Vedeți voi, am avut așa ca o iluminare vremelnicǎ și tristǎ, dar totuși seninǎ.
Îmi dau seama cǎ mi-am fǎcut mulți prieteni pe Internet din priceperea vorbelor, a tastaturii, a vorbelor îngrǎmǎdite în augusta-mi persoanǎ deținǎtoare de personalitǎți multiple, toate pe persoanǎ fizicǎ, ba serioasǎ, ba furioasǎ, ba insuportabil de superficialǎ și de hǎbǎucǎ.
Sînt oameni pe care, în viața de zi cu zi, aia 3D și cu carne și motoare, fiare, birouri, bere și sînge, le simți aproape imediat, cvasi-instantaneu.
Nemernicii de psihanaliști, marii strivitori de corole de iluzii ale lumii, numesc asta comunicare de la soma la soma.
Îți dai seama dacǎ simți un om sau nu, o simți în hara, în mǎruntaie, în burtǎ, în pîntece, în mațe, în uterul universal androgin.
Și pe urmǎ lucrurile curg de la sine, de manierǎ elegantǎ, naturalǎ, stabilǎ, îndelungatǎ. Nu mai e nevoie de semne de recunoaștere, de continue wink-wink-uri de readucere aminte: Știi, noi rezonǎm al naibii de bine unul cu altul, una cu alta, una cu unul, una cu mulți, unul cu una, unul cu multe :).
E de ajuns sǎ te vezi peste munți și vǎi, peste ani și secole cu persoana și o iei de la capǎt ca și cum ar fi fost ieri, acum trei secunde, ce ai zis? stai cǎ am fost un pic ocupat cu viața, au trecut 10 ani ca norii lungi pe șesuri. Și nu conteazǎ. Banda relației se lipește instantaneu cu scotch-ul rezonanței, al afinitǎților intime, de dincolo de conștient.
Sînt multe astfel de persoane. Aș face mare nedreptate dacǎ ar fi sǎ încep o listǎ, pentru cǎ sînt sigur cǎ aș lǎsa mai mulți pe dinafarǎ fǎrǎ sǎ vreau, numai datoritǎ limitǎrilor memoriei mele dependente de uitare, nu din cauze de motiv de rejectare.
Însǎ nu mǎ pot abține și un nume tot îl voi spune, fǎrǎ a face din asta regina listei mele. Nu-i vorba de primus inter pares, ci pur și simplu de o exemplificare exemplarǎ :), de un tip ideal folosit spre ilustrare.
E vorba de nasolu de ardelean de Groparu, aceastǎ catastrofǎ naturalǎ care bea, rîgîie, face copii, scrie bloguri, face pe țiganu, curteazǎ demoazele (o fi citind nevastǎ-sa aceste rînduri incriminatorii? sper sǎ nu-mi citeascǎ blogul), lucrǎ pe brînci, se pricepe la limbi (strǎine, perverșilor, nu la de-alea de care vǎ gîndiți voi), se îmbatǎ ca porcu, uneori chiar și cu mine drept martor.
Hei, sǎ vǎ intre bine în cap, doar martor, da? Ați auzit de conceptul științific de observație participativǎ? Știți voi ce sacrificii face omu de științǎ în cursul vieții sale de om de științǎ 24 cu 7? Habar n-aveți voi, naivilor, ce face sociologu pentru științǎ, mai ales atunci cînd crucea grea îi este sǎ bea cu Groparu, cînd bere, cînd vin, viața e un chin, cînd pǎlincǎ, cînd votcǎ, viața e o lotcǎ.
Scuze, n-am gǎsit altǎ rimǎ :(
Deci ce ziceam ? De Groparu. Aha. Unde rǎmǎsesem? La beuturǎ. Aha. Evident. Unde puteam sǎ rǎmînem cînd vorbim despre Groparu, acest tip ideal al relaționǎrii soma to soma?
Dar gata. Sǎ nu mai vorbim despre el, cǎ i se urcǎ la cap.
Doamne, ce nasol este sǎ ți se urce la cap a doua zi. V-am povestit cînd m-am aplecat în anticariat sǎ iau o carte, dupe o noapte cumplitǎ de bǎuturǎ cu Groparu și cu Andrei Crivǎț? Voi știți ce crudǎ și nemiloasǎ poate sǎ fie uneori gravitația cu oamenii bolnavi la cap de mahmurealǎ?
Nu despre Groparu este vorba în propoziție (Hei, ardelene! Mi-e dor de tine... :) ). În acest articol, Groparu a fost doar un necesar excurs lateralo-împrǎștiat. Altceva vroiam sǎ vǎ spun, dar uite cǎ de-atîta Groparu în minte am și uitat. Gropareeee, ce faci tu din mintea mea? Ce cauți tu în viața mea?
Aha. Gata! Mi-am amintit. Gropare, dai o bere. Ba nu! Ba nu! E rîndul meu. De data asta chiar e rîndul meu :) :friends:
De fapt, în acest articol iremediabil împrǎștiat și alambicat - știu, știu, scriu cumplit de încurcat atunci cînd vreau, iar cînd nu vreau, nu scriu, eu cînd fluier, fluier, cînd scriu, scriu doar complicat, în rest fac grafice plictistioare și inexorabile despre evoluția scenei politice cu barca pe Dîmbovița și alte tranziții generaționale semnificative...
...De fapt, în acest articol vroiam sǎ vǎ spun cǎ uneori aceste intuiții de prietenie cruntǎ, de inevitabilǎ potrivealǎ existențialǎ, retoricǎ, stilisticǎ, antropologicǎ, arheologicǎ și astrologicǎ pot apǎrea chiar și dacǎ nu ai vǎzut persoanele respective neam de neamul tǎu în carne și oase, ci doar pe cîmpii virtuali pe care îi batem cu toții în fiecare zi, pe nǎprasnicele poieni neîntrupate ale Internetului.
Senzația e aceeași, la fel de limpede și de inevitabilǎ. Eu îl știu pe omul ǎsta, îl știu cu adevǎrat, îmi este prieten de o veșnicie și ceva, într-o viațǎ anterioarǎ am fost frați, surori, sînge din sînge și creer din creer, am cǎlǎrit împreunǎ prin pustele Asiei Centrale și am vînat cu șoimul, ne-a bǎtut vîntul în pǎr sus în creastǎ, am iubit aceleași femei, cǎrți și vise, deși nu ne-am vǎzut niciodatǎ.
E simplu, e acolo, senzația nu poate fi falsificatǎ, nu e loc de ipocrizie.
Singura problemǎ este cǎ apare ceva mai tîrziu, cǎci maniera de interacțiune e diferitǎ, e din vorbe, din tastaturǎ, din alt fel de pricepere decît cea pe care carnea noastrǎ de maimuțǎ a desavîrșit-o în milioane de ani de interacțiune cu alte maimuțe. Invisible clues, delicate gestural hints. Pe astea nu le ai pe Internet. Singura recunoaștere a frǎției de suflet e din vorbe. Din tastaturǎ. Și asta dureazǎ mai mult, nu e lovitura cvasi-instantanee în mațe: e de-al meu! Trebuie sǎ treacǎ un timp.
Și pe urmǎ stai și te întrebi, vine strîngerea de inimǎ: dacǎ îl / o voi cunoaște vreodatǎ în carne și oase, oare nu va fi o oarecare dezamǎgire? Nu cumva în mintea mea de internaut pǎtimaș relaționez cu o fantasmǎ, cu un avatar construit din vorbe și priceperi retorice? Omul e la fel de gustos și de afin cu mine și în realitate? Ori nu cumva cuvintele sînt doar o mantie acoperitor-aburitoare, o mascǎ de pricepere poeticǎ ce învǎluie un albatros urît, stingher, cu ciocul murdar de alge semiputrezite?
Hmmm. Dureroasǎ strîngere de inimǎ. Și atunci îți vine sǎ zici: las-o așa. Nu o duce în realitate. Nu o transfera în întîlnire de beuturǎ și de socializare, cǎ s-ar putea sǎ-ți parǎ rǎu. Fantasma de vorbe și de priceperi nu e egalǎ, identicǎ, așijderea cu purtǎtorul ei de carne și oase. Uitǎ-te la G R R Martin. Ia aminte, copile! Vorbele sînt pǎcǎlicioase. Nu te încrede, Darie. Nu te încrede!
Dar pe urmǎ îmi aduc aminte de felul în care am fǎcut transferul de la vorbe la realitate cu Groparu – damn it! iar îl pomenesc! Doamne, ce trafic îi fac eu omului ǎsta azi... :) :p – și mǎ liniștesc. La vita e bella, bre cinicilor bre. Vita, adicǎ vaca din grajd, e frumoasǎ, cum ar zice bunicǎ-mea. De cele mai multe ori, cuvintele nu sînt pǎcǎlicioase, ci revelatorii. They are a beacon of truth, not a veil of conceit.
Și atunci îmi vine sǎ ridic pa’aru sus de tot, deși e doar 10 jumate dimineața, și sǎ exclam, în dulce stil exaltato-dostoievskian: slavǎ cuvintelor care nu mințesc! Slavǎ vorbelor limpezitoare, cele care lǎmuresc, zidesc, împrietenesc și chiar și te fac sǎ te duci pînǎ în Ardealul cel imperial și îngîmfat sǎ bei o bere cu Groparu.
Dar ce zic eu bere. Berea e pǎrere. E vremea de whiskey. Nu-i așa, Gropare?
:) :friends :
PS : Scriu aceste rînduri exaltato-șugubețe cu Moș Cǎlifar și cu Ioana Avǎdani în minte. Ce face Facebook-ul ǎsta din oameni, bre... :) :wink:
Citeste tot...
