Încet și trist, ca la madame Bovary

Într-una din cărțile pe care moda fandosită a obsedanților ani ’80 ne făcea să o citim și să rostogolim ochii din cap că ne place, deși nu înțelegeam nimic dintr-însa (da, chiar mi-a plăcut; fac pe nebunul, mă alint), Conchis îi spunea tînărului profesor de engleză pe cale să-și prindă degetele într-o încurcătură de minte și de trăiri mai mare decît putea duce: “dragul meu, generația voastră a cîștigat dreptul de a face sex, dar a pierdut ocazia să știe ce e aia dragostea”.

Peste tot e o tensiune între vechi și nou, între pufoșii recenți și anchilozații babalîci. Încet-încet, și generația noastră face parte din ea, deși structural și estetic e mai apropiată de zona post-comunistă – principala cumpănă de ape cînd vine vorba să se separe lucrurile în capul oamenilor în România.

Mă uitam în seara asta la un film, mare film, film puternic și rău și stereotip și anchilozat, așa cum se făceau filmele pe vremuri, ca la Verdun, scrise de Mihail Sadoveanu. The Bad And The Beautiful, 1952, la cîțiva ani după terminarea războiului.

Regizorul, un manierat pufos al acelor vremuri, Vincente Minnelli, regizor de trăirisme muierești, de telenovele avant la lettre. Povestea, un amestec de siropeală trăiristă a la Douglas Sirk (nu știți voi cine era; un manierist tot pentru cucoane) și de intensitate rea, otrăvită, din tradiția Film Noir – doar eram în plină perioadă de glorie a acestui curent cinematografic la Hollywood.

Filmul, în bună tradiție a acelor vremuri, are tot soiul de detalii aparent minore, care azi bag mîna în foc că ar scăpa publicului învățat cu tare repede și iute, cu mințile desenzitivizate de montajul la maxim 3 secunde moștenit de la MTV, cu tușele groase de block buster, mai tare, mai repede, mai iute, Fast and Furios unu, Fast and Furious doi, Fast and Furious trei, Fast and Furious șapte.

Detalii care însă pentru ochii acelor generații reprezentau cu siguranță sarea și piperul, miezul operei artistice, un întreg vocabular de la sine înțeles de toți spectatorii. O mișcare de ochi, o penumbră, o țigară aprinsă, un travelling, o schimbare de stare pe fața actorilor, o voce ușor tremurată.

E vorba de un registru de intensitate, de o senzualitate de imagine și de conținut și de joc actoricesc care pentru noi, generațiile astea tinere și pufoase și recente, Fast And Furious unșpe, ne sînt total străine. Mă rog, vă sînt vouă străine, căci mie, în marea mea înțelepciune kaghebistă și dinosaurofilă, de pufos care mănîncă filme vechi pe pine, mie îmi sînt cunoscute și le iubesc.

Conchis avea dreptate: cum alții, pe vremuri, căpătau libertatea de a trage cu pușca (da, pufoșilor, e o poezie), noi, cînd am căpătat libertatea de a ne fute năprasnic, tare repede și iute, Ja ja! Schneller! Schneller! Das ist Gut!, Fast And Furious șaptișpe, am pierdut priceperea senzualității delicate, a făcutului dragoste.

Să faci dragoste nu numai cu pielea și cu tot restul corpului, încet și șovăielnic și ca un cvartet de Brahms sau, și mai decadent, ca un preludiu de Bach, matematic și inevitabil și recurent. Ci să faci dragoste și din ochi la film, cînd vezi un gest, o aluzie, o penumbră. Să faci dragoste din urechi și la muzică, muzica aia clasică plictisitoare care își bazează starea pe detaliu și pe aluzie și pe semitonuri, nu pe gîj gîj gîj. Să faci dragoste din creier, citind o carte și închipuindu-ți cum este să fii madame Bovary, printre miile de cuvinte plictisitor de lente și de aluzive.

Sense and sensibility, pufoșii mei. Pride and Prejudice, dragilor. The Bad and the Beautiful, recenților. Și, evident, Fast and Furious douăzeci și cît o fi.



.