De adormit și de trezit

Pe lumea asta sînt filme de adormit și filme de trezit.

Filmele de adormit sînt cele făcute să te păcălească, să te vrăjească, să te încînte și să te prindă în mrejele lor de harneală fantasmatică. În astfel de filme el o iubește pe ea și ea pe el și totul e bine, să fie bine să nu fie rău, boy meets girl, boy gets girl, nu se poate altfel decît cu happy end și uneori chiar și cu finalizare, oamenii dansează aiuritor pe scînduri și pe pereți, make ‘em laugh, make ‘em laugh, caii gonesc cu toată puterea dată de vis, pălăriile albe sînt albe iar cele negre sînt iremediabil învinse pedepsite anihilate,

pute a fantasmă și a vis și a dorință și a inconștient și a eroi și a copilărie. Și pe urmă vin visele care să te trezească. În aceste vise oamenii sînt oameni, fantasma este aspru pedepsită prin Codul Oniric Procedural semnat la predare și la primire de către scenarist, regizorul primește 10% penalizare dacă nu ne face să plîngem și să suferim și să ne zvîrcolim în sudoare și în idei pînă la sfîrșitul filmului. În astfel de filme Sophia trebuie să aleagă, eroii nu reușesc să-și răzbune prietenii morți – cu excepția inegalabilului Unforgiven, care nu e nici cal, nici măgar, nici cămilă, ci doar decît pur și simplu perfect. În astfel de filme Gelsomina zîmbește trist înainte să. Și degeaba rupeți lanțul, domnilor, căci s-a rupt lanțul vieții. În astfel de filme Wagner este fundal pentru Claudia și apa sulfuroasă nu se bea decît cu halba și cu ochelari negri de soare la ochi. În astfel de filme ai armate monstruoase de maimuțe care năpădesc pluta și eroul degeaba le strînge amarnic în degete, să le iasă mațele, căci fata e deja moartă, iar ispita imperială deja înecată de apele Amazonului. În astfel de filme se cîntă la saxofon și se demontează metodic totul în jur, tapițerii, mobile, podele, în căutarea sîrmelor purtătoare de adevăr. În astfel de filme În astfel de filme el trece pe lîngă ea și ea cară sufertașul de tăiței. Și muzica e groaznic de obsedantă, și ploaia e groaznic de vie, și nostalgia e din primul cadru, din primul tăiș de cuvinte, înainte de prima imagine. Totul e roșu și totul e plin de rochii care se schimbă de la o scenă la alta, imposibile rochii înalte pe gît, imposibilă tînjire după mîntuirea prin înfrînare, “noi nu vom fi ca ei”.

Noi nu vom fi ca ei. Niciodată noi nu vom fi ca ei.

Și pe urmă scobești scorbură în lemn și în piatră, îți verși șoaptele și neputința, visele irosite și înfricoșatele patimi arse pe rugul creierului cel prost. Și o acoperi cu pămînt și cu iarbă. Și gata.

Muzica. Muzica. Guido, Guido, las-o pe Saraghina în pace. Uit-o, Guido. Uit-o. Domnule Chow, stinge țigara și uit-o. Doamnă Chan, cum poți fi atît de imposibil de perfectă în suferința ta lentă, înceată, vîlcedă și grea? Doamnă Chan, uită-l, doamnă.

Uită-l și trezește-te.

.