În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile

Azi, teoretic, e ziua României. Azi, teoretic, toată lumea e patrioată. Cu cîrnatul în gură, cu fasolea cu ciolan în suflet, mulți români admiră defilările de tancuri și de avioane și de mașini de filaj electronic și de ce mai defilăm noi zilele astea. Mîndri soldați care de care mai fioroși. Steaguri fluturate. Mîini puse solemn în dreptul inimii. Priviri aprige, dar severe de demnitari găunoși, vai cît de țanțoși în găunoșenia lor.

De fapt, românii admiră azi moartea democrației. O scufundare în plăcerea de a fi conduși de militari. O lene civică de care suferă din ce în ce mai multe țări din jurul nostru, de la care luăm lumină. Să fie primit. O să ne placă. O să fie din ce în ce mai bine. Nici nu știți cît de bine o să fie.

Dar nu despre militari și despre democrația sfîșiată de aceștia e neapărat vorba azi. Ci despre un lucru cu mult mai grav. Azi, din păcate, românii mai admiră încă ceva.

Admiră boala foarte probabil incurabilă a României.

E o boală de nervi, combinată cu o boală de resurse. Care are drept principal efect o puternică hemoragie demografică.

De la care cred că nu ne vom reveni.

Pentru copiii noștri, ecuația e simplă. Să facă orice, să plece de aici. Atracția bunăstării țărilor dezvoltate este irezistibilă. Și bogați, și săraci, și deștepți, și proști, mai toți copiii noștri dau în brînci să plece din țară. La fel precum pe vremuri dădeam cu toții să fugim de la țară, să ne chivernisim la oraș, acuma noul val de migrație este peste granițe.

Nu i te poți împotrivi. România se depopulează pe zi ce trece. Cu excepția unor bălți de relativă prosperitate și relativă complexitate, urbanul foarte mare în general, în rest țara noastră sîngerează puternic. Sîngerează oameni. Sîngerează îndeosebi tineri. Sîngerează viitor.

Această sîngerare este admirată zilele astea de prețioșii noștri patrioți, cu fasolea cu ciolan în suflet și cu milioanele de dolari de patriotism în cont, precum inegalabilul Radu Tudor, acest civil atît de necesar bunului mers al lucrurilor în țara asta aproape civilă.

Cu cît îmbătrînești, cu atît te preocupă mai mult istoria. Te pregătești să devii istorie citind istorie. Cei morți încep, încet încet, să te intereseze mai mult decît cei vii.

Citeam azi despre Roma în anul 1000. Despre cum trăiau urmașii romanilor printre ruinele clasice. Despre cum un anume Crescentius, mare mahăr al vremurilor alea, își construise cu mîndrie o casă medievală în care încorporase tot soiul de resturi de la clădirile antice. O mermeleală, evident. Dar atîta s-a putut atunci. Ce lei fuseseră și ce cotîrle janghinoase ajunseseră.

La cinci sute de ani după Imperiul Roman, cei care trăiau pe meleagurile alea nu mai erau nici romani, nu deveniseră încă întru totul nici italieni. Erau un soi de struțo-cămilă amărîtă, babardită de toți năvălitorii vremii: cînd germanici, ostrogoți, vandali, gepizi, longobarzi, cînd sarazini cu steagul verde sfînt în față. Care cum venea, mai babardea un pic Roma.

Azi, Roma nu mai e romană. E italiană. Și-a revenit. Cu greu, dar și-a revenit. La o mie cinci sute de ani după ce a fost îngenuncheată. Și nu avem nici o certitudine că nu va trece din nou prin vremuri grele.

Alte popoare n-au avut norocul ăsta istoric. De azteci s-a ales praful. Așijderea și de khazari. Și de burgunzi la fel. Ehe, de cîte alte popoare s-a ales praful în istorie. Genele au rămas pe-acolo, prin populație. Dar doar atît. Identitatea etnică s-a spulberat în cele patru vînturi ale neființei, tăvălită de năvălitori, de nepricepere, de schimbări climatice, ori pur și simplu de ghinion.

Așijderea și România. Pierde populație. Pierde speranță. Pierde identitate. În cincispreze ani de zile, practic o clipită la scara istoriei, a pierdut în jur de 4 milioane de români, plecați aiurea, momiți de atracția bunăstării. Probabil cea mai mare hemoragie de populație, și în volume absolute, și procentual vorbind, de cînd e neamul ăsta românesc.

Fidelitate etnică? Ete fleoșc. Mîndrie națională? Fugi, bre, de-aci, cu poveștile tale răsuflate. Ubi bene, ibi patria. Și nici măcar nu-i poți acuza de ceva. S-a dus fiecare să-și vază de soartă.

Acest proces va continua, cu siguranță. Vom rămîne din ce în ce mai puțini pe aceste meleaguri. Cum s-au depopulat încet încet satele, supte de oameni în centrifuga bunăstării urbane, la fel se va depopula și România, suptă de vlagă de magnetul complexității centrului Imperiului.

Nu degeaba încurajează occidentalii să avem cît mai mulți urși. Nu degeaba refuză aceiași occidentali cu obstinație cînd ne oferim să le dăm urși, să-și repopuleze și ei pădurile. Știu ei ce știu. Regula e simplă. În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile.

România n-are altă soartă decît să devină un imens parc de distracții, un soi de Kamceatka ori de Montana europeană. Codri verzi de brad. Și cam atît. În care să crească urși și rîși și pîrși și, de ce nu, chiar și tigri siberieni.

Spre admirația ecologiștilor de catifea austrieci și danezi și germani și olandezi, prosperi ecologiști îmbuibați, care n-ar admite cu nici un chip urs pe meleagurile lor, să nu le strice geșeftul, complexitatea, turismul și îmbuibarea. Dar care iubesc nespus ursul la televizor, la sălbaticii ăia de primitivi de români, care oricum nici nu mai sînt atît de mulți, oricum ocupă prea puțin spațiu, să-l umplem cu urși, să admirăm natura în toată frumusețea ei fioroasă.

În cîteva zeci de ani, dezastrul demografic va fi și mai evident. Un deșert de fertilitate și un șuvoi de emigrare. Copiii noștri, viitorii cetățeni europeni, prin alte țări, evident.

Vom rămîne noi aici, mai bătrîni și mai resemnați. La fel cum zilele astea prin satele țării rămîn mai degrabă doar cei bătrîni, care nu au unde să se ducă, decît la cimitir. Așa și noi, în niște cîteva decenii. Un pic de nostalgie. Un pic de urși. Un pic de Skype cu copiii de prin Austria sau Anglia. Un pic de viață mermelită printre ruine.

În rest, un pic mai mult cimitir.

Cînd ne vom reveni, dacă o să avem cumva norocul istoric să ne revenim, nu vom mai fi români. Cum nici italienii nu mai erau romani la sute de ani după, pe vremea lui Crescentius, ci altceva, și noi vom fi alt soi de popor. Nu români. Altceva. Poate islamic. Poate african. Poate asiatic. Poate chinez. Naiba știe. Dumnezeu știe. Cine știe...

Cu siguranță vom fi grefați pe o mlădiță etnică nouă, tînără și săracă și barbară și cu poftă de viață. De făcut copii, de năpădit, de construit, de impus și de stîrnit. Cum o să fie acest popor? Mă doare la bască. O să fiu mort. Treaba voastră. Treaba lor. Cum nici pe romani nu i-a interesat cum vor fi italienii peste sute de ani, nici pe mine nu mă interesează cum vom fi, dacă vom mai fi cumva pînă atunci.

Un lucru știu sigur. Români ca acum nu vom mai fi. Și nici nu merităm să fim, de altfel. Nu ne place viitorul. Nu ne place viața. Nu ne place construcția. Nu ne place lupta. Nu ne place să stăm locului și să zidim. Ne place doar ciondăneala și bătutul cuie în talpă.

Drept pentru care o să vie alții să se altoiască pe aceste meleaguri și să continue istoria în locul nostru. Să zidească. Să puiască. Să trăiască. Iar noi, după cum spuneam, un pic de nostalgie, un pic de amurg. Un pic de jelituri. Un pic de smiorcăială patetică, dar vai cît de țanțoșă.

Și restul cimitir.

O să fie bine. O să ne placă. Chiar o să ne placă.

La mulți ani, Românie!



.