Să fie bine să nu fie rău. Despre binefacerile mediocrității fără de sacrificiu

Știți voi, fiecare lucru are două fețe, la fel precum fiecare lucru are două capete, cu excepția cîrnațului german, care are doar unul.

De regulă discutăm de manieră critică la adresa mediocrității. Ne considerăm îndreptățiți să abordăm o țîfnă superioară, un dispreț rece și nazist la adresa acestei stări de lucruri. Uită-te și la mediocrii ăștia, la bicisnicii ăștia, la pițifelnicii ăștia, cum își prăpădesc viața în sucurile lor proprii, în zemurile lor de neputință și de blambeceală. Niște mediocri, dă-i încolo. Huooo!

Cînd, de fapt, ar trebui să fim un pic mai îngăduitori, mai creștin-ortodocși în toleranța noastră și să vedem și reversul medaliei.

Permiteți-mi să vorbesc la nivel mare. La nivel de societate, nu la nivel de soartă particulară, de vieți de om pe persoană fizică, după cum ar spune un mare mediocru al zilelor noastre, un demn discipol filosofic aflat la întretăierea dintre filoanele de înțelepciune ale lui Petre Țuțea, Gheorghe Hagi și Adi Copilu Minune.

Cînd vine vorba de societate, ne tot dăm de chinu morții să preamărim beneficiile unei țări non-mediocre. Ia uite la ei ce au făcut! Ia uite ce istorie exemplară! Ia uite ce literatură, ce știință, ce pricepere în a face, a cuceri, a descoperi, a construi. Niște ubermenși, mama lor de nemți, de japonezi, de ruși, de americani.

De ce nu putem să fim și noi ca ei? Ah, ce dureros. Fi-ne-ar neamu de mediocri de rîs. Să murim. Să ne tăvălim pe jos de suferință. Să ne punem cenușă în cap la televizor. Să fim depresivi. Să emigrăm. Să ne jelim încontinuu, la fiecare interacțiune discursivă să începem, să continuăm și să sfîrșim fluxul de vorbe cu cuvinte de jelanie, ah ce proști sîntem, ah ce rău o ducem, ce catastrofă, neamule, dar rapița, ai văzut rapița, ține-mă Fănică că leșin, mă ia cu rău la lingurică cînd mă gîndesc în ce hal a ajuns pînă și rapița noastră, această comoară națională vegetală de care ne batem joc într-un mod barbar.

Stai așa că nu-i așa. Permiteți-mi să aduc laudă și cînt de slavă unui anumit tip de mediocritate. Slavă lui nici prea prea, nici foarte foarte. Slavă filosofiei lui “să fie bine ca să nu fie rău”, că tot pomeneam de prinosul de înțelepciune pe care i-l datorăm filosofului nostru național, Gigă Hagi, pomenit fie-i piciorul stîng în veci, ce gol le-a dat columbienilor, ce gol, divină traiectorie, sublimă nemișcare a mingii în aer...

Fiți atenți. Pe scurt, că mi se termină cerneala din tastatură. E simplu: orice realizare necesită sacrificii.

De-un par egzamplu. Îi lăudăm pe englezi, spanioli, portughezi, italieni și francezi că au fost mari marinari și au cucerit și au descoperit și au bătut mările. Am vrea să fi fost și neamul nostru de tăgîrță la fel, să meargă, să descopere, să numească insule după Maricica. Avem și noi unul, Popper în Patagonia, și murim cu el de gît în numere speciale de National Geographic ediția locală de parcă ar fi fost cel mai foarte foarte.

Voi știți cîți oameni au murit înghițiți de valurile reci, nemiloase ale mării pînă a ajuns Columb să descopere India și James Cook să moară în Hawai, în înconjurul său imperial de lume aflată la botina perfidului Albion? Voi știți cîte neveste, cîți copii au stat pe malul mării să se uite lung, trist, cu lacrimi în ochi după Johnnie care nu mai vine, că e mort, mîncat de rechini, cu apa rece și sărată în plămîni?

Nu știți. Și nici nu ați suferit așa, mediocrilor. În cea mai mare parte, ați avut o viață liniștită, decentă, nici prea prea, nici foarte foarte.

De-un alt par egzamplu. Îi lăudăm pe romani, pe englezi, pe chinezi, pe americani, pe ruși, pe nemți, pe turci, că au bătut lumea și au cucerit-o și au avut armate necruțătoare și pricepute și eficiente, mama lor de habsburgi, cum ne-au cucerit ei Transilvania și au dus aurul din munții Apuseni la Viena. Mama lor de turci, ai văzut cum i-a bătut Ștefan cel Mare și Sfînt? I-a bătut pe dracu.

Implicit, valorizăm în discursul nostru public și privat priceperea militară. Dar măi țugurlanilor măi, voi știți că armata e cu sînge și sudoare și cu mult mult sacrificiu?

Noi ne lăudăm – pe bună dreptate, nu mă înțelegeți greșit – cu neașteptata strofocare de ciobani puși la zid de istoria cea rea și care și-au făcut calificarea la locul de muncă, au învățat să moară eroic acolo pe loc, la Mărășești, la Plevna, la Cotul Donului, cînd toată lumea credea că sîntem varză.

Total de acord. Dar voi știți rușii și americanii și englezii și turcii cîte astfel de Mărășești-url de-ale lor au avut pe parcursul secolelor? La noi toate aceste opinteli istorice exemplare le numeri pe deștele de la o mînă, restul sînt de fapt păcăleli de manual comunist și neo-comunist care își dorește să ne menajeze mîndria națională, să nu învețe copiii tristeți de neam mediocru, ci fantasme de vulturi carpatini.

Însă toate neamurile astea după care ne măsurăm noi și tot ne întristăm că nu o avem la fel de lungă precum a lor au avut tone de asemenea învolburări de sacrificiu, zeci și sute de încordări titanice, cu zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni morți în numele Imperiului, al cotropirii, al cuceririi.

Alte văduve, alți copii orfani. Altă suferință adunată, acumulată pe straturi și straturi de generații. Ce nu ne omoară, ne călește. Noi nu prea ne-am călit, nu prea ne-am sacrificat, am preferat logica altminteri dulce pe persoană fizică a lui “să fie bine să nu fie rău”, “lasă maică că merge și așa”, “capul plecat sabia nu-l taie”. Și ne-a fost nu chiar totalmente bine, dar în nici un caz totalmente rău. Acolo, nici prea prea, nici foarte foarte.

Iar acele momente de excepțională ieșire din tipicul de mediocritate într-ale violenței organizate, acele Mărășești și Mărăști și Grivița și Plevna și Cotul Donului de care pomeneam mai sus, ele sînt exact momentele istorice care ne trec de partea bună a modernității, care au făcut ca România în cele din urmă să nu fie iaca acolo vreun Pakistan sau vreo Burkina Fasso și mai mediocră, și mai bicisnică, ci un stat cît de cît în rîndul celorlalte, către care aspiram la vremurile respective.

Hai să vă mai spun. Despre știință și construcție și tehnologie.

Ne tot jelim și văicărim că nu prea am inventat nimic, cu excepția stiloului și, poate-poate, a unei bucăți din aviația modernă.

Da, dugușlucilor, dar știința, ca și explorarea, ca și războiul, cer sacrificii cu care noi nu prea am fost de acord. Să înveți să-ți plesnească mintea, să renunți la dulcele plăceri ale vieții de familie, să arzi intens și dyonissiac și valkirian și wagnerian pentru o idee. Sînt multe exemple de oameni de știință ale căror vieți de familie au fost zăticnite, spulberate, înnăbușite în fașă de prea intensa lor patimă pentru bucata aia plictisitoare, aia cu eprubete și cu cifre și cu experimente și cu chestii enervante, care îți ocupă tot timpul.

În toate aceste cazuri, e vorba despre sacrificiu. Despre amînarea gratificării. Noi de regulă am vrea și cu burta plină, și cu slana în pod. Și exemplari în modernitatea noastră strălucitoare, dar dacă se poate mai așa, mai lejer de vară, mai fără efort.

Cuuum? Cu sînge? Cu oameni morți în valuri? Cu generații întregi de tineri care și-au bușit gleznele și norocul și viitorul în bocancii de armată, în marșuri lungi prin zăpadă? Cu ochii stricați de prea mult citit? Păi fără un șpriț? Fără o babardeală dulce, încet și lent, ca la văduve? Fără un grătărel? Fără o tablă la ceas de seară, în fața porții pe băncuță, doi-unu zar de fugă?

Păi ce facem noi aici, cum ne mai satisfacem principiul plăcerii dacă voi ne cereți să suferim ad maiorem Dei gloriam? Haidade, lasă-ne, du-te la cehi, la nemți, la americani, ăia știu să trăiască intens, să sufere apocaliptic pentru un electron, pentru o formulă îmbunătățită de turnat asfaltul, să moară pentru regină în cotloanele insalubre ale Indiei. Auzi, nu ne pune la prostii, că nu punem botu. Șase-șase, zar de fugă. Ia mai bine și toarnă-ți și tu un șpriț, că văd că transpiri de atîta dat din mîini.

Partea bună este că se poate și așa. După cum putem vedea, sîntem nici prea prea, nici foarte foarte.

Folosim asfaltul inventat de alții și îl turnăm nici prea prea, nici foarte foarte. Folosim beneficiile comerciale ale electronilor descoperiți de alții, și știm să facem instalații electrice nici prea prea, nici foarte foarte. Transformatoare care nu prea le-am desenat noi pe vreo planșetă de electrician, dar care funcționează decent de bine în cele mai multe din cazuri. Mediocru.

Nu prea am descoperit noi motorul cu combustie internă, nici ADN-ul ori revoluția verde care să dea porumb mai bun, dar ne-am priceput mediocru de bine să le preluăm și, cu un pic de tehnologie furată, cu și mai multă importată, facem mașini, facem hibrizi de porumb, încet-încet iaca ne pricepem să ne băgăm penseta și prin ADN-ul de broască. Nici vreun format de televiziune fabulos n-am inventat, dar le cumpărăm harnici și mediocri de la nașparliii de americani pe care tot ne place să-i înjurăm, dar nu obosim să-i copiem, și le aplicăm așa cum știm: cam mediocru.

Exemplele pot continua ad nauseam. Nici prea prea, nici foarte foarte. Pe geodezica strategiei de minimă rezistență, unde nu curge, dar pică, și de regulă pică dulce.

Doar că nu știm să apreciem stilul ăsta de viață. Aureas mediocritas. Faptul că trăim aproape la fel de bine precum strălucitorii intenși dedați sacrificiului, că avem aproape același asfalt, aproape aceleași medicamente, aproape aceleași curent electric cu eforturi și sacrificii societale ceva mai reduse. Cu mult mai puțini morți și cu mult mai puțină suferință trăim o viață relativ decentă, dacă e s-o comparăm cu a celor din Pakistan ori din Burkina Fasso.

Ne jelim și ne văicărim și ne place să bombănim că elvețienii trăiesc bine iar noi prost. Doar că nu ne dăm seama că de fapt consumăm mai puțină energie și facem mai puține sacrificii și ducem o viață cvasi-decentă. Mediocră, doar că în acest caz “mediocru” e de bine, nu de rău. Minima rezistență, o strategie altminteri folosită de sfînta noastră specie de la bunica Lucy de acum vreo două milioane de ani.

Sau, cum ar zice filosofu nostru naționale, pupa-i-aș eu gheata aia a lui stîngă cu care a rupt vinclu porții columbiene: să fie bine să nu fie rău. O expresie de o articulare și de retorică mediocră, mai împiedicată, mai primitivă, mai ghiolban-ciobănească, de folbalist care nu prea le știe el cu cuvintele, expresie cît se poate de adecvată pentru viața pe care o trăim: mediocră.

Pe persoană fizică, evident.