună tradiție ceaușistă, cînd eram meșteri la raportări la hectar.

Și totul se lovește de cvasi-imposibilitatea numărării exacte – deocamdată, cel puțin, pînă nu vin datele INS, la anul.

E un subiect al naibii de delicat și de filosofic în esența sa. Ai plecat dintr-un loc, ce drept mai ai să decizi asupra locului respectiv?

La prima vedere, nu prea, după cum de altminteri am și început acest articol cu analogia cu Telega.

Pe de altă parte ai, pentru că te naști cetățean al României și mori cetățean al României, chiar și de-ai fi în Mozambic, atîta timp cît tu de manieră voluntară nu renunți la cetățenie.

În consecință, compromisul ar putea fi undeva printre cele trei soluții deja vehiculate și ele:

1. Una moale, care să spună că poți vota, dar că nu trebuie să încurci cvorumul prin non-combatul tău – soluție care de altminteri începe să se întrezărească în eforturile conjugate trans-partinice ale administrațiilor Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta de a face trecerea de la sintagma “liste electorale” la “liste electorale permanente”.

2. O altă soluție tare, represivă, care să spună: vrei să votezi? vino în țară și votează fizic aici. Ca la primărie. Și așa mai sînteți interesați doar maxim 5% de mersul trebilor electorale din țară.

3. În fine, cea de-a treia soluție, liberală și tehnică și globalizatoare: votul prin corespondență, votul electronic, soluție care diluează legarea de glie, care topește distanțele și face tot globul o Românie mai mare, un sat mai mare, o Telegă mai mare, de la urșii polari ai Groenlandei pînă la pinguinii Polului Sud.

Fig. 1. Evoluția emigranților români în ultimii ani în principalele două țări de emigrație, Italia și Spania:



Fig. 2. Evoluția emigranților români pe tot globul, plecînd de la cifrele oficiale deținute în cazul Spaniei și Italiei


Notă: 60% reprezintă o estimare de pondere de emigrare în Italia și Spania din total emigrare pe baza mediei sondajelor CCSB din ultimii ani (întrebare: cîți sînt plecați? în ce an? în ce țară?)

SURSE STATISTICE:
INS: populația adultă cu domiciliul stabil în România
BEC: populație cu drept de vot
BEC: voturi în străinătate
Migranți români în Italia
Migranți români în Spania


.