Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



.