Despre nevoia de Tătuca în context de imaturitate emoțională

Într-o discuție aseară la Realitatea TV, la emisiunea lui Ion M Ioniță, s-a ridicat și întrebarea: cine va fi următorul Om Mare, următorul Conducător, cel care să taie cărțile și să stăpînească inimile și mințile și subiectele de discuție acum, că Traian Băsescu încet-încet începe să iasă din acest rol?

Cine va fi următorul Om Puternic?

Evident că această întrebare arde cu litere de foc în mințile multora, nu doar ale jurnaliștilor și invitaților lor.

Politicienii evident că sînt cei mai puternic preocupați de răspunsul la această întrebare. Cin’ să fie cin’ să fie? Ponta? Antonescu? Oprescu? Mihai Răzvan Ungureanu? Boc? Blaga?

Slabe șanse să fie cineva dinspre zona PDL și adiacentă în viitorul apropiat, dar îi punem pe toți, spre completitudine. Ca să nu mai vorbim și de posibile surprize, unele cumva în orizontul nostru predictiv, cum ar fi Isărescu, altele chiar total necunoscute, opțiuni despre care (încă) nici nu știm că nu știm.

Nu numai politicienii sînt preocupați de acest subiect. Evident că și celelalte centre de putere, popi, militari, șpioni, oameni de afaceri, toți cei care au ceva bucățică de putere simbolică ori materială la îndemînă, sub control.

Cine va fi the next big boss, budușcîi balșoi celavec? Tătuca Vodă Omul Providențial? Către cine să ne îndreptăm atenția resursele atacurile sprijinul săgețile banii și misivele la ceas de seară? Cui să-i jurăm loialitate ori dujmănie? De cine să ținem cont îndeosebi în ecuație, în jocul ăsta, Marele Joc?

Chiar dacă nu ai, tot contezi. Restul populației, care nu are atît de mare control asupra resurselor materiale ori simbolice, cei “obidiți și asupriți”, cei “pe persoană fizică” evident că își pun aceeași întrebare.

Iar lipsa lor de resurse este compensată de număr. Votul, stăpînul manelelor politice din România – pînă într-un punct, evident, cum s-ar grăbi să completeze orice susținător al teoriilor conspiraționiste de rit șerpilian.

Dar pînă la ce punct! Milioanele de voturi care se vor îndrepta conform și în urma răspunsului la această întrebare: cine e următorul Tătuca? Eu cu cine votez? Eu pe cine să iubesc mai întîi, ca pe urmă să mă facă din vorbe, să mă atingă la corason cu televizorul și să mă duc să-mi depun icrele de vot în urnă?

Iată tot atîtea zone în care această întrebare deja se scrie cu litere de foc pe pereții creierelor. Pînă în 2014 nici nu mai e mult. Numai astăzi nu e mîine, numai în 2013 nu e 2014, și știm cu toții că un lider nu se îngrașă în ajun, ci se coace la foc mic, mărunt, perseverent, acțiune cu acțiune, unitate de comunicare cu unitate de comunicare.

Un motiv în plus ca această întrebare să fie de intensă actualitate îl reprezintă și contextul istoric.

Principalul motiv pentru care ne punem această întrebare nu este faptul că iaca peste un an și restul firimituri de zile vor veni alegerile prezidențiale. Ci mai important, pentru faptul că încet-încet se încheie un alt ciclu istoric de durată scurtă al României, caracterizat de domnia lui Băsescu.

În România după 1989 am avut practic doi conducători clari, care și-au pus puternic amprenta asupra vieților noastre, definind practic două epoci politice, istorice. Epoca Iliescu și, mai apoi, epoca Băsescu.

Constantinescu nu a fost decît un sughiț lipsit de grație în mințile oamenilor. Într-adevăr, instituțional e foarte posibil să fi fost semnificativ, poate datorită eforturilor sale și ale echipei sale am cîrmit iremediabil spre Occident. Însă această semnificație nu și-a lăsat urmă în mințile și inimile oamenilor. Constantinescu n-a fost Vodă, ci doar un pițifelnic pentru cei mai mulți dintre români.

Folosesc aici termenul “epocă” din lipsă de altceva mai bun. Nu vreau să-i dau coloratura ironico-depreciativă pe care a căpătat-o în urma abuzului de sintagmă “Epoca Ceaușescu”. Ci pur și simplu cum americanii au avut “Epoca Reagan” sau “Epoca Bush” sau “Epoca Clinton”, englezii “Epoca Thatcher” ori “Epoca Blair”, nemții “Epoca Kohl”, italienii “Epoca Berlusconi”, iar rușii încă se scaldă în “Epoca Putin”, și noi am trăit ultimii douăzeci de ani sub umbra a doi uriași politici: Iliescu și Băsescu.

Că ne place de ei, că nu ne place, că-i iubim ori urîm, e mai puțin important. Cel mai clar semn al semnificației lor politico-istorice este că nu ne pot fi indiferenți. Că nu ne lasă reci. Că stîrnesc puternice pasiuni, nu doar zvîcnete de dispreț leneș.

Cînd i-a venit vremea lui Iliescu să se retragă din mințile românilor și să lase loc următorului, se prefigura o umplere a spațiului orfan de către Adrian Năstase. Era aproape ca și gata. S-au modificat legi esențiale ale statului român pentru el, s-au aranjat prematur vile de protocol. Era practic o formalitate ca Năstase să devină următorul Vodă.

N-a fost să fie. A venit Băsescu și, precum un tăvălug, s-a înfipt în mințile și inimile românilor pentru următoarea decadă.

Acum e pe cale să părăsească și el scena. Că o va face formal la sfîrșitul lui 2014 ori suspendat mai înainte, chiar că nici nu mai contează atît de mult. Asta pentru că de ceva timp a început să apună în mințile românilor.

De cînd cu fatidicul pentru el an 2010, gata, românii l-au scos de la inimă și nu mai e nici un semn că-l vor băga la loc. La fel precum Iliescu în ultimii ani ai domniei sale nu prea mai avea carburant emoțional, și Băsescu și-a epuizat rezervele de simpatie. Altul! Să vie altul! Le roi est mort, vive le roi!

Care roi? Asta e întrebarea. Momentul, istoric vorbind, e copt, e numa bun. Astrele s-au aranjat prielnic pentru ca cizmele să fie descălțate de Vodă cel Bătrîn și să fie trase pe picior de Vodă cel Tînăr. Iar aici vine întrebarea: tînăr și la vîrstă, și la față, sau doar tînăr simbolic vorbind, în sensul de “Cel Nou”? Un vodă tînăr de 40 de ani ca Ponta ori ca Ungureanu? Un vodă tînăr de 50 de ani, precum Antonescu? Un vodă “tînăr” de 60 de ani, precum Oprescu ori Isărescu?

Repet: nu e vorba despre poziția formală de președinte, ci despre cea mult mai importantă de lider providențial din mințile oamenilor.

Va rămîne Președinția locusul acestui reper simbolic? Hiatusul de aproape 2 ani pînă la noile alegeri prezidențiale va mișca oare acest locus dinspre Cotroceni spre Victoria? Vor interveni politicienii să oficializeze acest transfer prin modificarea Constituției, dinspre o Republică semi-prezidențială cum sîntem acum spre una fie mai puțin prezidențială, fie clar parlamentară?

Întrebări complicate. Întrebări ce vor defini spațiul și jocul politic al următorilor ani.

Va fi foarte simplu, poate chiar al naibii de tentant, să judecăm majoritatea acțiunilor și declarațiilor politice la care vom fi martori în viitorul apropiat prin intermediul acestui filtru interpretativ, prin această paradigmă teleologică. Ce îi mînă pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Iaca să ocupe reduta cea mai importantă din lupta politică: locul de Tătuca din mințile oamenilor.

* * *

În discuția de aseară de la Realitatea TV, Dorel Șandor, unul din invitați și din colegii de platou, deplîngea interesul acordat acestui tip de gîndire și își dorea o clasă politică și un popor mai puțin preocupate de Omul Providențial și mai interesate de instituții.

Trecerea de la conducerea carismatică la cea birocratică, modernizarea instituțională, cum ar spune Weber și orice lucrător într-ale științelor sociale suficient de pedant încît să nu se abțină de la referințe și citate.

Domnul Șandor își dorea ca următoarea rundă de patimă politică, de căutare de lider să nu se mai desfășoare în coordonatele de pînă acum. Să ieșim din intensitatea băsesciană a definirii situației și să se îndreptăm spre o conducere ceva mai ștearsă, ceva mai predictibilă, ceva mai reținută și mai axată pe colaborare și pe respectarea buchii manualului instituțional, nu orientată spre centralizarea deciziei la nivel personal.

Un funcționar șters și care să-și lase carisma acasă, așa ca Isărescu ori ca Diaconescu (Cristi, nu Dan :) ) Numele nu au fost rostite de domnul Șandor, le-am completat eu spre exemplificare.

Din păcate, mă tem că dacă legislativul nu face o modificare a regulilor jocului înspre încurajarea selecției unui astfel de lider, înspre încurajarea întăririi puterii instituțiilor depersonalizate în detrimentul unui lider intens, nu avem mari șanse să trăim o viață politică depersonalizată, care să nu fie centrată pe persoană, pe conceptul de Vodă, de Tătuca cel care știe tot, face tot, judecă tot, hotărăște tot și, mai spre sfîrșitul guvernării, e vinovat de tot.

Apetența pentru un lider omnipotent, cel puțin la nivel fantasmatic, ține de nivelul de maturitate emoțională al românilor. Mai bine spus, de lipsa de maturitate emoțională a românilor.

Cît timp nu sîntem autonomi emoționali, cît timp nu sîntem maturi în viața noastră de zi cu zi, cît timp așteptăm “să se facă”, “să se dea”, “să ia cineva măsuri”, “să fie locuri de muncă”, “să crească pensiile”. “să facă ceva dom’le să fie bine să nu fie rău”, nu vom face pasul de la autoritate carismatică la autoritate birocratică.

Aseară colegii de platou, îndeosebi Dorel Șandor, au sărit repede să mă acuze că fac prost poporul român.

Nimic mai greșit. Încurcăm conceptele. “Prost” în limbajul nostru de zi cu zi denotă o lipsă de inteligență rațională. Inteligența emoțională reprezintă o dimensiune autonomă, distinctă a funcționării noastre.

Nu acuz românii că sînt proști. Doamne ferește! Nu sîntem nici mai proști, nici mai deștepți decît alte neamuri care fac umbră pămîntului. Poate mai puțin educați, da. Aici e altă discuție.

Dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre faptul că sîntem mai puțin maturi. Mai puțin autonomi, mai puțin pe picioarele noastre. Că avem nevoie de cineva care să ne ducă de mînuță, de la maternitate la creșă la grădiniță la școală la liceu la facultate (cine o face) la locul de muncă în concediu la spital la azilul de bătrîni la mormînt.

Să vă citez din definiție: “The status of maturity is distinguished by the shift away from reliance on guardianship and the oversight of an adult in decision-making acts.”

Adică e vorba de un lucru foarte simplu: de nevoia de părinte și de gradul în care sîntem în stare să facem pasul la offside, să părăsim incinta și să ne vedem de viață de capul nostru, autonom și mîndru ca ungurul din bancul cu noaptea nunții.

Nu e neapărat vorba de părinții propriu-ziși, ăia care ne-au dat viață și care ne-au îngrijit copilăria. Problema este că pe măsură ce înaintăm în vîrstă de cele mai multe ori plecăm de acasă, dar rămînem cu nevoia de părinte înfiptă în minte, cineva care să ia decizii în locul nostru, să ne spună ce să facem, ce e bine ce e rău, să își asume riscuri în locul nostru, să gîndească în locul nostru, să ne dea rețeta de-a gata. Mother do you think they’ll try to break my balls? Mother should I trust the Government? Mother should I build the wall?

Acest părinte care rămîne în mintea noastră chiar și după ce plecăm de acasă și ne facem noi cuibul nostru de oameni mari și triști ia mai multe înfățișări.

De cele mai multe ori se întrupează în Dumnezeu. El știe tot face tot ajută tot iubește tot pedepsește tot hotărăște și judecă tot. Nevoia de religie se bazează în bună măsură pe această nevoie de părinte de după părinte. Sînt evident și multe alte beneficii ale religiei, dar aceasta este cu siguranță una dintre cele mari.

O altă reflexie a Părintelui Omnipotent este Vodă. Tătuca cel politic. Cel care trebuie să știe tot să facă tot să hotărască tot să belească vinovații să creeze locuri de muncă să repare găurile din asfalt să dea pensii să treacă babele strada să aibă grijă de standardele morale să gestioneze politica internațională și să dea moda la cravate și costume.

Cu cît avem mai multă nevoie de părinte, cu atîta în plan politic e mai mare nevoie de Tătuca la cîrma Națiunii, a Poporului, a Neamului.

Știm din alte tipuri de evidență că sîntem un popor nu chiar matur emoțional. Dependența de cale, cum ar spune istoricii, ne face într-o oarecare măsură să fim așa. Comuniștii ne-au făcut așa, turcii și habsburgii ne-au făcut așa.

Dar nu numai istoria ne-a făcut ce sîntem. Și cocoloșeala, răsfățul, maniera în care am fost crescuți. Practicile de creștere a copilului la neamul românesc, după cum ar spune antropologii, îndeosebi în copilăria timpurie, dar nu numai.

Valorile care de manieră insidioasă ne sînt inculcate de marile figuri blînde în care avem încredere cînd sîntem mici, părinți, bunici, cei care ne dezmiardă, ne răsfață, ne fac toate poftele, ne feresc de griji, de riscuri, știu ei întotdeauna cum e mai bine, ce e mai bine. Ei mari și grijulii, noi copii și scutiți de a lua decizii.

Discuția evident că e complicată și necesită aspecte, după cum ar spune Gigă Hagi, marele nostru filosof în viață. Însă avem indicatori destul de clari care să măsoare acest nivel de maturitate emoțională.

Încrederea în religie, felul în care ne dorim locuri de muncă sigure, lipsite de riscuri, chiar și dacă plătite mai prost, ponderea de antreprenori din rîndul adulților, atitudinea față de cei care își asumă riscuri.

Tot soiul de puncte pe radarul măsurării sociale care, odată unite ca în jocurile acelea de desenat, ne creionează o imagine a stării emoționale a națiunii, că tot e la modă această sintagmă.

Ponderea de persoane mature emoțional, cele care să gîndească și să acționeze de manieră autonomă, nu după cum zice popa președintele primarul Dumnezeu orice altă formă de autoritate simbolică, este scăzută și datorită deschiderii granițelor.

Precum o mare mașinărie de centrifugare, Revoluția și mai apoi intrarea în Uniunea Europeană au învîrtit și selectat poporul în funcție de acest criteriu și i-au zvîrlit pe mulți dintre cei pe picioarele lor pe alte meleaguri.

În anii 90 aveam această centrifugare doar la nivel de elită. Brain drainul care ne scotea smîntîna creierelor în străinătate, la mama lor de capitaliști veroși și neocolonialiști și imperialiști care ne furau cei mai buni oameni, de parcă trimiteau trupe de comando să-i răpească în noapte, nu că ar fi plecat ei de bună voie și nesiliți de nimeni.

După 2005 și mai ales după 2007, cînd formal s-a dat drumul la plecat cu buletinul, această separare a smîntînei de zer, a celor care își asumă riscuri de cei care preferă să le spună alții ce trebuie să facă, s-a accentuat. Vreo 2-3 milioane de Ulysse de Mizil și de Croitorașul cel Viteaz de Dorohoi și-au făcut bocceluțele și au votat cu picioarele. Au ales Italia și Spania.

Statistic vorbind, în rîndul lor identificăm o pondere mult mai mare de persoane care bifează caracteristicile maturului emoțional: au gîndit cu capul lor, și-au asumat riscuri, și-au luat viața în propriile mîini, au acceptat amînarea gratificării și suferința pentru niște scopuri raționale.

Iată cum, statistic vorbind, înainte de comunism eram mai toți imaturi emoțional, că cine îndrăznea să gîndească în front era repede luat în vizor, iar după 1989 am suferit o plivire, o selecție care iar ne-a ținut, la nivel de populație vorbind, jos din punct de vedere al maturității emoționale.

Acesta este motivul, simplist vorbind, pentru care și în continuare, indiferent de cît de mult s-ar opune Dorel Șandor și alții care vor instituții ca la Bruxelles, vom trăi și în viitorul apropiat sub steaua nevoii de Tătuca și în logica săpatului după el. Cine e? Cine e? Arată-mi-l, să pui mîna pe el, să strig “Este!”

Și pe urmă să-i cer ceva, evident. O favoare, un loc de muncă, o binecuvîntare. Să puie și el mîna pe mine și să-mi tămăduiască rănile.



Mother do you think they'll drop the bomb?
Mother do you think they'll like this song?
Mother do you think they'll try to break my balls?
Mother should I build the wall?
Mother should I run for president?
Mother should I trust the government?
Mother will they put me in the firing line?
Mother am I really dying?


Hush now baby, baby, dont you cry.
Mother's gonna make all your nightmares come true.
Mother's gonna put all her fears into you.
Mother's gonna keep you right here under her wing.
She wont let you fly, but she might let you sing.
Mama will keep baby cozy and warm.
Ooooh baby ooooh baby oooooh baby,
Of course mama'll help to build the wall.


Mother do you think she's good enough -- to me?
Mother do you think she's dangerous -- to me?
Mother will she tear your little boy apart?
Mother will she break my heart?


Hush now baby, baby dont you cry.
Mama's gonna check out all your girlfriends for you.
Mama wont let anyone dirty get through.
Mama's gonna wait up until you get in.
Mama will always find out where you've been.
Mama's gonna keep baby healthy and clean.
Ooooh baby oooh baby oooh baby,
You'll always be baby to me.


Mother, did it need to be so high?



.