Două răutăcisme geostrategice
Auziți, voi ați auzit cumva de țara aia îndepărtată, numită China? Sînt sigur că în mare priceperea voastră ați fost vreodată decorticați cerebral cu un asemenea cuvînt.
Auziți, voi ați auzit că chinejii ăștia sînt cei mai foarte nemaipomeniți de buni la un sport, numit ponping. Ba nu: pimpong. Sînt tari de tot chinejii cu mingea de plastic. Dar nu e cazul să vă spun, că sînt sigur că știți asta.
Dar stați așa, să vă perplexez un pic, să vă spun una care sigur n-o știți.
Zice că Republica Populară Chineză, după ce a terminat cu mama lor de capitaliști și de războaie civile și de mama lui de terorist Chiang Kai-shek, deci prin anii cincizeci, cînd au început chinejii să se așeze la casa lor și să se mai gîndească și la altele decît la babardeală, independență și supraviețuire prin bolul zilnic de orez, ținînd cont de marea prietenie dintre popoarele român și chinez, au trimis ei o întrebare prin canalele specifice: auziți, bre frați români întru comunism și propășirea unei noi orînduiri mai bune și mai drepte și mai totalitar-sovietice, bre frați români bre, noi n-avem nici un sport național, bre oltenilor din Europa bre. Nu ne ajutați voi pe noi să ne punem pe picioare un sport așa mai pentru noi, pentru fizicu și priceperea și specificu nostru?
Hmmm. Au stat românii noștri, au primit comanda pe linie de partid, au pus mîinile adînc în bărbie și au început să se gîndească.
Hmmm. Ce mama naibii se potrivește pentru prietenii noștri întru construirea unei orînduri noi multilateral dezvoltate? Că sînt mici și sfrijiți și gălbejiți, deci la sporturi de contact canci, că-i ia vîntu pe sus. N-au zăpadă, deci canci sporturi albe. N-au nici de-aia, nici de-aia (pe vremea aia chiar n-aveau), deci stimate tovarășe secretar general, după o îndelungă chibzuință și în disperare de cauză, că le-am cam terminat și nici unul nu se prea potrivește cu fizicu și ambientu, noi credem că sportul care este cel mai potrivit dupe tipicul chinezesc ar fi sportul ăsta nou apărut, de cînd s-a inventat poliuretanul, cum îi zice, dom'le, ăsta, pimpongul.
Că e racheta ușoară și nu-i doboară la pămînt, și mingea la fel, dacă le dai una între ochi cu ea e șansă să supraviețuiască, nu ca mingea de fotbal sau de handbal sau de volei care-i dă cu cracii în sus, sau – doamne ferește! – cu mingea de rugby: aia îi omoară dîn prima.
Deci pimpong, stimate tovarășe secretar general. Noi, consilierii înțelepți ai lu' matale, bre nea Ghiță bre, trăiască-ți priceperea matale de dictator sovietic, noi credem că trebe să-i învățăm pimpong, bre strălucitorule bre, stai nu da, stai nu ne împușca, c-avem copii acasă.
Bine, mă, dacă ziceți voi, voi vă pricepeți mai bine. Ia luați de-aci un avion și duceți-vă pînă în China și învățați-i pe amărîții ăia pimpong, să nu mai zică că nu au nici un sport național.
Zis și făcut. S-au dus șapte antrenori de-ai noștri acolo și le-au pus paleta de pingpong în mînă la chinezi.
Restul e istorie. Azi, la 60 de ani de la fericitul eveniment, pingpongul se împarte în două: China și restu lumii. Pingpong pe care chinezii cei mai foarte campioni mondiali și dominanți autoritari în domeniu l-au învățat de la oltenii de români, prin anii '50.
Nu că istoria e plină de ironii?
:) :( :blink:
* * *
Hai să vă mai spun încă una, dar pe scurt. Tot haioasă, tot tristă, tot geostrategică și ironică.
Zice că singura clădire cu bulină roșie din Washington D.C. ar fi ambasada României.
E că-i bună? 
Țț țț țțțțț... Ce oameni. Ce soartă. Ce transatlanticitate a bulinei roșii.
Ce zădărnicie pe capul nostru...
:(
Citeste tot...
sâmbătă, 5 iunie 2010
Această geostrategie tristă, dar ironic de adevărată
vineri, 4 iunie 2010
Romania: Durata medie a vietii
Ca raspuns la intrebarile puse de Shadow aici.
Deci sa nu va mai aud. Ca prea e lumea asta plina de prapastiosi de servici. Ca murim. Ca facem. Ca dregem. Catastrofa. Valeu, muica: apocalipsa. Sfirsitu lumii. Sa fugim! Ne maninca!
Tinetzi minte trei cuvinte: criza sau nu, Romania nu a mai avut niciodata o asemenea calitate a vietii ca anii astia pe care ii traim noi aici, acum (indiferent de cine e la guvernare, ca sa nu ziceti ca tin cu ursu).
Mama voastra de jurnalisti biasati si isterici si tristi... :(
Sursa: INSSE, Anuarul statistic 2008, Cap. 2: Populatia, Tabel 2.20
PS: Nu, nu am Anuarul Statistic 2009 (cel mai recent). Am mai fi pus doar un punct la serie. Asta este tot ce am mai recent la dispozitie. Date mai recente, in afara de inca acel punct, nu egzista. Sa nu incepetzi: da, dar stai sa vezi ce moare lumea zilele astea, sub dictatorii astia...
1. Urban vs Rural
2. Masculin vs Feminin
3. Urban vs Rural vs Masculin vs Feminin
Citeste tot...
44.000 de ani lumina
Victor face un act de reparatie: il pune cu fortza pe John Doe pe firmamentu natziunii. Pe rebel. Pe cirnatu capitalist. Pe sictirit. Pe justitiar.
Ba, mi-as da si 50% din salariu daca din banii mei s-ar construi puscarii. Vreo 100 in toata tara ar fi OK. Sa aducem niste baieti din afara care stiu cu anticoruptia si in cativa ani sa bagam acolo vreo cateva zeci de mii de oameni, cam atatia ar merita sa stea vreo 44.000 de ani lumina pe acolo.
Bun. Acum ducetzi-va la Victor sa cititi tot articolul. Si pe urma mai cititi-l inca o data.
Si inca o data.
Si inca o data.
Si aducetzi-va aminte cuvintele moshului Turambar, cel degraba varsatoriu de concluzii trairiste: e ca in Serbia pe vremea marelui razboi de omorit oameni nevinovati, mai dragi bicisnici: nimeni nu are dreptate, toti sint vinovati.
Si atunci ma ridic si-mi aduc aminte de versurile poetului:
Ar trebui o puscarie incapatoare precum
Fosnirea matasoasa a banilor murdari
Ori lauda haitei de pupincuristi cind rasare
din spaga barbateasca al politicii chip de scrum.
Si-mi dau seama ca... :(
Citeste tot...
Always coming home
M-am născut la țară, la Telega și pînă într-a opta am făcut școala acolo, la Generală 1.
Școala era la doi pași de casă, doar treceam centrul. Chiar și dacă stăteam la bunică-mea, cum des o făceam, nu îmi lua mai mult de cinci minute să cobor dealul să ajung la ore.
Știam mai pe toată lumea, dacă nu după nume – nu am fost niciodată bun la reținut nume – atunci sigur după față. Și salutam pe toată lumea, așa cum ești învățat la țară. Săru'mîna, tanti! Bună ziua, nene!
(La noi, la Telega, "nene" e un apelativ de respect, cum e la voi la orășenii ăștia nasoi apelativul "dumneavoastră". Am avut o discuție interesantă cu terapeutul, cu P., acum cîțiva ani, pe o temă asemănătoare, pe termenul "matale": el, orășean pînă în prăsele, i se părea că îl iau un pic pe deasupra, peste picior, așa cum știa el că e folosit în mahala; mie, din contră, mi se părea un semn de respect că îi spun "matale"; mă rog, altă discuție pentru altă zi).
Buuun. Deci, cum ar veni, eram într-o comunitate mică. Mă plimbam cu bicicleta pe toată valea satului, pînă jos la Mislea. Umblam pe dealuri. Jucam fotbal în curtea școlii de eram tot timpul cu genunchii juliți. Citeam mult, că așa am fost eu în copilărie, am citit de-am rupt – de multe ori preferam să citesc decît să ies la joacă. Mergeam la fîn cu bunică-mea. Jucam fotbal cu taică-meu. Cojeam nuci cu maică-mea. Ne știam și ne salutam cu vecinii.
Trăiam, deci, mai mult sau mai puțin în comunitate. Mai puțin, după alte standarde mai exigente de interacțiune, cum găsești bunăoară prin satele ardelenești sau mai de munte. Mai mult, după cele laxe ale anomicilor de orășeni pe care urma să-i descopăr de la liceu încolo, dar mai ales de la facultate, cînd am plecat la București.
Prima zăticnire în această structură de timp, spațiu și de relație cu ceilalți a venit cînd am intrat la liceu la Cîmpina, la Nicolae Grigorescu. Altă lume, alte firi, alte bîzdîcuri și definiri ale diferenței și distincției, cum repede am simțit-o pe piele. Noroc că mi-a mers capul și m-am integrat destul de repede, școlărește vorbind. Însă în grup nu m-am cuplat chiar așa total. Tot sătean eram. Nu prea ieșeam cu ceilalți după ore, că trebuia să mă duc în stație să iau rata de Telega, să mă duc acasă (de la Telega la Cîmpina sînt vreo șapte kilometri – făceai cam douăzeci de minute cu autobuzul, că mergea încet și stătea mult în stații, să se urce lumea în înghesuială; pe jos, făceam cam o oră – de multe ori am mers pe jos, că ori nu mergeau autobuzele, ori era înghesuială cruntă și nici măcar pe scară nu era loc).
Cum spuneam: mă integrasem, însă nu eram within. Nu ieșeam cu ei, la film mai rar, că nu prea mă lăsa, la chefuri cam la fel – mă duceam, dar nu la toate. În plus, nu prea eram eu dintre "popularii" liceului, fiind premiant și olimpic și de la țară și kind of geek. Citeam prea mult, știam prea multe. Noroc că știam cît de cît fotbal – am fost dintotdeauna un fundaș bun, de temelie, un soi de Bumbescu telegean, care jura cu piciorul pe glezna dujmanului, fidel principiului sportivo-criminal "Mingea poa' să treacă, da' mata rămîi aici, că avem o treabă de discutat de la gioale la gioale". Cum ar veni, zăcea în mine un rugbist încă de pe atunci, deși eram pirpiriu ca naiba – m-am făcut așa mai matahală, mai dulap doar de cîțiva ani – și deși nici naiba nu auzise de rugby în Telega ori în Cîmpina. Fotbalul era rege, punct. Restul era Cristian Țopescu la televizor.
Buuun. Asta nu înseamnă că nu am rămas cu prieteni din liceu. Din contră: cei mai buni prieteni ai mei sînt unii din liceu – o gașcă lărgită de vreo 10 tipi și una restrînsă de vreo patru: eu, Jul, Gelu, Șerban. Vi i-am arătat acum cîteva săptămîni.
Adevărata zăticnire a venit însă cînd m-am transferat la liga mare, la București, cînd am intrat în 1991 la Facultatea de Matematică (da, inițial am făcut mate – I know: the horror; the pain).
Ce vreți? Eram olimpic, știam matematică pe pîine, de-abia prin treapta a doua, o dată cu venirea Revoluției, începusem și eu să dau de gustul umanioarelor. Literatură mîncam pe pîine oricum, însă celelalte: filosofie, istorie universală, psiho-socio-pupu, dat fiind caracterul ingineresc al sistemului de educație de pe atunci, erau considerate a fi decadente și, în consecință, asuprite cu mare asuprire. Dar Revoluția a venit prea tîrziu să mai îmi întoarcă decizia de admitere la facultate. Matematică scria pe fruntea mea.
Așadar, cum necum, valul matematicii și al accentului sistemului de pe-atunci pe științele exacte m-a zvîrlit în Facultatea de Matematică. Timp în care am fost căminist (cu excepția primului an, cînd am stat pe unde am apucat – erau probleme la cazare și pe vremea aia), am început să învăț Bucureștiul și, încet-încet, am început să descopăr gustul rebeliunii și al scăpatului din lanț. Am jucat bridge în bar la Arhitectură. Din anul 2 încolo nu prea mai mă duceam pe la cursuri. Mergeam pe munte. Alea – alea, ce face un student semi-loază de regulă.
Dar nu despre cît de bun ori de prost student la matematică am fost eu e vorba în propoziție, ci despre ruperea de nouri, despre zăticnirea comunitară de care am avut parte în București. Dintr-o dată, distanțele erau mult mai mari, dureros de mari, între locul unde stăteam și cel unde îmi petreceam activitățile cotidiene. Oamenii erau mult mai mulți, dureros de mulți. Și nu știam pe nici unul.
Rîdeți voi, rîdeți, însă pentru mine nu era așa de rîs. Îmi aduc aminte de coridorul dintre stațiile de metrou Unirii I și Unirii II, cu toată foșgăiala aia de mulțime de lume de șerpărie de spinări care mergeau repede, la unison, ca într-un videoclip de Pink Floyd, fiecare în legea lui, furnicar, întorlocare, înstrăinare. Mamă, ce impact asupra ciutacului de 18 ani și restul zile care eram pe atunci!
Mă rog. A trecut și asta, că toate trec. Încet încet m-am învățat și a început să-mi placă. Foșgăiala, lumea, intensitatea interacțiunilor cvasi-anonime, distanțele, diversitatea de chestii care se întîmplă în jurul tău, diversitatea de fețe și de firi și de destine și de oameni pe care îi întîlnești, neprevăzutul, riscul, strălucirea goală și atomică a orașului mare, Biblioteca Engleză, Biblioteca Franceză, Grozăveștiul, barurile cu fum, străzile lucitoare după ploaie, clădirile cu ștaif, dar dărăpănate, șerpăria de metrou (niciodată nu mi-a plăcut să merg cu transportul de suprafață, ci doar cu metroul), anticariatele, vînzătorii ambulanți de cărți de la Universitate, Klaus cu casetele lui cu muzică, concertele.
Fără să știu, din ciutac un pic cam țărănuț mă făceam pe de o parte orășean, pe de altă parte sociolog. Și pe urmă, la vreo cîțiva ani, Jeni, o colegă din Tranzit (eh! ce vremuri!) vine să ne spună că sînt unii care caută studenți să facă chestionare. Unii la Informatix (echipa care acum e Gallup România). Și m-am dus.
Și restul e istorie. Am dat-o dracu' de facultate de matematică (deja o cam dădusem de prin anul II încolo), am învățat cum nu învățasem niciodată pînă atunci, sub spectrul luării în armată, pe toceală la psihologie (curat meșteșug de tîmpenie – niciodată n-am fost tocilar, niciodată n-am putut învăța pe de rost), m-am bazat pe faptul că știu matematică, pentru că se dădea examen obligatoriu la matematică și al doilea la alegere dintre psihologie și filosofie sau economie, nu mai știu.
M-a ajutat Flo, studentă deja la psihologie pe vremea aceea, să îmi intre ceva psihologie în cap, cu ocazia asta, de disperare am învățat stelele cerului, constelațiile, luminile și strălucirile, le știu și acum pe de rost, de mă scoli noaptea și-mi arăți cerul și-mi spui în ce zi sîntem, îți spun ce oră este, ori pe dos: spune-mi ora și-ți spun în ce lună sîntem, și acum le mai știu, Aldebaran, Betelgeuse, Rigel, Bellatrix, Deneb, Castor și Pollux, Antares, ah ce frumos și demonic strălucește Antares la apus vara.
Și am intrat la sociologie. Și restul e istorie, după cum vă spuneam. M-am simțit ca peștele în apă din prima, era facultatea făcută pentru mine. Și, în plus, profitam și de faptul că știam cu ce se mănîncă o facultate, fiind studinte ceva mai copt, loază mai bătrînă, la douăzeci și ceva de ani de pe acum.
Dar tot nu despre asta este vorba în propoziție, ci despre oraș și comunitate. Nici în facultatea de matematică, nici în facultatea de sociologie – culmea! nici măcar acolo – nu am simțit că fac parte dintr-o comunitate. Din amîndouă laolaltă am rămas cu puțini prieteni de suflet, iaca acolo unul doi trei. Restul amici și cunoștiințe. Am învățat să fiu singur, să mă descurc singur, să mă bazez pe mine și pe familia mea și restul – sînge și cap și noroc. Am devenit, încet-încet, un liberal: și ca gîndire, și ca profesie. Descurcă-te, Gogule, sau crapă.
Și de atunci, timp de mai mult de zece ani de zile, am fost în afara acelei texturi comunitare pe care o învățasem în copilărie, cînd dădeam săru'mîna la toată lumea pe stradă. Eram deja plecat de prea mult timp din Telega și cînd mă întorceam acolo eram cam străin, nu prea mai știam care cine ce cum. În București, în schimb, eram un outsider, un venetic, primul purtător de pantofi (adică orășean, cum ar veni). Nu prea știam lume, îmi făceam loc încet-încet. Stăteam în cămin, pe urmă în chirie.
Fără sentimentul apartenenței, fără fiorul de "sînt de aici". Orășean, rece, anomic, cu răceala și sticlirea de metal rău, de crom și de oțel a lui Gibson din Neuromancer, chiar dacă viața era mult mai prozaică și mai bicisnică și mai mizeră decît aventurile lui Case și-ale lui Molly.
Unde mai pui că, bașca separat, în 1997 stătusem un an de zile în America, înstrăinare a înstrăinării, chintesență a anonimității și a colcăielii, iar în cele două săptămîni petrecute în New York simțisem că sînt 100% de-acolo, de pe străzile și din barurile și din muzeele și de pe trotuarele și cinematografele și nopțile alea.
Ăla a fost apexul înstrăinării mele.
Și pe urmă, încet-încet, am început să mă întorc acasă.
Să simt Bucureștiul ca fiind acasă. În primul și în primul rînd pentru că ne-am luat casă. Și, dintr-o dată – de fapt nu dintr-o dată, ci încetul cu încetul – apropitari fiind, a început să ni se schimbe și stima de sine, și atitudinea față de spațiul înconjurător și de orașul care era din ce în ce mai mult al nostru.
Iar acum, din nou după atîta timp, simt că sînt acasă. Că aparțin de o comunitate.
Mă știu cu cei de la grădinița lui Andra și mă salut cu ei în fiecare zi. Mă văd în fiecare zi cu aceleași chipuri cînd o duc pe Marta la școală. Îmi iau aproape în fiecare zi ziarul de la aceeași tarabă și mă știu cu vînzătoarea și schimbăm două-trei vorbe de glumă atunci cînd ea îmi dă ziarul iar eu îi dau banii – capitalism cu față umană. Mă știu cu florăresele și cu tarabagii din piață de la noi, Piața Rîmnicu Sărat. Știu care are roșii mai bune și cireșele sau strugurii cei mai foarte naturali, Hamburg de-ăla parfumat, chiar dacă zbîrcit și plin de zeamă și de albine, nu porcărie de struguri turcești arătoși cu gust de plastic.
De ceva timp, de vreo doi ani de zile, dincolo de cartier, în alt colț al Bucureștiului, aparțin unei alte comunități: rugbiștii mei de la Old Boys București. Măslină și Manu și Tucă și Moșu și Nelu Avocatu și Nelu Vin și Adi Dumitrescu și Dinte și Niță și Vulpe și Ciocolată și Instalatoru și Broscaru și Lucică Cap-de-Cretă și Nicu și Sorin și nea Micky și nea Puiu și Stelică Podărăscu și Tudor și Ilie și, mai recent, puștii de la Triumf, Boris și Gazelă și Lorin și Cristi.
Și simt că sînt de acolo.
Este despre suflet și emoții, nu despre rațiune și despre obiectivitate. Nu contează că sînt gălăgioși și neserioși și inconsecvenți și cam șulfe și cam babe. Sînt ai mei. Nu contează că blocurile sînt cam dărăpănate și că e o zonă nici prea prea, nici foarte foarte, nici Cotroceni, nici 1 mai, nici Primăverii, nici altele de muci în cap, ci una mai proletară, undeva la marginea decenței. E a mea. E piața mea și e taraba mea de ziare și e echipa mea și e școala lu' fi-mea, deci și a mea, și e grădinița lu' cealaltă fi'mea, deci și a mea. Și intersecția mea și parcul meu.
Și viața mea.
Și, după mult timp, simt că m-am întors acasă. Always coming home, cum spunea scumpa de Ursula K Le Guin.
Ceea ce vă doresc și vouă, stimați cîrtitori, distinși depresivi, cîrîitori, critici de meserie, nemulțumiți de profesie, cinici și comentatori agresivi și șucăriți și cărora mereu iarba nu vă place, gura nu vă tace.
Hai, veniți și voi acasă, că o singură viață aveți și restul e amăgire...
Citeste tot...
joi, 3 iunie 2010
Romania - Manual de utilizare
Dintr-o carte fascinanta: When Culture Collides - Leading Across Cultures, Richard D. Lewis; Nicholas Brealey International, 1996, rev. 2006, pp. 324 - 329
Despre Romania, despre specificul sau cultural, despre cum sa te porti cu romanii, despre cum sa faci afaceri cu romanii, despre cum sa profiti de slabiciunile si de orgoliile lor pentru a merge treaba mai bine si / sau a nu calca in strachini.
Repet: o carte fascinanta, care trece in revista (mai ales depedeve organizational / al relatiilor de afaceri) multe din tarile lumii.
Highly recommended. De citit cap-coada, de doua ori, if possible.
* * *
CULTURE
Values
Romanian values are largely forged in the crucible of an invasion-prone territory— the Ottoman Turks, Czarist (and later Soviet) Russia and the Austro–Hungarian Empire. Opportunism and maverick behavior have enabled Romania to survive as a state, its territory expanding and contracting periodically, depending on the success of its alliances. Such historical conditions and exigencies have led to anomalous positions on foreign policy. The enduring concept of Romania Mare (Greater Romania) may be less notorious than Milosevic’s concept of Great Serbia, but it exists in Romanian minds nevertheless.
Such a kaleidoscopic, complex historical background has led to Romanian values such as:
• obsession to survive pride in being a Balkan anomaly
• opportunism social corruption
• apostasy nepotism
• volatility self-importance
• unpredictability sense of the ridiculous
• tendency to blame others black humor
• evasive techniques of action
CONCEPTS
Leadership and Status
Romania is situated in the part of Europe that was inhabited by peasant masses, ruled for centuries by sovereign lords, clan leaders and autocrats. In the post- Ceausescu period, modern leadership styles are hampered in their development, since the government is still run by former communist leaders, who function under other labels. Business leaders are also affected by the continuing influence of the political apparatus. Romanian managers are gradually developing a style of their own that resembles that of Italian managers: autocratic but paternalistic and using emotion as a manipulative tool.
Space and Time
Romanians, though not on the Mediterranean, have the Mediterranean sense of space; that is to say, they like rubbing shoulders with people and are comfortable in groups or crowded conditions. They stand closer than Slavs, who require occasional moments of solitude. Romanians are not punctual in general, especially with each other. Meetings usually start 30–45 minutes late. If you are invited to a Romanian home, it is best not to arrive early or on time, as the hosts will not be ready.
CULTURAL FACTORS IN COMMUNICATION
Communication Pattern
Romanians are oratorical by nature (neighbors say “long-winded”) and are proud of their sophistication in discourse. They rarely answer questions with yes or no, so it is not advisable to ask direct questions requiring affirmative or negative answers. It is better to hint at what you want and then be prepared to read between the lines of their reply. Their answers are in any case long and complex and may to some extent reflect what you want to hear. Their delicacy is Italian in nature, as is their capacity for flexible truth when questioned aggressively. Their style of address is personal, and they seek your own opinion or support rather than that of your organization.
Listening Habits
Romanians are attentive but suspicious listeners, who may interrupt you if anything you say seems contradictory. They are used to lengthy presentations and arguments, so if you are too brief you will not make much impact. 
Behavior at Meetings and Negotiations
Several decades of communism and repressive centralized rule have bequeathed Romania with a poor commercial infrastructure riddled with bureaucracy and corruption. The Westerner, consequently, must be wary of the possibility of being cheated—a common occurrence in a region with a hybrid Balkan and Turkish historical background.
Romanians are skilled diplomats and negotiators, and hard bargaining faces any foreigners who wish to do business with them. You will have to be careful to distinguish between apparent prospects and factual reality. Deals are rarely a straight transaction between two parties. Others are likely to be involved on a commission basis, exacting bribes or demanding “facilitation” payments. When you sense this is happening, bring in a Romanian go-between. Such “transaction costs” are generally laid at your door as the foreigner, unless you maintain
vigilance.
It is important to establish parameters at the outset of any business discussion, fixing procedures, limits and ultimate positions. Romanians will not be deterred from attempting to gain advantage, but once they have understood your position, they can behave in a constructive, creative and charming manner.
At meetings, extensive small talk is a necessary preamble. Be wary of painting yourself into a corner at this stage. When the Romanians get down to business, their statements must be taken with a pinch of salt. If you disagree with them, show this obliquely, as they hate being snubbed in any way. Never tell them what to do—it would upset their superiority complex. In general Romanians are risk takers (Turkish influence), and they will work hard to close a deal once everyone is on the same track. They are actually more open with foreigners than with each other, often showing reticence in front of their compatriots (a legacy of decades of spying, informing and eavesdropping). With foreigners they show their desire to please, but watch out for their frequent defense: “But that won’t work in Romania.”
When things get bogged down, Romanians often come out with spontaneous (and apparently new) ideas. Although they are skilled negotiators, they often show little knowledge of Western exigencies, particularly with regard to speed, urgency or integrity.
Follow-through is not a Romanian strong point. When a deal is concluded, everything should be put in writing, witnessed by decision makers and the competent experts. After that, it is advisable to get further approval (in writing) from a very senior person in the organization. Romanians are often comfortable with ambiguity, whereas the Westerner wants final clarity. The communist legacy has left them with a poor sense of accountability, responsibility and best routes to the bottom line.
There may be attempts to alter conditions or clauses after the agreement has been signed. Such steps must be resisted unequivocally.
Manners and Taboos
Given its incredible ethnic diversity, Romania has an impressive storehouse of manners, customs, traditions, folklore and folk art. Romanians have the reputation of being excessively or embarrassingly hospitable. One Romanian writer describes this as “aggressive hospitality.” You have to be, for example, very careful not to “under-indulge” at a meal in a Romanian home or to refuse anything being offered. The only defense against Romanian hospitality is to reciprocate their generosity. Items from your own country are often most appropriate. Wellillustrated books, prints, quality pens, attractive stationery, ties, scarves and packaged foods (delicatessen) are appreciated. Some Romanians like good whisky or cognac.
Taboos include impolite or brusque behavior; blunt, direct remarks showing disagreement; and inquisitiveness as to personal details.
How to Empathize with Romanians
Romanians get on well with people who are happy to converse at length, especially about poetry, philosophy, history and the arts. Qualities they admire are erudition, delicacy of expression, intuition and compassion. Exchanges can be on a close personal basis, especially when you have attained a certain familiarity. Though more circumspect than Italians, Romanians resemble them in their desire for spiritual closeness, confidences and exploration of human feelings. The development of such relationships will make subsequent business dealings much easier to carry out, and, moreover, will lessen the likelihood of your being cheated.
Always keep the Romanians’ animosity toward Hungarians in mind, but Romanians suffer from a national persecution complex as a result of centuries of mistreatment by foreign conquerors. Suspicion is a national habit.
Finally, remember that at heart they are epicureans and want to have a good time with you.
Citeste tot...
Cine stie economie, mina sus!
Deci ideea e simpla, ca in bancul cu Itzic: am facut o intzelegere cu banca: ei nu vind hot dogi, iar eu nu dau imprumuturi.
La fel si in cazul asta: inginerii se pricep la poduri si la tranzistoare, in functie de specializarea lor. Doctorii se pricep la matze si la antibiotice, in functzie de specializare. Sociologii se pricep la sondaje sau la teorie sociala, in functzie de specializare. Padurarii se pricep la padure, tractoristii la tractoare, fizicienii la atomi, stomatologii la dintzi, fierar-betonistii la fier-beton, rugbystii la rugby iar economistii la macro-economie.
Restul, luam o mica pauza, da? Ca nu ne pricepem. Un pic de pauza de retorica, da?
Cititi tot interviul, ca e instructiv-educativ.
* * *
Nu ar fi mai bine să se reducă drastic aparatul birocratic, de la început, decât să se taie salariile si pensiile?
L.C.: În mod cert. Dar după opinia mea, această soluţie nu e posibilă pe termen scurt. Există peste 500 de mii de oameni în exces în sectorul public. Reduceri masive de personal nu sunt posibile din două motive: (i) legislaţia este foarte complicată si necesită schimbări, si (ii) birocraţia e atât de inventivă când îsi apără interesele, încât e foarte greu să lupţi cu ea. Inventează noi "nevoi", redefineşte posturile, găseşte motive pentru care fiecare entitate birocratică este strict neceasră etc. În concluzie, în viziunea birocraţilor, niciodată, nicio măsură de restructurare nu este necesară. În 2010 si 2011 reducerea prevăzută este de 70 de mii de persoane. Însă este foarte adevărat ca reducerile de pensii şi venituri salariale nu au efecte pe termen lung, dacă nu sunt urmate si de aceste restructurări profunde.
Lucian Croitoru, Cum poate iesi Romania din criza, interviu Romania Libera, 2 iunie 2010
Citeste tot...
