Noi, rămânii

“Noi, rămânii”. Fabulos titlu alternativ găsit de Andrei Furnică pe Facebook pentru articolul de ieri, La rămînere.


* * *

Articolul a generat pasiuni. Era de așteptat. E un subiect sensibil, ca un dinte care doare.

* * *

Unul din comentariile articolului. Mi se pare atît de personal, de puternic, de autentic, încît îl consemnez în întregime:

“audaces fortuna iuvat, inseamna in cernerea mileniilor de intelepciune ca sansa este de partea celor viteji. poate ca cei care mor pe campul de lupta nu ar trebui categorisiti, pt ca sunt eroi si atat. la fel cum nu sunt de acord cu categorisirea celor plecati sau ramasi.

dar daca s-ar face o radiografie, sunt sigur ca am exportat mai multi aventurieri si delincventi, decat destepti si muncitori. dintre cei de calitate, au plecat meseriasii, pt ca in meseriile manuale, castigul de acolo este net superior. absolventii de studii superioare care au plecat, ca sa fie ospatari sau orice altceva in afara pregatirii in care s-au licentiat aici sunt mult mai slabi decat ei ce au reusit aici.

eu am decis sa raman cand familia mi-a emigrat. astazi sunt licentiat in drept si am o firma de spatii verzi si una de imobiliare construite de la 0. mama mea lucreaza ca servitoare intr-o casa de doctori. pt o diferenta de salar de 400 de euro fata de ce lua in Romania ca si controlor de calitate la o firma de textile. frate-meu a renuntat sa fie mecanic auto in Romania, ca sa munceasca in constructii ca un rob pe schela pt probabil 800 de euro in plus pe luna. sa fie discriminat, sa fie pus la muncile mai grele etc. alimentele costa ca si aici, chiria mult mai mult.

mi-e teama sa-i intreb daca ar mai pleca o data sa nu trezesc in ei deceptia. poate norocul unora ca ei este criza. pt ca cu banii stransi, vor reusi sa-si ia un acoperis, care in 2007 parea o iluzie.

si iti mai spun ceva, majoritatea romanilor sunt acaparati de aparente. genul de chirias in garsoniera cu masina luxoasa. pt ca nu avem educatie economica si civica. in loc sa isi ia o garsoniera, sa o inchirieze si sa umble cu o masina second cu intretinere ieftina si pret de achizitie sub 5000 e euro. romanii de acolo fac la fel. imi povestesc clientii mei cum ii vad cu masini mai scumpe ca ale lor pe muncitorii platiti cu ziua.

deci nu, romanii de acolo nu sunt mai buni. sunt la fel ca cei de acasa, dar mai loiali nu locului de munca, ci faptului ca nu-si permit sa piarda un loc de munca, ca intretinerea si chiria si ciorba nu o mai pot imparti oricum cu ai casei. nu mai functioneza vorba... unde manca doi, e loc si de trei etc. acolo, esti singur impotriva tuturor.

am incercat si eu o data, inaintea alor mei. si italianul mi-a spus... ai faultate, du-te in tara ta, acolo e viitorul pt cei ca tine. si taica-sau muncise in Argentina si s-a intors in Italia, dar era muncitor. el nu a mai plecat, si-a facut firma si a prosperat in tara lui.

fiecare e liber sa aleaga, alegerea poate fi mai buna sau mai rea pt el, dar niciodata mai buna sau mai rea decat a altora. pt ca destinele sunt unice si personale. eu zic ca sunt mai castigati si mai dstepti tinerii care au ramas aici si si-au facut o cariera sau o firma.

si timpul imi va da dreptate.”

* * *

Un alt comentariu puternic la acest articol, semnat de Dan Mărășescu, pe care îl știu din copilărie, vecin de-al Ioanei Ghibănescu și băiatul profesoarei mele de engleză, doamna Monica Mărășescu. Dan este acum în Belgia, unde și-a aranjat soarta. Îl consemnez și pe acesta în întregime:

“Că au plecaţi cei mai buni este şi nu este adevărată. Uneori se rămâne din tărie şi se pleacă din slăbiciune, sau din comoditate, cum zicea cineva.

Cred (şi nu cercetez, decât în mine însumi), că suntem un popor complexat. Ştiu că nu e bine să generalizez, dar am impresia că românii au fie un complex de inferioritate, fie unul de superioritate, ceea ce e totuna. Suntem neîmpăcaţi cu noi şi nu găsim drumul de mijloc al justei măsuri. Nu ne găsim motivarea corectă, care e motorul progresului pe care îl propovăduieşte Turambar. O vreme am crezut că sunt o excepţie şi mă vedeam oarecum liber, în afara poporului meu. Apoi mi-am dat seama că tocmai faptul că nu mă vedeam ca membru al poporului meu era semn de complexare. Nu aveam simptome atât de vizibile ca la alţi compatrioţi, nu înjuram românimea, nu o glorificam (sau amândouă pe rând), nu eram virulent pe net, dar complexul era acolo. Poate încă este.

Conştientizarea ajută, dar nu ştiu dacă este atitudinea cea mai facilă sau cea mai naturală. Cred că valorizarea e mai eficientă şi mai firească decât acceptarea "mediocrităţii". Unul dintre motivele pentru care e bine să trăieşti o vreme "dincolo" e tocmai şansa valorizării. E mai uşor să găseşti calea de mijloc şi să te împaci cu tine când mai scapi de grija zilei de mâine şi când, fără să fii excepţional, poţi fi apreciat pentru muncă, dăruire, pricepere etc. Şansa există şi în România, dar e mult mai greu de găsit.

Ce nu găseşti însă în ţară e şansa calibrării. În străinătate, începi prin a vedea slăbiciunile poporului tău şi virtuţile poporului de adopţie apoi vezi slăbiciunile poporului de adopţie şi virtuţile poporului tău şi, în cele din urmă, fără să le exagerezi pe niciunele, le împaci pe toate în aceeaşi propoziţie. Apoi eşti calibrat. Te poţi întoarce în România. Sau poate copiii noştri...”

* * *

Nu vă amăgiți că cei care au plecat se vor întoarce.

Istoria, exemplele altor țări care au trecut prin hemoragii de populație asemănătoare cu cea a noastră: Italia, Irlanda, Grecia, ne arată că e foarte puțin probabil ca cei care au plecat să se întoarcă, chiar și cu ușurința de transport din zilele noastre.

Diferențialul de nivel de trai dintre țara de emigrație și România e suficient de însemnat, și acum și în viitorul apropiat și mediu, încît românii plecați să prindă rădăcini acolo.

Și pe urmă, peste douăzeci de ani, chiar și dacă s-ar mai micșora diferența, iremediabilul se va fi deja produs. Oameni în apropierea pensiei, cu copii destul de mari, deja maturi, cu ceva proprietăți și chiverniseală agonisite acolo, cu ceva textură socială deja țesută, prieteni, cunoștințe, amintiri, rutine zilnice, obiceiuri, inerții, tabieturi.

De ce s-ar mai întoarce? Într-un loc unde ar fi deja străini? Doar ca să se îngroape acasă? Poate că da. Dar va fi deja prea tîrziu. Și pentru noi. Și pentru ei.

Din cei deja patru milioane plecați după 1989, dacă se vor întoarce 500 de mii va fi mult. Vorbesc de întoarceri permanente, nu de fenomenul migrației circulare: pleacă, vine, pleacă vine, ca și cum ar face naveta între Telega și București. Sînt mulți și dintr-aceia. Dar ei sînt peste cei patru milioane. Stai, că n-au venit încă datele finale de la INSSE.

* * *

Iar cît despre copiii lor, cu atît mai puțin. Aceia chiar că sînt pierduți pentru România. Au crescut acolo, și-au făcut prieteni acolo, limba de acolo, spre deosebire de părinții lor, este nativă sau cvasi-nativă pentru ei. De ce s-ar întoarce, la ciudații ăia din fundul ăla de lume, din gubernia aia provincială a Europei, la sălbaticii ăia ciudați care taie porcul în curte în loc să-l cumpere frumos ambalat de la supermarket? Comme on. Din nou, istoria ne arată că sînt foarte puține șanse ca a doua generație să se întoarcă.

Evoluția e destul de simplă și destul de bine documentată.

Prima generație e cam speriată de bombe, păstrează nostalgii, nu se aculturează total, dar nici nu se întoarce, trage cu dinții să își facă rădăcini, se sacrifică pentru copiii lor.

Aceștia, a doua generație, fac tot posibilul să scape de stigmatul etnic, de toți markerii distinctivi: accent, obiceiuri, haine, și încearcă să devină mai catolici decît Papa, mai băștinași decît băștinașii, avînd în minte clar exemplul de evitat al părinților lor plasați mulți dintre ei relativ jos pe scara socială.

De-abia a treia generație, cea a nepoților, începe să recupereze simbolic moștenirea culturală a bunicilor, să se reintereseze de rădăcini, de locurile de unde cîndva bunicii lor au plecat, să nu le mai fie rușine că sînt italieni, irlandezi, români, greci, portughezi, columbieni, mexicani, ruși, ucrainieni.

Pînă atunci însă au trecut deja cel puțin 30 – 40 de ani, dacă nu chiar 50 de ani. Alte vremuri, altă istorie. N-o mai apucăm noi. E pentru copiii noștri.

* * *

Apare deseori argumentul că n-au plecat neapărat cei mai buni, că am exportat și multă pegră ori multă mediocritate. “Slavă Domnului că au plecat! Hoți, cerșetori, prostovani care nu găseau un loc de muncă pe aici și oricum ar fi îngroșat rîndurile șomajului”.

Hmmm. În privința șomajului în rîndul forței de muncă necalificate ori slab calificate, e și ăsta un punct de vedere. Intr-adevăr, sînt mulți dintre tinerii români care s-au dus în străinătate să presteze munci grele, slab calificate. Sînt celebrii căpșunarii, zilierii, zidarii, îngrijitoarele de bătrîni. O calificare la locul de muncă, într-adevăr, pe posturi pe care băștinașii nu le doresc, considerîndu-le neatractive, lipsite de prestigiu profesional.

Dar se ignoră un lucru: curajul, îndrăzneala de a-ți lua viața în dinți într-un mediu necunoscut, unde nu știi limba, unde de multe ori nu știi pe nimeni.

Cei care au plecat acum din România, chiar și din talpa țării cea mai puțin educată, sînt și ei tot un soi de cremă, nu după stocul de educație ori după cel de calificare profesională, ci după curaj. Ei sînt americanii noștri, cei de-o fibră cu cei care acum 150 - 100 de ani au plecat în necunoscut și au construit peste ocean o nație activă, creativă.

Săracii Europei, cei fără de viitor la ei acasă, cu ochii sticlind de foame și de speranță, care au ajuns pe Ellis Island cu o sarsana de bulendre și cu copiii cu muci la nas. Nici ăia nu plecaseră de bine. Nici ăia nu erau cine știe ce mari chiaburi și domni cu carte la ei acasă, în Germania, în Italia, în Irlanda, în Polonia.

Cît despre hoți, curve și alți devianți ai societății, părerea mea este că pînă și în această linie de activitate de mîna stîngă, după cum spunea un personaj în filmul Asphalt Jungle (maare film, vă recomand să-l căutați și să-l vedeți), pînă și în acest domeniu au plecat tot cei mai buni, după normele lor de performanță. Hoții cei mai pricepuți, curvele cele mai arătoase, cerșetorii cei mai convingători. Tot o selecție de competență a fost și în acel domeniu.

Și, din fericire pentru noi, și în această felie de societate cred că va funcționa același principiu al reticenței de întoarcere acasă. După ce s-au învățat să fure, să curvăsărească și să cerșească acolo, de ce s-ar mai întoarce aici, mai la sărăcie?

Ca să furi, trebuie să furi de undeva de unde ai ce fura, dintr-o zonă mai înstărită. Acolo are balta pește, e vad de acțiune mult mai bun decît în sărăcia asta de la noi. Și devianții noștri vor rămîne acolo, la fel ca și ceilalți.

Uitați-vă la francezi ce disperați sînt: îi pun pe avion, ei vin aici, trag un chiolhan și se întorc. Uitați-vă la lorzii interlopilor: își feresc pielea de bulău pe la Monte Carlo și prin Paris ori Barcelona.

Stați liniștiți: nici ăia nu se întorc. De ce credeți că nu ne dau Schengen? De ce credeți că nu dau americanii drumul la vize?

* * *

Un alt subiect care trebuie atins este cel al creierelor. Brain drainul. Cei mai buni dintre noi, cei care produc plus-valoare de cunoaștere, stăpînii fizicii și ai chimiei și biologiei și matematicii și ingineriei, cei care își găsesc loc în universități de top și în firme de prestigiu și își lasă lapții creierului acolo, fertilizînd alte culturi, alte meleaguri. Poate cea mai mare pierdere.

Sînt puțini numernic, dar cocoșător de importanți. Ei îngrașă acum Harvardul și Microsoftul, Silicon Valley și DuPont. Nici ăștia nu se vor întoarce. Mai ales ăștia nu se vor întoarce. În atmosfera de mediocritate universitară și lucrativă din România nu au nici o motivație să se întoarcă. Au fost unii, cîțiva, care au făcut prostia și care se luptă acum cu morile de vînt, cu clici de mediocritate instituționalizată, de nepotism care bate competența. Exemplul de succes al lui Sergiu Moroianu este din păcate o excepție.

Partea bună este că aceștia, pe măsură ce îngroașă rîndurile creierelor supte de Occidentul cel decadent și înavuțit și plin de huzur, devin încet-încet o masă critică de prestigiu și de influență, o diaspora luminată la fel cum au de exemplu Ungaria sau Polonia, țări surori din acest punct de vedere. O pierdere care înseamnă un pic și de cîștig.

Slabă resemnare...

LATER EDIT: Tapirul vine si el sa striveasca in mod nemernic si sfarimatoriu corola de minuni a lumii de fantasme si de stereotipuri cu un alt comentariu pertinent pe care il reproduc in intregime:

"argumentului de genul "au plecat absolvenți de studii superioare să se facă ospătari" - și restul din categoria asta, sau ca să citez și eu comentariul de la postul precedent

Dar daca s-ar face o radiografie, sunt sigur ca am exportat mai multi aventurieri si delincventi, decat destepti si muncitori. dintre cei de calitate, au plecat meseriasii, pt ca in meseriile manuale, castigul de acolo este net superior. absolventii de studii superioare care au plecat, ca sa fie ospatari sau orice altceva in afara pregatirii in care s-au licentiat aici sunt mult mai slabi decat ei ce au reusit aici.

ii răspund așa: ăsta e un argument bazat pe o stereotipie, acela că a fi ospătar e mai prejos de a fi licențiat în drept. tot be blogul sor'mii am luat apărarea elenei băsescu care a declarat că avem prea mulți cu facultăți și prea puțini instalatori. (reacția acolo fiind "cum își permite fufa asta să ne dea lecții")

educația și ocupația și prestigiul serviciului sunt, din păcate - orice sociolog o știe - determinantele poziției sociale, cu subînțelesul "superior-inferior", cu o judecată de valoare adicătelea.

eu zic altfel. cei ce au plecat recuperează, acolo, ceva: o etică a muncii bine făcute. da, e mai bine să fii ospătar bun în franța decât licențiat în drept fără scrupule în românia.

e mai bine să fii căpșunar în spania decât asistat social în românia. munca cinstită și bine făcută nu ar trebui să aibă scări de valoare.

elvețienii sunt mai aproape de ideea asta, și de asta au procentul cel mai scăzut în europa de oameni cu studii superioare, iar meseriașii sunt plătiți bine și cu un bun prestigiu al muncii."



.