Dă, mamă, cu osu’n mine

Fiind noi de la Telega, adică de la țară, adică un pic cam cu mintea în colțuri, dacă e să te iei după prețioșii de orășeni care-și țin animalele în casă, ce naiba, orășeni eleganți, să le pută prin casă, de-aia sînt orășeni, să aibă standarde estetice ridicate, vorba aia, mai au un pic și bagă și porcul și calul în sufragerie,

avem tot soiul de obiceiuri de la țară, adică ciudate.

Pe lîngă faptul că ne aducem aminte cum e aia să te dai pe sanie pe drumul principal, ocolind babele care se întorc de la biserică și avînd grijă să nimerim, totuși, gura podului, să nu sărim cu sania în gîrlă,

pe lîngă faptul că ne descălțăm cînd mergem la cineva în vizită, chiar dacă părem incurabil de țărani și de melteni și de provinciali,

pe lîngă faptul că știm ce e aia vacă, și ce e ăla fîn, și cum e aia să îndrepți un cui cu tesla,

(nu, tesla nu e nici mașină electrică, nici unitate de măsură a fluxului magnetic, nici savant croat genial cu dubioase origini românești; tesla e chestia aia cu coadă și cu un cap metalic complicat, cu care scoți cuie, îndrepți cuie, îți dai în dește și în alte părți sensibile, dar semnificative ale corpului),

pe lîngă faptul că ne mai aducem aminte cum e să porți ciorapi de lînă pe piciorul gol și să te julești în genunchi și să lipești pielea la loc cu scuipat și să treacă,

pe lîngă faptul că încă mai știm să mai culegem prune, tundem pomii, crăpăm lemne, facem sarmale, vinete și ardei copți, zacuscă și magiun,

să mai plivim buruianul, la nevoie chiar și să mulgem vaca (deși mă cam îndoiesc de această pricepere demult timp neexersată),

avem o fobie în a arunca mîncarea.

Nu ne iese întotdeauna, fiind de fapt și niște orășeni de import. Dar de cîte ori putem, facem eforturi. Culminînd cu obiceiul ciudat și totalmente neecologic, pentru care probabil Greta Trotineta deja se zbate în chinuri virtuoase,

să nu aruncăm oasele ci să le băgăm în frigider, într-o pungă, de fapt chiar la congelator, să le păstrăm pentru cîinii de la Telega.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Dar să vezi răsplată și bucurie pentru kilowații prăpădiți în mod absolut neecologic pe oasele congelate în congelator. Cînd scoți oasele din pungă și le dai cățelelor, cum se dau ele peste cap de fericire, mînca-le-ar mama și ursul și lupul pe ele de cățele zbanghii. Și cum după aia zile întregi rod la oasele alea de zici că este cea mai foarte comoară de pe lumea asta. Stau întinse prin curte și rod la cîte o chestie gustoasă. Hmmm. Os adus de la București. Hmmm. Trufanda.

Cum aduc alții bomboane la copii, așa aducem noi oase la cîini. Oase păstrate cu grijă, în jungla urbană, în cutia aia contrapțioasă care produce frig pe bază de curent electric, de moare Greta de oftică atunci cînd o băgăm în priză să păstrăm oasele pentru cîini.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Ah, ce bine e să fii de la țară și să nu fii întreg la cap.



.