Controlați-vă dorința de libertate

Zilele trecute, în ciuda eforturilor imense depuse de către autoritățile chineze, Covidul bîntuia din ce în ce mai dezlănțuit prin Șanghai și prin alte părți ale Chinei. Pentru a-l combate, cei de la putere au decis să aplice politica Zero Covid. Fără milă. Nici un caz de Covid.

Drept urmare, teritorii ce cuprind aproape un sfert din populația Chinei au fost băgate de către autorități într-o carantină cruntă, nemaîntîlnită în perioada contemporană. Sute de milioane de chinezi au fost pur și simplu încuiați în case, fără drept de apel.

Li s-a pus sigilii la uși, iar cine rupe sigiliul suferă pedepse aspre. De multe ori, blocurile de locuințe au fost pur și simplu încuiate pe dinafară, să nu care cumva să iasă micuții. Decît pe dinăuntru, mai bine pe dinafară. Frica păzește bostanii. Lacătul asigură respectarea legii. Cine are mîncare, se descurcă. Cine nu, nu. Ghinion. Totul pentru știință. Totul pentru progres.

Parte din efortul administrativ o reprezintă propaganda. Ce le spui cetățenilor care, în mod inevitabil, nu sînt de acord cu aceste măsuri draconice de combatere a Covidului? Cum îi faci să stea cuminți în cotețele lor? Aloo! Aloo!! Tovarăși! Stați cuminți la locurili voastre...

E celebru deja filmul cu acea parte din Șanghai care urlă de foame și de furie. Nenumărați chinezi încuiați în blocuri care strigă noaptea la geam, în contra măsurilor de restricție. Nu pot ieși din case, căci sînt încuiați. Dar le-a rămas măcar vocea. Protestul.

Nu. Greșit. Nici măcar vocea nu le-a rămas.

La fel de celebre precum urletele în întuneric ale cetățenilor chinezi încuiați în case sînt și filmele cu drone care zboară prin dreptul geamurilor acestora și care latră din difuzoare mesaje de conformare socială.

Dintre multele fraze prin care propaganda toarnă apă peste focul furiei populare, una țîșnește limpede în întunericul Șanghaiului, înconjurînd globul și devenind o adevărată concluzie a acestor vremuri pe care le trăim.

“Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate”.

Genială exprimare. Chintesența puterii statale din zilele astea.

Urletele chinezilor încuiați în case îmi amintesc de o scenă din recentul serial SF The Expanse. Foarte bun serialul. Foarte pertinent gîndit.

E vorba despre un viitor apropiat în care oamenii s-au extins în tot sistemul solar, formînd trei populații distincte, cu trei interese geostrategice de multe ori divergente. Cei de pe Pămînt (Terra). După ei, primii coloniști în spațiul cosmic, cei de pe Marte. După ei, a doua extensie de migrație umană în afara planetei noastre, a doua colonie, cea din centura de asteroizi de dincolo de Marte.

Avem trei popoare, pămîntenii, marțienii și centuriștii (the Belters), care se străduie fiecare să-și urmeze nevoile și interesele distincte. Ca în orice poveste care ține cont de geostrategie, aceste trei facțiuni ale umanității se ceartă pînă ajung în marginea războiului.

În acest context, intervine un eveniment neașteptat, o lebădă neagră. O epidemie provocată de o sursă de viață extraterestră. Care afectează preponderent Centuriștii, îndeosebi unul din centrele lor de populație, cel de pe asteroidul Eros. Epidemie. Covid. Vă sună cunoscut?

Asteroidul Eros este infectat în mod deliberat de către niște oameni răi, necesari în economia narativă a serialului. Oamenii de pe Eros, sute de mii de oameni, centuriști de fel, sînt izolați să nu se răspîndească pandemia. Sortiți unei morți necruțătoare.

Singurul lucru care răzbate de pe acel asteroid sînt transmisiile radio. Care încetul cu încetul se transformă într-un urlet imens, colectiv, de furie și de neputință și de transformare în ceva dincolo de om. Sute de mii de urlete de oameni neputincioși, fără de scăpare.

Acele urlete din serialul The Expanse sînt tulburător de asemănătoare cu cele auzite zilele astea în înregistrările pirat care au scăpat de cenzura chineză și care acum fac înconjurul lumii. Ce pînă acum doi ani de zile ni se părea un science fiction cam tras de păr, așa cum sînt de regulă mai toate poveștile science fiction, iată că acum încetul cu încetul devine realitate prozaică.

Avem de-a face cu un behemot de putere care e în stare să închidă nu doar o mînă de oameni, ci ditamai orașul de douăzeci de milioane de locuitori. Da, ochii nu vă joacă feste. Ați citit corect. Șanghaiul are 26 de milioane de locuitori. Doar decît 26 de milioane. O dată și jumătate cît toată populația României, dacă ții cont de cele 4 milioane de români plecați peste hotare, care însă în statisticile oficiale încă mai sînt numărați ca fiind pe teritoriul țării.

Voi vă închipuiți ce înseamnă să încui în case 26 de milioane de locuitori? Și asta doar în Șanghai. Mai sînt și alte orașe supuse zilele astea carantinei severe. Per total, populația chineză băgată la bulău este mult mai mare. Cel puțin 100 de milioane de oameni. Imens. Se sparie gîndul. Nici nu putem să ne imaginăm o asemenea mărime. E dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Un simplu număr abstract.

Există pe lumea asta un sociolog, mare sociolog, Michael Mann, care în ultimii treizeci de ani a dat seamă de felul în care puterea statului crește pe parcursul istoriei.

Lucrarea sa magnum opus, The Sources of Social Power, ditamai imensitatea de carte în patru volume și mii de pagini, pur și simplu ia toată istoria umanității, o cerne de pleava miriadelor de detalii care ne împiedică să vedem pădurea din cauza copacilor și ne arată puterea socială în toată splendoarea ei necruțătoare. Cu cele patru componente ale sale: ideologică, economică, militară și politică. Modelul IEMP.

În cadrul acestui model teoretic de explicare a distribuirii puterii în societate, tehnologia joacă un rol esențial. Michael Mann ne scoate în evidență felul în care puterea statului devine pe parcursul istoriei din ce în ce mai extinsă. Prezintă o capacitate de proiecție a puterii în colțuri din ce mai îndepărtate. Și totul datorită dezvoltărilor tehnologice. De la cele mai vechi și mai banale pînă la cele mai recente și mai complexe.

Mîna lungă a puterii care în ziua de azi te ajunge oriunde. Prin tot sistemul tehnologic pus la punct, de la baze de date la camere de luat vederi la mașinării care te prind la mașinării care te controlează, fie pe tine direct, fie resursele de care ai nevoie. Pînă la, cel mai recent, drone care îți urlă duios: cetățeni, înfrînați-vă dorința de libertate.

Repet: mîna lungă a puterii, nu a legii. Să nu faceți greșeala să vă lăsați păcăliți de dulcele lătrat duios al dronei. Nu există lege. Doar putere. Legea e doar consecința deținerii de putere. Cine deține puterea, face și legea. Sînt nenumărate exemple de abuz instituțional făcut cu legea în mînă. Țineți minte: nu există lege pe lumea asta. Există doar putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă în China zilele astea e doar un semn timpuriu al vremurilor care va să vie pe toată întinderea globului. An early warning. A portent of things to come. Azi în China, mîine pe toată Terra.

O să ziceți că greșesc. Că doar nasoii de dictatori își pot permite asemenea blestemății de abuzuri. Da, da. Cum să nu. Gîndiți-vă la ce au făcut canadienii cu poporul lor. Canadienii, acest paragon al democrației și respectării drepturilor omului. Da, da. Cum să nu. Drepturile omului cît cuprinde. Sau gîndiți-vă la Noua Zeelandă. Sau la Olanda. Sau la Germania ori Austria ori Italia ori Franța.

Toate niște state exemplare, niște lumini ale democrației. Care au călcat în picioare cît ai clipi orice aparență și și-au arătat adevărata față. Putere discreționară. Abuz. “Curat neconstituțional, coane Fănică, dar umflă-l”. Nu uitați, nu vă lăsați păcăliți. Nu există pe lumea asta decît putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă zilele astea în China va deveni, încetul cu încetul, normă de funcționare a statului pe tot cuprinsul globului. Justificări și pretexte se vor găsi foarte ușor. Întotdeauna restrîngerea de libertăți va fi clamată în scopuri nobile. Întotdeauna se va găsi un gîndăcel de stepă și niște dușmani necesari. Propaganda va funcționa fără de greș. Tehnologia va ajuta propaganda.

În oglindă, întotdeauna cei care se vor împotrivi strîngerii de șurub vor fi demonizați. Etichetați de către necesara propagandă drept vetuști, medievali, anacronici, penali, corupți, teroriști. Și, la fel de inevitabil, întotdeauna majoritatea populației va pune botul fără mari bătăi de cap la acest narativ. Oile placide s-au așternut la iernat...

Societatea, pe baza priceperii din ce în ce mai eficiente a tehnologiei, va deveni din ce în ce mai militarizată. Uitați-vă la noi, ce ușor s-a trecut de la pretenția de democrație la guvernare militară aproape pe față. Fără să zică nimeni nici pîs.

Și e de-abia începutul. Și nu se întîmplă doar în România.

În toate statele dezvoltate există aceeași tentație a lepădării de democrație și a trecerii la un regim militar din ce în ce mai pe față. De ce? Simplu. Pentru că se poate. Tehnologia ajută. Camere de luat vederi. Baze de date. Heblul care poate fi oricînd tras peste regiuni întregi. Mașini de-alea complicate care să împrăștie rebelii. Și roboți care merg deja singuri și sînt foarte eficienți în a impune puterea statului.

Problema e că nu mai ai unde să fugi de mîna lungă și abuzivă a statului discreționar, care inventează justificări și le legitimează și apoi le proiectează asupra ta prin intermediul unei tehnologii din ce în ce mai eficiente.

Pe vremuri, oamenii fugeau de opresiune în alt loc. Cît timp tehnologia de control social era aproximativă și mediocră și neputincioasă, puteai să fugi.

Dealurile de sud ale Carpaților sînt pline de localități și de familii denumite Ungureni / Ungureanu. Erau pur și simplu românii care fugeau de sub jugul și de sub samavolnicia austro-ungarilor spre frații lor români de peste munți. Veneau din “Ungaria”, deci erau “ungureni”.

Fugeau dintr-un motiv foarte simplu: pentru că puteau să fugă. Pentru că granițele Imperiului erau insuficient controlate de grănicerii habsburgi și prezentau suficiente găuri, suficient de multe poteci ascunse pe unde primitivii de iobagi români să poată fugi la mai bine.

Acuma unde să fugi? Granițele sînt din ce în ce mai bine controlate. Nu mai există pete albe pe hartă. Toate statele devin, încetul cu încetul, la fel. Toate statele își strîng șurubul conformării asupra cetățenilor lor. Iar coloniile spațiale sînt deocamdată doar science fiction. Doar decît. Centuriștii aroganți și liberi de pe centura de asteroizi nu există decît în imaginația noastră înfierbîntată.

Tehnologia încurajează abuzul statal. O să fie din ce în ce mai bine. Azi nu mai avem voie să dăm foc la frunze în curte. Mîine nu vom mai avea voie să săpăm fîntîni. Totul în scopuri nobile, evident. Propaganda va găsi motive să justifice de ce nu e voie. Suferă Greta Trotineta. Poluăm apa. Distrugem habitatul salamandrei subterane.

De fapt, e vorba despre controlul resurselor. N-ai fîntînă, trebuie să iei apă de la stat. Statul cum îți dă, la fel îți și poate închide robinetul. Deci te poate controla. Cum ar zice cei de la Nestlé, binecuvîntat fie numele lor de monopoliști: “water is not a human right, should be privatized”. Poimîine n-o să mai ai voie să crești porci. Peste cîțiva ani, nici n-o să mai ai voie să pui pătrunjel în grădină.

Stai să vezi peste cîteva sute de ani, cînd o să fie generalizat cipul băgat sub piele. O să vă dea niște gînduri foarte plăcute, dacă sînteți cuminți. Dar dacă îndrăzniți să vă semețiți, la fel de bine o să vă dea niște șocuri electrice la fel de plăcute. Totul pentru stat. Totul pentru tehnologie. Totul pentru progres.

Ce era pe vremuri literatură science fiction se transformă încetul cu încetul în prozaică literatură administrativă. Romanele devin manuale de aplicare a poftei behemotului. Noi al lui Evgeni Zamiatin. Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley. 1984 al lui George Orwell. Biete fișe tehnologice de implementare a măsurilor de control social. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate. Sloganul lumii care va să vie. Genial. Doar decît genial. Și inevitabil. De pe micile ecrane, în curînd direct în viața noastră de zi cu zi.

O să fie bine. O să vă placă. Slavă Domnului că generația noastră n-o să mai apuce vremurile alea.

Hai, că mă duc să dau foc la grămada de frunze uscate. Și pe urmă o să-mi aprind o țigară și o să mă uit pe cer, cum se uita bunică-meu după avioanele americane.

O să fumez și o să mă uit pe cer, să văd cînd apare drona, alertată de senzorii săi sensibili că undeva, o bestie de primitiv penal a dat foc la niște frunze. Trag din țigară, mijesc ochii, să văz mai bine, și o caut din priviri.

O să vie. O să vie. O să fie. O să fie. Drona care inevitabil o să vină bîzîind din motorașele alea ale ei eficiente, să-mi filmeze infracțiunea și să-mi urle duios din difuzoare:

Cetățene, stinge frunzele date foc!

Cetățene, nu fuma!

Cetățene, încalci legea!

Cetățene, ești un penal primitiv!

Cetățene, controlează-ți dorința de libertate!

Cetățene, du-te să te predai la autorități!

Cetățene, Soylent Green is people!!

Trag din țigară și fac ca bunicu, Dumnezeu să-l odihnească. Mă uit pe cer și aștept americanii. Mă rog, înțelegeți voi. Americani. Drone. Ruși. Chineji. Nemți. Canadieni. Securiști. Militari. Milițieni. Fonduri europene. Tot un drac. Behemotul în diversele sale manifestări eficiente. Din ce în ce mai eficiente.

De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, drona asta chiar are dreptate. Chiar așa și e: Soylent Green is people.

Ah, ce bună e țigara asta, în așteptarea dronei. Ah, cît de penal e acest comportament iresponsabil. Ah, ce bine e...

Ghinion.



.