Prima mea epifanie la aikido

De un an de zile fac aikido. Încet, încet, clopin-clopinant, încep să mă descurc. Nu sînt nici cel mai strălucit, dar nici cea mai loază. Am luat ceva examene, rîde lumea de mine de manieră apreciativă că sînt “dom’ profesor”, pentru că, ținînd cont de aplecările mele profesionale, predau tuturor, no matter if I know the technique or not.

Mă rog, deseori mai fac aikido și în dulce stil mitocănesc, așa cum am învățat de la băeți, în stil de rugby, un pic cam smuls, așa, mai cu 90 de kile la purtător. Iese nu iese nu prea contează, sînt suficient de greu încît să iasă ca la polițiști. Dar asta totuși se întîmplă din ce în ce mai rar.

Mă rog, să zicem că încet-încet merit să port gi-ul.

Dar asta nu înseamnă că știu.

Însă învăț.

Doar că una e să înveți, metodic și trist și academic. Și alta este să simți. Instinctual, în vîrful ștremeleagului, în sîngele cel roșu. Să știi că e așa. Să știi. Să știi!

Am avut oareșce mici epifanii deja la aikido. Cum trebuie să fie o tehnică. Cum să o învîrți. Cum să înfigi corpul. Momente în care mă simțeam ca nenea ăla Jourdain, care vorbea în proză fără să știe, care făcea mișcări de aikido fără să știe, pentru că așa îi dicta lui corpul.

Însă precum săptămînile trecute n-a fost nicicînd. Aia a fost prima mea epifanie la aikido. Cred că de-abia acum îmi merit primele grade.

Lucram cu armele. Cu bokenul. Și era poziția cea mai simplă, de început, kamae-le cu arma. Și făceam nici nu știu ce mișcare...

Gata! Mi-am amintit!

Era un lucru combinat. Nage fără boken. Uke cu boken. Tu stăteai în kamae în fața lui și el se pregătea să ți-o frigă shomen uchi, cea mai simplă și mai la îndemînă lovitură, și tu trebuia să-i faci ikkyo. Cea mai simplă și mai la îndemînă tehnică.

Și de-abia cînd adversarul are sabia în mînă și chiar dacă e de lemn minima empatie te ajută să înțelegi cum ar fi să fie de oțel, necruțătoare și tăioasă și mortală, de-abia atunci te poziționezi într-un maai impecabil, nici prea-prea, nici foarte foarte, nici prea aproape, pur și simplu să ți-o înfigă în gît, nici prea departe, să nu apuci să te repezi la el.

Iar kamaele devine și el cel mai foarte impecabil kamae de care ai dat dovadă pînă atunci, aplecat cu adevărat înainte, pe piciorul din față, cum nu-ți ieșea neam pînă atunci, pornit să ataci, să parezi, să neutralizezi, să apuci moartea de mînă. Pe piciorul din față, gata de mișcare imediat cum uke începe să ridice shomenul.

Și atunci înțelegi. Înțelegi kamaele, filosofia lui, nevoia lui, pornirea lui, necesitatea lui de oțel. Nu stai așa cum trebuie, n-ai nici o șansă să oprești shomen uchi la timp. Vine sabia peste tine și te taie ca pe un cîrnat, felii felii, oricît de puternic ai fi, îți ia degețelele și mînușițele și mi ți le face carne de mici imediat. Dacă a apucat să plece, pa Vasile, ești tocană. Și atunci nu trebuie să plece și trebuie să belești ochii ca la tigru, în balansul de microsecundă necesar.

Și atunci mai înveți un principiu de bază al aikido-ului, cum ar trebui să fie al oricărei arte marțiale: orice antrenament trebuie să-l abordezi cu starea mentală ca și cum ar fi o luptă pe viață și pe moarte. Atunci te taie. Nu e sabie de lemn, e de oțel necruțător. Nu e dojo și practică, mintea ta te proiectează în luptă. Nu îți pasă că ți-o vei lua peste degete de la niște bețe de bambus, ci că vei fi tăiat felii-felii de oțelul cel rece și dornic de sînge.

Ce faci?

Ce faci?

Boule, ce faci? O să mori!

Mushin. Maai. Kamae. Trei lucruri fundamentale învățate în fața tigrului.

Nu contează că e tigru de hîrtie. În mintea ta, e tigru cu colți și gheare.

Așa ar trebui să lucrăm în fiecare secundă: cu tigrul în fața noastră.

Mushin...




.