Două filme mi-au venit în minte, aseară când am ieșit de la Dunkirk: Lawrence of Arabia și A Bridge Too Far.
Lawrence al Arabiei pentru îndrăzneala vizuală și muzicală (da, o muzică neașteptat de bună, obsedantă, inspirațională, intensă, Hans Zimmer at his best, preluând niște teme muzicale de la Edward Edgar).
Dar îndeosebi pentru îndrăzneala de a folosi spațiul gol, simplitatea privirii, o focalizare de esențializare cvasi-zen în puritatea sa dureros de intensă. Natura în puterea imensității sale.
Filmul Dunkirk este epic în cel mai deplin sens cinematografic al cuvîntului “epic”. Și cînd spunem “epic”, dincolo de toate consecințele sale narative, de definire a personajelor, în primul rînd spunem “imagine”.
Cerul acela imens și marea aceea imensă între care se gonesc avioanele, insignifiante, dar mortale în baletul lor de furnici de fier și de moarte.
Marea aceea învolburată și plină de spumă murdară, în care bărcile sînt niște pete de nesiguranță, dar și de speranță.
Nisipul acela pe care soldații se tîrăsc dintr-o parte în alta a ecranului, deși ei merg în pas săltat, în marș forțat.
Plaja aceea pe care coloanele de soldați în așteptare este desenată cu o meticulozitate de geniu autist.
Digul acela cu capetele acelea de soldați care se mișcă la unison cînd începe sunetul acela înfiorător de Ștuka în picaj. Pînă nu auzi cum urlă Ștuka în acest film, nu înțelegi ce înseamnă aia să-ți vină să intri în pămînt de frică. Ad literam în pămînt de frică.
Cel de-al doilea film care mi-a venit în minte în seara asta, Un pod prea îndepărtat, pentru mesajul pe care îl transmite despre război. Neputința și dedicația și sacrificiul și suferința și aleatoritatea morții și chinul, chinul, chinul, neputința, frica de moarte, consecința căderii unui vas bombardat peste tine și a căderii unor bombe peste tine, cînd ești înțepenit pe docul ăla, și... Și...
Figurile soldaților. Expresia ochilor lor. Hăituiți. Încolțiți. Epuizați. Speriați de moarte. Buimăciți de soartă. De la Un pod prea îndepărtat nu am mai văzut ochii aceia. Ochii războiului.
Știu. Nu-i frumos să compari un film cu altul. Dar eu vă spun ce am simțit. Demult n-am mai simțit atît de puternic un film. În jurul meu, vedeam cu coada ochilor colegii spectatori pe vîrful scaunului, stînd gata să sară, încordați, într-o emoție pe care doar un film mare ți-o poate da.
Erau acolo, le era frică, venea vasul peste ei, pica Ștuka peste ei, se sufocau, se sufocau, le intra apa în plămîni, geamul de plexiglas nu se spărgea, erau cu gîfa în gît, uitau să respire, erau senzațiile acelea viscerale cînd uiți de tine și trăiești în pielea celuilalt, mare film, mare bestie de regizor genial cel care poate să te fure în halul ăsta din pielea ta și să te zvîrle în pielea cea udă a soldatului care stă să moară înecat.
Trebuie neapărat să-l mai văz o dată. Prea puternic. Prea ca pe vremuri.
PS: Nu vă lăsați păcăliți. Istoria o scriu învingătorii. Orice film este și o propagandă. O propagandă frumoasă, înălțătoare, o operă de artă, dar totuși rămîne o propagandă. Dacă ar fi cîștigat nemții războiul, altfel se scria istoria, altfel se făceau filmele. Pentru că nimeni n-a făcut pînă acum niciodată un film despre furtuna de foc ce a cuprins Dresda și a ars în chinuri groaznice zeci de mii de civili.
Cu Crin, iese Georgescu președinte fluierând
Acum 2 ore
1 comentarii:
A propos de propagandă, Ridley Scott a produs serialul „The Man In The High Castle”, o producţie bazată pe singurul roman science fiction omonim din 1962 al scriitorului Philip K. Dick, care portretizează o lume în care naziştii şi japonezii au câştigat Al Doilea Război Mondial.
Trimiteți un comentariu