Sensei, domo arigato gozaimashita!

După cîte o seară din asta, în care toate s-au legat la antrenament șnur, în care am trecut de pragul epuizării (de vreo două zile am dormit cîteva ore pe noapte, furate ici-colo, plus drumuri prin țară, plus multe altele; ad literam sînt dincolo de epuizare),

după un Ai Hanmi Katate Dori Ikkyo Omote / Ura care s-a legat organic, instinctiv, înțeles în măduvă și în splină,

după toate astea, stînd la masă și ciugulind ce-a rămas de pe la fete, singur treaz prin casă, într-un exercițiu de introspecție și de retrospectivă a vieții,

îmi dau seama ce ruptură faină s-a petrecut în viața mea la 35 de ani.

Știu, sună prețios și fals să spun că simt că mi-am început cu adevărat viața la 35 de ani (acum am 38, by the way).

Ar fi o lipsă crasă de respect față de Turambar ăla tînăr și blambec și hăbăuc.

Ar fi la fel de lipsit de respect pentru toți cei dragi mie care au fost la fel de lîngă mine și parte din mine și înainte de acești ani plăcuți din viață.

Și totuși, în seara asta asta e senzația. Simt că de-abia acum, de-abia de ceva timp viața mea a început cu adevărat.

Și mă reped să adaug: nu, nu are nici o legătură cu familia, cu fetele, sportul, cu sondajele, cu aruncatul în gol în această aventură profesional-lucrativă.

Acestea sînt doar consecințe. Frumoase consecințe, binecuvîntate, însă doar consecințe. Adevărata cauză zace în altă parte.

Pe o canapea. Cu un păianjen în colț, fumînd rar, cu privirea de poker.

Acum, în momentul de față, am un Sensei. De fapt, de mult timp îmi căutam un Sensei. E ironic: deja lumea (și TOTG) începe încet-încet să-mi spună «sensei». Și totuși, în mod formal de-abia acum, de-abia de cîteva luni, am ajuns să am un Sensei.

Îl cheamă Nicolae Mitu și e un tip nemaipomenit. Vă invit într-o seară pe la dojo să-l vedeți. Radiază echilibru și agresivitate bine cumpănită, învelită în umor și pace, și control corporal, psihologic și spiritual. E cu adevărat carismatic. Sensei Nicolae Mitu, yondan Aikido Aikikai.

Însă nici despre el nu este de fapt vorba în propoziție azi, aici, acum. Ci despre cu adevărat Senseiul meu, cel cu ajutorul căruia, deși nu am stat mare lucru de vorbă cu el, am ajuns să simt că mi-am început din nou viața la 35 de ani.

Îl cheamă Păianjenul din Colț.

Îl cheamă Eugen.

Îl cheamă Papadima.

Eugen Papadima. Shihan Papadima. Tăios și înțelept și mucalit și rece și necruțător și sibilinic și mut. Mai ales mut.

El este umbra. Păianjenul din colț. Dujmanul. Tatăl tăios. Realitatea. Principiul realității care dă în gură fără de milă principiului plăcerii, fantasmei, amăgirii, ipocriziei, imposturii.

Eugen Papadima. Senseiul meu care de fapt nu are nimic de-a face cu conceptul de Sensei. Monstrul înțelept. Umbra. Frica. Temerea. Adversitatea. Agresivitatea. Cuvîntul. Angoasa. Resentimentul.

Frustrarea.

Frustrarea. Frustrarea. Frustrarea.

Eugen Papadima. Terapeutul meu timp de trei ani de zile.

V-am spus că simt că viața mi-a început cu adevărat la 35 de ani? Și că de-abia acum, la mai mult de trei ani după ce nu l-am mai văzut (nu l-am mai văzut de atunci, deși uneori mă bate un gînd să-l mai caut, să-l salut și să-i mulțumesc), de-abia acum, în seara asta de dincolo de epuizare, cu mirosul de transpirație acră în nări, ronțăind resturi de la cina fetelor prin casa pustie și tăcută, ascultînd liniștea camerelor unde fetele dorm, obosite, de-abia întoarse de la Sinaia, de-abia acum mi-am dat seama că trebuie să scriu despre el?

Știam de mult cît de mult îi datorez. De-abia în seara asta însă mi-am dat seama, a înflorit de manieră spontană, instinctuală, de acolo din prăpastia monstrului animalului copilului preculturalului instinctului Sinelui hăului, că trebuie să-i mulțumesc. Public. Cu multe cuvinte, fluide, ca un discurs liber, ca un flux de conștiință pe canapea.

În timp ce el, ca un păianjen, ca un monstru înțelept, sibilinic și tăcut, fumează în colț și nu zice nimic, mama lui de păianjen, de dujman, de monstru.

Sensei Eugen, arigato gozaimashita!

:bow: