joi, 3 noiembrie 2011
Îmi amintesc monstruos și scriu incomensurabil
Muuuamǎǎǎ! Citesc și nu-mi vine sǎ cred: astea-s scrise de mine? Muuuaaamǎǎǎ! Ce mișto scriu! Mai am un pic și ajung sǎ mǎ invidiez de unul singur.
Muuuaaamǎǎǎ! Și sînt și modest pe deasupra. Ce mai, azi e cea mai foarte perfectǎ zi care mi s-a întîmplat pe toatǎ durata zilei de astǎzi. Stai sǎ mǎ duc sǎ mǎ uit și în oglindǎ, poate-poate s-a schimbat ceva între timp, poate-poate sînt dintr-o datǎ blond și înalt, poate-poate sînt ceva modificǎri și în zona aia de proficiențǎ fizico-eroticǎ...
:)
Și de’abia acum simt că îl înțeleg pe Borges. De’abia acum îmi dau seama de ce bibliotecarul care a început prin a scrie alambicat și prețios și întorlocat și complicat și gigeamos a ajuns, spre apusul vieții, să’și renege artificialitatea stilistică și să aprecieze scriitura aspră, dîrză, cu suc de bardă și zeamă de topor a islandezilor care despre asta povesteau: despre ce trăiau.
Despre viață, despre fapte petrecute, despre moarte și sînge și violență și zbatere și reușită și eșec și făcut copii și omorît dușmani și crescut vite și muls vacile și mers la thinguri (adică la politică avant la lettre) și despre încuscrire și înmormîntări și case date foc cu oamenii înăuntru, sa arză de vii, mama lor de fraieri, și despre nunți și mîndrie și furie și superbie și aroganță și smerenie și înțelepciune și tulburarea minții.
Totul în cuvinte simple clare puține și rele. Stark. Grim. Harsh. Doom. Cu astea rimează saga islandeze de care orbul genial șef peste piețele de orătănii din pampasul argentinian s’a îndrăgostit spre sfîrșitul vieții.
Restul vǎ duceți Dvs. frumos sǎ citiți cel mai foarte perfect articol scris acum doi ani, acum douǎ eternitǎți, în urmǎ cu douǎ vieți: Scriu monstruos și citesc inutil.
Cine nu citește se cheamǎ cǎ nu știe ce pierde și se va zvîrcoli la noapte în pat, chinuit de remușcǎri, de coșmaruri cu voturi anulate și chiar și de pureci. Eu i-am trimis. În vis. Paradis. Prescris. La fix.
:) :p
Citeste tot...
miercuri, 2 noiembrie 2011
Mǎmǎliga vrajbei noastre, A.D. 2011
MOTTO
Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat
Prin soarele lui York, în toi de varǎ;
Iar norii toți, ce casa ne-o striveau
Sînt îngropați în sînu-adînc al mǎrii.
Purtǎm pe frunți cununi de biruințǎ,
Din ciunte arme am fǎcut trofeu,
Din aspre trîmbiți, vesele taifasuri,
Din marș rǎzboinic, pas suav de danț.
Richard al III-lea, actul 1, scena 1
* * *
Sau, adaptat pentru zilele noastre:
Azi mǎmǎliga vrajbei noastre a explodat
Prin declararea CNP-ului, în toi de toamnǎ;
Iar toți recenzorii ce-n casǎ nǎvǎleau
Sînt îngropați în beci, adînc, la INS.
Purtǎm pe frunți pecetea codului de bare,
Din chestionare am fǎcut trofeu,
Din aspre trîmbiți, vesele talk-showuri
Din marș rǎzboinic, pas suav de trîntǎ.
Recensǎmînt al III-lea, actul 13, scena 666
* * *
În general, tema recensǎmîntului a generat discuții critice în spațiul public în ultimele douǎ sǎptǎmîni.
Acestea au venit din varii surse. Mai întîi dinspre zona politicǎ. Opoziția a mirosit sînge și a sǎrit imediat pe subiect, avînd tot interesul sǎ exploateze vulnerabilitatea oferitǎ pe tavǎ: administrarea deficitarǎ a recensǎmîntului cît și proasta sa prezentare cǎtre public. S-au identificat niște elemente care au avut prizǎ: CNP-ul, capul gospodǎriei, întrebǎrile legate de sǎnǎtate, și s-a profitat pentru a se lovi în putere ca într-un sac de box. Și le-a dat cît n-au putut duce, cu sprijinul deloc dezinteresat al mass media.
Altǎ sursǎ de contestare a venit dinspre partea societǎții civile. E drept cǎ o bunǎ parte a acesteia este posibil sǎ fi fost catalizatǎ de mesajele de contestare politicǎ, însǎ este cert cǎ a existat și o componentǎ autonomǎ, cu existența și virulența sa bașca separat. Fie dinspre libertarienii care s-au bǎșicat la adresa gestionǎrii informațiilor de identificare (tot CNP-ul), fie dinspre minoritǎți etnice, religioase sau non-religioase care au considerat cǎ declararea apartenenței etnice ori religioase poate duce la concluzii statistice defavorabile interesului lor de grup. Secuii, ungurii, ateii, neo-protestanții, ortodocșii habotnici, mai toți au avut și ei ceva supǎrǎri la adresa unor întrebǎri din chestionarul de recensǎmînt.
Alte teme cǎlǎrite de șucǎrul public au fost maniera de formulare a unor întrebǎri, maniera de aplicare, respectiv de completare a chestionarelor de cǎtre recenzori, y compris calitatea instruirii acestora, viteza și completitudinea realizǎrii recensǎmîntului fațǎ de perioada promisǎ 20-30 octombrie, maniera în care s-a gestionat componenta de comunicare a acestui eveniment, felul în care au fost introduși mai pe șestache în cercetarea teoretic exhaustivǎ a unor categorii sociale ce țin de domeniul securitǎții naționale, motivarea sincronizǎrii structurii chestionarului cu alte chestionare europene, prestația publicǎ a reprezentanților INS, administrarea bugetului alocat acestui eveniment, ajungîndu-se pînǎ la contestarea utilitǎții recensǎmîntului în sine.
Ce mai, a fost mǎcel curat. De mult timp n-am mai asistat la un asemenea act de decimare comunicaționalǎ, de ciopîrțire în spațiul public, de hǎcuire con molto gusto și cu repetir. Au dat în ei din toate pǎrțile, i-au împușcat din toate pozițiile, i-au belit ciopîrțit hǎcuit feștelit mermelit zdrențuit pǎruit și boscorodit pînǎ cînd sǎracul comisar Moldovan a pus resemnat mîinile pe piept și a șoptit, alb la fațǎ ca pagina de chestionar necompletat: un fleac, m-au ciuruit...
Însǎ dincolo de descrierea cu multǎ culoare a tot acestui holocaust plin de sînge de funcționari publici pe pereți, de zici cǎ sîntem în filmele lui Ruggero Deodato, ce mi se pare mai important este sǎ scoatem în evidențǎ o cauzǎ latentǎ fǎrǎ de care tot acest mǎcel n-ar fi fost posibil.
Este vorba despre ceea ce Gilles Lipovetsky definea în
Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare
Citeste tot...
Acea nostalgie minunatǎ și magnetofoanele noastre zburǎtoare
Sint unele lucruri care din cind in cind trebuie reamintite, restirnite.
Unul din ele pentru mine, azi, este nostalgia zilelor de liceu si a muzicii asociate lor. Muzica pe care am crescut si pe care imi zbirnie viata in creer.
Doamnelor si domnilor, va propun sa va reamintiti cum era sa asculti muzica la magnetofon, pe benzi lipite cu bucatzele mici-mici de scotch, ca nici ala nu se gasea pe vremea aia, mama ei de penurie intretinuta, mama lor de ani '80, obsedantul deceniu, obsedanta adolescenta.
Hai, cititzi, ascultatzi, frisonatzi, fredonatzi, lacrimatzi: Acel magnetofon minunat și tinerețile noastre zburătoare
:) :( :/
.
Citeste tot...
România dupǎ rǎzboi
Saptamana trecuta “faceam politica” cu un prieten incercand sa intelegem noile miscari de “trupe pe harta mioritica”. Cine, unde si de unde? Omul, mult mai detasat politic decat mine, cu un scepticism sanatos pentru meseria practicata de el, a reusit sa-mi traga un “upercut” care m-a facut sa gandesc destul de mult la ceea ce am discutat.
Zicea omul ca ceea ce s-a intamplat in Romania poate fi asemuit numai cu rezultatul unui razboi devastator. Numai intr-un razboi o tara isi pierde 30% din resursele umane de buna calitate la varsta de creativitate maxima (25-45).
Slava Domnului, razboiul asta nu a fost fatal pentru oamenii-cetateni ai tarii ci numai pentru statul Roman! Socoteala este simpla – daca Romania are 9 milioane de oameni activi si mai mult de doua milioane si jumatate isi gasesc soarta in afara granitelor tarii, cam asta este rezultatul.
Romania a trecut un “razboi” in care o mare parte a populatiei ei active s-a salvat plecand in bejenie. Un argument extrem de greu de combatut. Faptul ca o mare parte din acesti oameni mai contribuie intr-un fel sau altul la economia nationala trimitand bani, de multe ori legati sufleteste si material de cei ramasi acasa, nu atenueaza cu nimic faptul ca ei isi percep viitorul in afara granitelor Romaniei. Hotararea acestor oameni a survenit de multe ori fortat, din lipsa unor alternative viabile si a unei sperante intr-un viitor mai bun.
Pentru a intelege proportiile adevarate ale hemoragiei umane de care sufera Romania in zilele noastre va amintesc ca pierderile umane ale Romaniei in cel de al II-lea Razboi Mondial au fost de 4,2% din populatia tarii, care au insemnat cam 25% – 28% din populatia activa a Romaniei in granitele dinaintea razboiului (19,934,000).
Theophyle: România dupa război
.
Citeste tot...
marți, 1 noiembrie 2011
Un copac pe zi: ULMUL
Cu scoarța cenușiu închisă, șănțuită mai mărunt decît la stejar, cu silueta zveltă, dar nu moale, lipsită de putere, cum o are mesteacănul sau plopul, ci zdravănă și dreaptă și frumos țîșnitoare înspre cer, cu frunzele sale aspre, ridate, ca la carpen, vărul său mai puțin răspîndit, ulmul e un domn între domni între copacii care cresc pe la noi. În putere, cu lemnul tare, alb, dens, e un semn de vigoare, de tărie, de rezistență.
Dacă ar fi să facem o analogie cu rugby-ul, ulmul este flanckerul pădurii, zdravăn dar nu gras, înalt dar nu prea, flăcău în putere, dur, ca piatra, dar nu butucănos precum stejarul, acel pilier mătăhălos al regnului copăcesc de pe la noi.
Sînt multe specii de ulm, genul Ulmus fiind bogat. Împărțeala cea mai obișnuită, cel mai ușor de ținut minte și de folos pentru zona noastră este între ulmul de munte (U. glabra / U. montana) , ulmul de cîmpie (U. minor / U. campestris) și ulmul alb sau velnișul (U. laevis). Din ce văd, la noi “cel mai ulm”, adică cel mai des întîlnit și care știm că e ulm este Ulmus glabra, cel de munte.
Ulmul a trecut printr-o cumpănă grea în ultima jumătate de secol. S-au uscat ulmi grămadă, de-a-n-picioarelea, și prin orașe, și prin păduri. Lumea zice că e o ciupercă olandeză. Alții însă, adepți ai teoriilor conspiraționiste, zic că li se trage ulmilor de la undele radio ori, și mai și, de la experimentele nucleare făcute în anii 50-60.
Nu știu, la asta chiar nu mă pricep, știu doar că a fost o vreme cînd ulmii picau pe capete și mulți se întrebau dacă specia cumva va resista. Dar dacă vă uitați pe harta de la sfîrșitul acestui material și constatați că cele mai multe uscări au fost în zonele mai apropiate de Rusia, parcă-parcă are o umbră de temei și bîrfa conspirațională...
Din fericire, în ultimul timp văd că ulmii rezistă. Pe la Telega, dar nu numai, e tot o împuiere de ulmi, prin păduri, prin toate gardurile, pe poieni, le vezi lăstarii cum țîșnesc din iarbă. Iar ulmii cei tineri și cărora îi știu că le mergea prost, de erau janghinoși și răpănoși și pe jumătate uscați, acum și-au revenit și se duc în sus frumos și drept, cum îi șade bine ulmului.
Ulmul are un lemn valoros. Tare, uscat, nu chiar ca stejarul, cam ca frasinul, cu fibra amestecată, bătută, cum o are paltinul, părul și gutuiul, ține bine la tăvăleală și e și maleabil, se îndoaie frumos la abur, ia forma care îi spui. Pe vremuri, înainte de vremea fierului și a altor metale și a plasticului, era folosit la tot soiul de chestii, de la făcut unelte la inimi de căruță, prăjini, roți, țevi de transportat apa, scînduri, podele, mobilă.
Acum mai degrabă lemn de foc și pe post de copac ornamental. E des întîlnit pe trotuarele orașelor, crește destul de repede, nici chiar ca plopul sau ca oțetarul, dar nici chinuitor de încet ca stejarul și durează ani buni, pălălăi frumoase și pline de flăcări cenușii, deși pe unii îi deranjează mizeria făcută primăvara de inflorescențele sub formă de fluturei păioși (samare, mi-ar șopti maică-mea, profesoară de biologie).
De cîte ori mergeți pe străzi, ridicați privirea și uitați-vă la copaci. Ulmi, frasini, stejari, plopi, paltini, platani, castani, nu contează. Copaci să fie. Ajută la creer. Nu vă face mai deștepți în nici un caz, dar cu siguranță vă face mai înțelepți.
.
Citeste tot...
