Momentul adevărului

Cristian Ronaldo, cînd dă gol, în ciuda faptului că hoarde de apărători se străduie să-l împiedice, reprezintă un moment al adevărului. Un moment care nu poate fi falsificat. Cu freza aia a lui absolut enervantă, el reușește să facă chestii pe care alții nu le fac.

Brîncuși, cu barba aia a lui enervantă, de tefeleu christic, a făcut chestii pe care la vremea lui prea puțini puteau să le atingă. Niveluri de spiritualitate, de eleganță și de semnificație cu mult înaintea vremii sale.

Tudor Gheorghe, atunci cînd cîntă, plîng salcîmii. Alt enervant. Ați văzut ce mustață enervantă poate să aibă? Unora poate le place cum cîntă Tudor Gheorghe. Pe alții îi lasă reci. Dar pe bune că atunci cînd începe să cînte lăutarul, salcîmii se scutură de nervi, de draci că nu pot să cînte și ei la fel de frumos din florile alea ale lor.

Toate aceste exemple expresive, chiar dacă pline de păr enervant, întrupează ideea de moment al adevărului.

Nu-l poți falsifica. Tragi la țintă și nimerești sau nu. Faci o mașină mai bună, sau mai ieftină, sau mai potrivită nevoilor clienților decît alții, sau n-o vinzi. Alergi și prinzi căprioara, sau mori de foame.

Lumea, natura, realitatea se așează în general după momentele ale adevărului. În ideologia modernității, aceste momentele ale adevărului sunt în strînsă legătură cu ideea de meritocrație. Cînți de plîng salcîmii. Dai gol de zgudui lumea. Sculptezi de-l faci invidios pe Dumnezeu.

Momentul adevărului și corolarul său, meritocrația, merg mînă în mînă cu cealaltă mare idee ce stă în spatele modernității: complexitatea. Ai nevoie de din ce în ce mai multă pricepere să poți gestiona complexitatea.

Viermele e alergat de cîrtiță, iar frunza e alergată de melc. Dar, de-a lungul sutelor de milioane de ani, pe măsură ce viermele s-a transformat în căprioară, iar frunza în gazelă, lupul a trebuit să alerge mult mai repede decît cîrtița, iar leul mult mai aprig decît melcul dacă voiau să nu moară de foame, să le rîză prînzul în nas de nepricepuți ce sînt.

La fel și cu Ronaldo, și cu Brîncuși, și cu Tudor Gheorghe. Vrei să joci în Divizia Județeană, la Liga a Patra? E suficient să știi să te legi la șireturi. Uneori nici de șireturi n-ai nevoie. Vrei în Liga Campionilor, la glorie și la bani, să-ți dai părul cu gel și să cîștigi milioane, poate chiar miliarde, ca strălucitorul de Ronaldo? Ehehe, puțini ajung, și mai puțini reușesc să se mențină. Competiția e atît de năprasnică, priceperea de care ai nevoie e atît de aproape de perfecțiune, încît e foarte foarte complicat să răzbești acolo.

Vrei să faci reactoare nucleare? Vrei să faci portavioane? Vrei să faci circuite integrate la nivel de nanometri, aproape de granița cu atomii? Vrei să stăpînești complexitatea procedurală a lumii de azi?

Ai nevoie de din ce în ce mai multă educație.

Educația e hrana creierului pentru complexitatea lumii din ziua de azi. Pînă și pentru a folosi banala telecomandă de la televizor ai nevoie de mult mai multă școală decît bunicii noștri, care ne exploatau pe noi drept telecomandă: ia du-te, măi ficior, și schimbă canalul, mută-l pe tevere doi, să vedem ce prostii mai spun ăia și acolo.

Problema e că educația se poate face pe bune, dar se și poate falsifica. Uneori, în țările astea mediocre ale noastre, educația reușește să ocolească momentul adevărului.

În științele exacte și în științele naturii mai greu. Mai ales în zona de STEM, acel domeniu care guvernează lumea: Science Technology Engineering Mathematics. Însă prin științele non-exacte, umaniste, merge și cu mermeleala.

Cum? Facem niște mici coterii în care toată lumea se recunoaște cu toată lumea, se gratulează reciproc, se firitisește, scot cărți, își dau titluri și se prefac că sînt pricepuți. Și gata fandacsia, gata păcăleala instituționalizată, gata uzina de diplome calpe, de școală profesională pe bază de doctorat.

Sînt o grămadă de asemenea oaze de bălteală prin învățămîntul nostru superior. Pe unele le știu și eu. Pe altele le bănui, după ce producții de absolvenți puiesc. Iar pe altele le tot vedem expuse în toată splendoarea goliciunii și găunășeniei lor, cum ar fi bunăoară distinsele instituții de forță cu distinșii lor doctori făcuți la apelul de seară.

Aici au dreptate cei care se străduie să-i vîneze pe cei cu lucrări făcute pe genunchi, sau și mai rău, făcute de alții ori plagiate.

Educația românească s-a dus în ultimii douăzeci de ani în cap.

În primul rînd, pentru că rolul social al profesorului a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Îndeosebi prin nivelurile oribil de scăzute de salarizare, care au gonit pe mai toți posibilii noi candidați decenți ce puteau să înlocuiască generațiile vechi, ieșite la pensie. Dar și prin continua aruncare în derizoriu a acestei tagme profesorale. Statusul social al unui cadru didactic ajunsese să fie mai puțin prestigios decît al unui vînzător.

Însă un alt motiv la fel de important pentru care educația românească s-a dus în cap în ultimii douăzeci de ani este și faptul că momentul adevărului n-a mai contat.

Examenele au putut fi luate și cu mită, nu doar pe bune. Copiatul a devenit politică de stat în învățămîntul românesc. Nivelul de dificultate la subiectele examenelor a scăzut încontinuu – zilele astea am reușit trista performanță să fac toate subiectele de la bacalaureat la matematică în gînd, în maxim 10 minute.

Iar lucrările de concretizare a atingerii unui anumit nivel de complexitate educațional: lucrare de licență, proiect de stat, cum îi zicea pe vremuri, lucrare de master sau de doctorat au ajuns să fie realizate de alții, să fie plagiate, să ajungă un motiv de jenă intelectuală.

Educația a tot primit continue lovituri serioase în ultimii 30 de ani, dar mai ales în ultimii 20 de ani, de cînd au ajuns să predea cei deja educați după 1990, cînd ștacheta momentului adevărului a fost dramatic lăsată jos.

Acum culegem roadele acestei atitudini non-moderne, non-meritocratice pe care am dovedit-o față de educație.

Copiii noștri nu învață cu adevărat carte decît dacă fac meditații. Creierele cele mai bune preferă să urmeze învățămîntul universitar în străinătate, căci aici universitățile au cam ajuns să pută, mai ales în comparație cu rigoarea și calitatea educației din Occident.

Iar meritocrația a ajuns să fie evitată, vînată, nu numai în sistemul de educație, dar și în cel public – uneori chiar și în cel privat. Examenele sînt pregătite în așa fel încît să ia cine trebuie, nu cine se pricepe. Avansările se fac pe bază de fidelitate, nu de performanță.

Și astfel ne scufundăm din ce în ce mai mult în mediocritate. Ne-am scufundat deja. Iar azi, degeaba încercăm să întoarcem mortul de la groapă.

Azi, distinsul nostru președinte mediocru poate să se dea și cu fundul de pămînt, că nu rezolvi nimic bătînd din palme, din trei evenimente festive și din cinci conferințe sterpe, dar inutile. Se chinuie și el să încălzească o ciorbă mucegăită, că prea n-a făcut nimic în mandatele sale.

Educația în România? O glumă. O bătaie de joc. Felul în care România își pregătește românii să ocolească momentul adevărului, performanța, meritocrația.

Sau să le caute în altă parte.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)

.