[...] pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea [...]

“Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvînt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură : să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.

Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat. Cu istoria noastră, nu am avut întotdeauna răsunetul cîtorva popoare mari; cu creaţia noastră de cultură, poate nu încă ; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar merita să facem astfel încît să ne înfăţişăm, cu limba noastră, la judecata istoriei, atunci cînd năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea „iscusită oglindă a minţii omeneşti", cum spunea despre scris Miron Costin, în care gîndul de totdeauna şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Şi o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi.

Este însă acesta un lucru bun? Nu ar trebui ca universalul să fie universal? Cultura ştiinţifică spune că nu e un lucru bun : trebuie să vorbim toţi o singură limbă. Cultura umanistă spune că este totuşi un lucru bun : universalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în cîte o limbă istorică. La rîndul ei, cultura indiană spune că lipsa de unitate nu e un lucru bun : că trebuie să ne topim gîndul şi fiinţa în Marele Tot, ca o statuie de sare cufundată în apă. Dar cultura europeană, în linii mari, spune că este un lucru bun : că statuile trebuie să rămînă statui, persoana umană, persoană, şi cuvîntul propriu, cuvînt.

Nu cunoaştem zbucium mai frumos, în cugetul omului contemporan, decît acesta. De vreme ce zbucium este, să-l sporim cu partea noastră românească. Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi şi care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvîntul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gîndului, sîntem datori lumii cu acest rest.

Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare – ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui –, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne înţelepciune?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles.

Cugetarea filosofică nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, foloseşte nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele şi codurile se desfăşoară în siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, cînd întîlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.

Despre această bucurie, încă nu pe deplin încercată de cultura noastră vie, vrea să vorbească lucrarea de faţă. Ea s-a născut din bucuria de-a vedea în prepoziţia „întru" unul din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosofică, şi a trecut peste cuvinte ca „sinea", „rostire" şi atîtea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminescu, ale lui Varlaam, ale cîtorva dieci, sau ale păstorilor şi mocăncuţelor din Ardeal (care spun troaş, de la Traian, troian, troiănaş), ca printr-o interminabilă sărbătoare a gîndului. Dacă la început aceste cuvinte vor apărea cu adevărat ca statui într-un muzeu, gîndul cărţii sau nădejdea ei ascunsă este ca unele dintre ele să nu rămână simple statui, dar nici să se topească în universalul culturii, ci să treacă pe nesimţite, din muzeul lor, în inimi şi cugete.

Ce e de făcut, la drept vorbind, cu asemenea cuvinte, nu ştim : un Eminescu al gîndirii româneşti n-a apărut încă. Dar atîta vreme cît se vorbesc limbile popoarelor şi nu ale maşinilor, sîntem datori să credem că s-ar putea ivi unul.”

Constantin Noica, “Cuvînt împreună despre rostirea românească” (1987, Ed. Eminescu)