Varzǎ scenariul, mîndrǎ privirea

Am fost și am vǎzut Prometheus. Mi-am dat sos de brînzǎ pe cravatǎ – acum trebuie s-o duc la curǎțat. Pe urmǎ, mult dupǎ miezul nopții, am citit cel puțin 5 critici de întîmpinare ale filmului. Mda, m-am liniștit: în continuare gîndesc aproape genial, cel puțin din punct de vedere cinematografic, exact precum cei din Los Angeles, din Londra și chiar și ca Victor Ciutacu.

Ia sǎ vedem dacǎ reușesc sǎ-mi depǎșesc condiția de inginer și sǎ și gǎsesc vorbele potrivite.

Caveat beware: pentru cei care nu l-au vǎzut, o sǎ zic din film.

Sǎ începem cu cele nasoale.

Multǎ lume criticǎ scenariul din punct de vedere ale celor mari, globale, ale viziunii de ansamblu. Cǎ-i cam patetic, cǎ-i cam a la Erik von Daniken (Chiar, întreb și eu precum criticii de film: cine naiba își mai aduce aminte de von Daniken? Ce la modǎ a fost și ce repede s-a șters din minte, înghițit de șerpilieni și de alte patetisme recente. Damn it, I feel old).

Și mie mi s-a pǎrut cǎ scenariul a fost de departe partea cea mai slabǎ a filmului, cea care pentru unii mai cîrcotași l-a stricat iremediabil, iar pentru alții mai generoși, așa ca mine, i-a știrbit mult din grandoarea vizualǎ. Doar cǎ eu, mai prozaic fiind, tind sǎ mǎ focalizez mai degrabǎ pe lucrurile simple decît pe the great scheme of things.

Buuun. Avem o navǎ spațialǎ. Intrǎ în atmosfera unei luni a unei planete îndepǎrtate. Luna asta e mǎricicǎ. Mare. Foarte mare. Imensǎ. Un obiect cosmic, damn it. Și cînd racheta intrǎ în atmosferǎ, la nici 30 de secunde dǎ fix nas în nas cu zona de interes general, marcatǎ frumos cu niște linii drepte – natura nu face linii drepte, da? – ca la Nazca.

Mǎi sǎ fie. Din ditamai hectarele de trilioane de locuri și de vǎi de pe imensitatea aia de obiect cosmic, ai noștri intrǎ direct în sufragerie! Mǎi sǎ fie. How convenient.

Alo, domnu scenarist, nu puteai și matale sǎ inventezi ceva scanare inițialǎ, ceva cǎutare de indicii care lo behold sǎ trimitǎ echipa de cercetare acolo, nu sǎ fie nevoie s-o descopere “din întîmplare” la botul calului exact cînd alunizau?

Damn it, man. Proști mai sînteți, bre holywoodienilor bre.

Sau nava spațialǎ care se oprește din cǎlǎtorie brusc, pentru cǎ a ajuns la destinație, de încep sǎ se miște toate prin casǎ, bilele pe masa de biliard, sǎ scrîșneascǎ toți pereții hardughiei cosmice de zici cǎ-i locomotiva care pune frînǎ în garǎ?

Damn it, man. Proști mai sînteți, bre holywoodienilor bre. Pe voi chiar v-a plǎtit cineva sǎ scrieți asta? Damn it. Știam eu de ce vreau sǎ mǎ fac scenarist de film...

Nu continui cǎ mǎ enervez. Discrepanțe și primitivisme de-astea jenante abundǎ prin film: androidul care vorbește tam nesam limba alieneascǎ, nava care picǎ tama rotund, fǎrǎ sǎ se strice, și se rostogolește precum covrigu tam nesam fix peste fata cea rea, magnatul prea foarte bǎtrîn care n-apucǎ sǎ punǎ întrebarea, Inginerul care se trezește iac’așa, la un pleznet de dește, eroina care aleargǎ precum olimpicii cu o cezarianǎ fǎcutǎ cu cîteva ore înainte. Damn it, prea multe...

Ok, înțeleg, the temporary suspension of disbelief, doar asta e baza fundamentului temeliei oricǎrei opere de artǎ non-realiste. Dar totuși. Cuvîntul complementar este “plauzibil”. Și, din pǎcate, plauzibilitatea în filmul ǎsta șchioapǎtǎ deseori, pe ici pe colo, în locurile esențiale. In space nobody hear you scream of scenaristic disgust.

Din fericire, filmul este cît de cît salvat de o cocoșǎtoare avalanșǎ vizualǎ. Cum filmul în general este mai întîi pentru ochi și de-abia pe urmǎ pentru minte, degete și limbǎ, Prometheus reușește sǎ marcheze decisiv în acest aspect, sǎ ne ofere tone de wow! factor vizual.

Dintr-a cincea, de cînd încet încet descopeream science fiction-ul și aveam parte de primii fiori pe șira spinǎrii vǎzînd ilustrațiile din Almanahul Anticipația, și de cînd eram adolescent și vedeam Odiseea Spațialǎ 2001 și Alien și Blade Runner, de atunci n-am mai avut parte de asemenea emoții la adresa navelor cosmice și a costumelor spațiale și a imenselor, imposibilelor, frumoaselor, necruțǎtoarelor spații în care omul se pierde.

Deși nu mai sînt demult puștan, deși la patruzeci de ani cam începi sǎ ai simțurile tocite și sǎ fii o reptilǎ blazatǎ, care mormǎie în barbǎ cǎ le-a vǎzut pe toate și toate e nașpa, deși între timp am tot vǎzut filme și cam sînt în stare sǎ identific pastișele – ce tușǎ groasǎ de reverențǎ la adresa Odiseei Spațiale 2001! – chiar și așa tot am fost nǎpǎdit de încîntare. Space, the final frontier. Space, where nobody hear you scream. It’s full of stars, cum spunea alt David în alt film...

Probabil scena cea mai aproape de cum ar fi putut fi acest film dacǎ ar fi fost mînuit cu ceva mai multǎ grijǎ din punct de vedere al plauzabilitǎții, sǎ nu ne jigneascǎ creierul mic, este cea în care androidul David descoperǎ cabina de pilotaj a Inginerilor și activeazǎ sistemul de hǎrți.

În acel moment, ca într-o simfonie imperfectǎ, vîrtejul de hǎbǎucealǎ și de mediocritate hollywoodianǎ se limpezește și, ajuns în ochiul uraganului care învîrte tot soiul de mizerii, auzi acorduri de claritate spațialǎ, de cum ar fi putut sǎ fie filmul într-o lume perfectǎ. Metropolis și William Blake și Odiseea Spațialǎ 2001 și Leni Riefenstahl și imposibilii arieni care vǎd idei în aer.

Pǎcat. Asemenea poezie a filigranului de hologramǎ și a wagnerianismului de ucenic vrǎjitor cu siguranțǎ merita o coajǎ narativǎ mai priceputǎ.



Chiar și așa, sǎ zicem mersi cǎ am avut aceste momente de încîntare vizualǎ, de cinematografie fǎrǎ cusur scufundate într-o mare de bǎltealǎ mediocrǎ. În fond, filmul este pentru ochi. Eye candy, cum spun nesuferiții. Și eu cel puțin am avut parte de destule bomboane vizuale pe parcurs.

Nici referințele cinematografice un pic cam prea evident gestionate nu m-au deranjat. Lawrence of Arabia? Ce-i rǎu sǎ faci o reverențǎ cǎtre glorioșii înaintași pe umerii cǎrora stai? Davin Lean ar fi fost mîndru de aproximativ 238 de secunde din acest film :). Odiseea Spațialǎ 2001?

Uneori prea tongue in cheek, într-adevǎr. Dar androidul care imperturbabil dǎ la coș cred cǎ a salvat cumva din aceastǎ tușǎ groasǎ. Coridoarele impecabile prin care eroina aleargǎ mînjitǎ de sînge. Vocea blîndǎ, înțeleaptǎ, necruțǎtoare a androidului. Bun. Bun. Nu m-a deranjat, din contrǎ.

Ca și inevitabilele refererințe la Alien, care orișicum te-ai fi așteptat sǎ abunde: negrul, capul detașat, geigerismele și vîscozitǎțile, atingerile de materii organice cînd orice fǎrîmǎ de bun simț te-ar face sǎ nu pui mîna (damn it, the script, again).

Mǎ rog. Per ansamblu, a flawed picture. Per detaliu, a flawed masterpiece. Per total, nu chiar o pierdere de timp. Un soi de Melancholia scifizoasǎ. Ignore the script and enjoy the vistas, the visual, the sense of wonder, of horror.

Imaginea umanoidului inginer care se luptǎ cu tentaculele în pragul ușii. Imposibila sforțare sǎ scape din strînsoare. Era ceva de Michelangelo acolo, de Laocoon, de gigantomahie. Mǎcar pentru acele secvențe și filmul este mîntuit.

Mergeți sǎ-l vedeți. Spre deosebire de alte fîsîieli de care tot avem parte dinspre cinematografia contemporanǎ – damn it, they don’t make them real movies anymore – ǎsta mǎcar are și resturi de film, și mînjeli de geniu prin el.