Deoarece

. Citeste tot...

Bach Brel Bowie

Cînd iei muzica și o cojești cu brișca cea de patimǎ a minții, cu oțelu de fum și de crițǎ,

dupǎ ce dai la o parte sîmburii,

Pink Floydu și Led Zeppelinu și Gentle Giantu și ce Dumnezeu mai cîntǎ pe-acolo,

Talking Heads și Zakir și Deep Purple și Velvet Underground și King Crimson și Zappa și Van der Graaf Generator și Pearl Jam și ce ne mai place creerului nostru,

dupǎ ce îți ceri iertare de la Pink Floyd,

pentru cǎ de fapt sînt zile, multe zile, secole, decenii, clipe cînd totul e simplu, e foarte simplu, muzica se împarte în doo, Pink Floyd și restu,

ba nu, pardon, Pink Floyd, Pink Floyd și restu, îmbicsit de nori sǎ-ți fie sufletu, prietene Syd, frate Gilmour, bestie Rogers,

atunci ajungi la pulpa suferinței, la miezu durerii sonore.

Și miezu are nume, are eleganțǎ foneticǎ, are aliterație și prestanțǎ.

Și miezu prezintǎ protuberanțe și monștri.

Trei de B.

Bach Brel Bowie.

În aceastǎ ordine.

Bach, pentru imposibila inevitabilǎ matematicǎ cu care ne aranjeazǎ aerul dintre urechi. Frumusețea cea fǎrǎ de zǎticnire, cubul perfect pe care Nichita n-a apucat sǎ-l știrbeascǎ la colț cu ciocanu vorbelor sale. Decadența perfecțiunii. Punct. Fǎrǎ nimic lîngǎ. Fǎrǎ nici un atribut. Perfecțiune. Punct.

Adicǎ moarte.

Brel, pentru imposibila tînjire și dupǎ frumusețea inutilǎ a bîzdîcului de iubire și furie și tandrețe și eleganțǎ de întorlocare, cînd viclean de simplǎ, cînd naiv de complicatǎ. Decadența frumuseții simple și triste care trebuie sǎ ne cuprindǎ pe toți, mǎcar o datǎ.

Adicǎ moarte.

Bowie, pentru imposibila nemernicie și glorie și zbatere și sclipicioșenie de zvîc de angst de fiarǎ de bestie de nerv. Decadența cadavrului viu și frumos mînios scîrbos și pletos care mișcǎ mișcǎ mișcǎ calcǎ totul în cuvinte în zvîcnet în superbie.

Adicǎ moarte.

Doamnelor, sǎ bem. Domnilor, sǎ ne batem.

Fraților, sǎ ascultǎm.

Sǎ ascultǎm și sǎ ne pregǎtim sǎ facem ceea ce toți știm atît de bine, chiar dacǎ nu știm încǎ. Sǎ ne pregǎtim de moarte.

Cǎci Bach, și Brel, și Bowie, aceastǎ sfîntǎ treime otrǎvitǎ, doar asta ne învațǎ.

Ne învațǎ de moarte.

Bach



Bach



Bach


Brel



Brel



Brel



Concertul complet de la Olympia aici (nu permite Embed).

Bowie



Bowie



Bowie



. Citeste tot...

Au trecut alegerile

. Citeste tot...

Au trecut alegerile

. Citeste tot...

Au trecut alegerile?

. Citeste tot...

You're just less orderly

. Citeste tot...

Yugen

. Citeste tot...

Participǎri la vot. Profile și afinitǎți

CCSB, Exit Poll alegeri parlamentare dec 2012.

Fig. 1. Participarea la vot defalcata pe categorii socio-demografice
Fig. 2. Afinitatea de participare la vot pe categorii socio-demografice.
Medie generala = 100


Concluzia: pe un vot de shucar, resentimentar, negativ, de pedepsire a famenului Basescu si a clicii sale, identificam predictibil participari mai ridicate la vot la categoriile barbati peste 45 de ani, femei 45 - 59, studii primare si superioare.

Adica cei care au fost cei mai afectati de criza: taieri de salarii, somaj.

Cei tineri, pina in 45 de ani, nu au venit la vot dintr-un motiv foarte simplu: ei au fost afectati de criza in cu totul alta parte a Europei, pentru ca o parte semnificativa din ei sint deja plecati in Spania si Italia.

Vedeti, de-aia n-o sa avem in Romania prea curind miscari autentice de strada, de-alea cu lume cu adevarat furioasa, o masa critica ce sa dea cu adevarat fiori celor de la putere.

Dintr-un motiv foarte simplu: tinerii furiosi, cei cu potential de dat cu pietre, pus mina pe ranga si spart usi de institutii sint in alta parte. Spre deosebire de anii 90, cind inca erau acasa.

. Citeste tot...

Despre nevoia de Tătuca în context de imaturitate emoțională

Într-o discuție aseară la Realitatea TV, la emisiunea lui Ion M Ioniță, s-a ridicat și întrebarea: cine va fi următorul Om Mare, următorul Conducător, cel care să taie cărțile și să stăpînească inimile și mințile și subiectele de discuție acum, că Traian Băsescu încet-încet începe să iasă din acest rol?

Cine va fi următorul Om Puternic?

Evident că această întrebare arde cu litere de foc în mințile multora, nu doar ale jurnaliștilor și invitaților lor.

Politicienii evident că sînt cei mai puternic preocupați de răspunsul la această întrebare. Cin’ să fie cin’ să fie? Ponta? Antonescu? Oprescu? Mihai Răzvan Ungureanu? Boc? Blaga?

Slabe șanse să fie cineva dinspre zona PDL și adiacentă în viitorul apropiat, dar îi punem pe toți, spre completitudine. Ca să nu mai vorbim și de posibile surprize, unele cumva în orizontul nostru predictiv, cum ar fi Isărescu, altele chiar total necunoscute, opțiuni despre care (încă) nici nu știm că nu știm.

Nu numai politicienii sînt preocupați de acest subiect. Evident că și celelalte centre de putere, popi, militari, șpioni, oameni de afaceri, toți cei care au ceva bucățică de putere simbolică ori materială la îndemînă, sub control.

Cine va fi the next big boss, budușcîi balșoi celavec? Tătuca Vodă Omul Providențial? Către cine să ne îndreptăm atenția resursele atacurile sprijinul săgețile banii și misivele la ceas de seară? Cui să-i jurăm loialitate ori dujmănie? De cine să ținem cont îndeosebi în ecuație, în jocul ăsta, Marele Joc?

Chiar dacă nu ai, tot contezi. Restul populației, care nu are atît de mare control asupra resurselor materiale ori simbolice, cei “obidiți și asupriți”, cei “pe persoană fizică” evident că își pun aceeași întrebare.

Iar lipsa lor de resurse este compensată de număr. Votul, stăpînul manelelor politice din România – pînă într-un punct, evident, cum s-ar grăbi să completeze orice susținător al teoriilor conspiraționiste de rit șerpilian.

Dar pînă la ce punct! Milioanele de voturi care se vor îndrepta conform și în urma răspunsului la această întrebare: cine e următorul Tătuca? Eu cu cine votez? Eu pe cine să iubesc mai întîi, ca pe urmă să mă facă din vorbe, să mă atingă la corason cu televizorul și să mă duc să-mi depun icrele de vot în urnă?

Iată tot atîtea zone în care această întrebare deja se scrie cu litere de foc pe pereții creierelor. Pînă în 2014 nici nu mai e mult. Numai astăzi nu e mîine, numai în 2013 nu e 2014, și știm cu toții că un lider nu se îngrașă în ajun, ci se coace la foc mic, mărunt, perseverent, acțiune cu acțiune, unitate de comunicare cu unitate de comunicare.

Un motiv în plus ca această întrebare să fie de intensă actualitate îl reprezintă și contextul istoric.

Principalul motiv pentru care ne punem această întrebare nu este faptul că iaca peste un an și restul firimituri de zile vor veni alegerile prezidențiale. Ci mai important, pentru faptul că încet-încet se încheie un alt ciclu istoric de durată scurtă al României, caracterizat de domnia lui Băsescu.

În România după 1989 am avut practic doi conducători clari, care și-au pus puternic amprenta asupra vieților noastre, definind practic două epoci politice, istorice. Epoca Iliescu și, mai apoi, epoca Băsescu.

Constantinescu nu a fost decît un sughiț lipsit de grație în mințile oamenilor. Într-adevăr, instituțional e foarte posibil să fi fost semnificativ, poate datorită eforturilor sale și ale echipei sale am cîrmit iremediabil spre Occident. Însă această semnificație nu și-a lăsat urmă în mințile și inimile oamenilor. Constantinescu n-a fost Vodă, ci doar un pițifelnic pentru cei mai mulți dintre români.

Folosesc aici termenul “epocă” din lipsă de altceva mai bun. Nu vreau să-i dau coloratura ironico-depreciativă pe care a căpătat-o în urma abuzului de sintagmă “Epoca Ceaușescu”. Ci pur și simplu cum americanii au avut “Epoca Reagan” sau “Epoca Bush” sau “Epoca Clinton”, englezii “Epoca Thatcher” ori “Epoca Blair”, nemții “Epoca Kohl”, italienii “Epoca Berlusconi”, iar rușii încă se scaldă în “Epoca Putin”, și noi am trăit ultimii douăzeci de ani sub umbra a doi uriași politici: Iliescu și Băsescu.

Că ne place de ei, că nu ne place, că-i iubim ori urîm, e mai puțin important. Cel mai clar semn al semnificației lor politico-istorice este că nu ne pot fi indiferenți. Că nu ne lasă reci. Că stîrnesc puternice pasiuni, nu doar zvîcnete de dispreț leneș.

Cînd i-a venit vremea lui Iliescu să se retragă din mințile românilor și să lase loc următorului, se prefigura o umplere a spațiului orfan de către Adrian Năstase. Era aproape ca și gata. S-au modificat legi esențiale ale statului român pentru el, s-au aranjat prematur vile de protocol. Era practic o formalitate ca Năstase să devină următorul Vodă.

N-a fost să fie. A venit Băsescu și, precum un tăvălug, s-a înfipt în mințile și inimile românilor pentru următoarea decadă.

Acum e pe cale să părăsească și el scena. Că o va face formal la sfîrșitul lui 2014 ori suspendat mai înainte, chiar că nici nu mai contează atît de mult. Asta pentru că de ceva timp a început să apună în mințile românilor.

De cînd cu fatidicul pentru el an 2010, gata, românii l-au scos de la inimă și nu mai e nici un semn că-l vor băga la loc. La fel precum Iliescu în ultimii ani ai domniei sale nu prea mai avea carburant emoțional, și Băsescu și-a epuizat rezervele de simpatie. Altul! Să vie altul! Le roi est mort, vive le roi!

Care roi? Asta e întrebarea. Momentul, istoric vorbind, e copt, e numa bun. Astrele s-au aranjat prielnic pentru ca cizmele să fie descălțate de Vodă cel Bătrîn și să fie trase pe picior de Vodă cel Tînăr. Iar aici vine întrebarea: tînăr și la vîrstă, și la față, sau doar tînăr simbolic vorbind, în sensul de “Cel Nou”? Un vodă tînăr de 40 de ani ca Ponta ori ca Ungureanu? Un vodă tînăr de 50 de ani, precum Antonescu? Un vodă “tînăr” de 60 de ani, precum Oprescu ori Isărescu?

Repet: nu e vorba despre poziția formală de președinte, ci despre cea mult mai importantă de lider providențial din mințile oamenilor.

Va rămîne Președinția locusul acestui reper simbolic? Hiatusul de aproape 2 ani pînă la noile alegeri prezidențiale va mișca oare acest locus dinspre Cotroceni spre Victoria? Vor interveni politicienii să oficializeze acest transfer prin modificarea Constituției, dinspre o Republică semi-prezidențială cum sîntem acum spre una fie mai puțin prezidențială, fie clar parlamentară?

Întrebări complicate. Întrebări ce vor defini spațiul și jocul politic al următorilor ani.

Va fi foarte simplu, poate chiar al naibii de tentant, să judecăm majoritatea acțiunilor și declarațiilor politice la care vom fi martori în viitorul apropiat prin intermediul acestui filtru interpretativ, prin această paradigmă teleologică. Ce îi mînă pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Iaca să ocupe reduta cea mai importantă din lupta politică: locul de Tătuca din mințile oamenilor.

* * *

În discuția de aseară de la Realitatea TV, Dorel Șandor, unul din invitați și din colegii de platou, deplîngea interesul acordat acestui tip de gîndire și își dorea o clasă politică și un popor mai puțin preocupate de Omul Providențial și mai interesate de instituții.

Trecerea de la conducerea carismatică la cea birocratică, modernizarea instituțională, cum ar spune Weber și orice lucrător într-ale științelor sociale suficient de pedant încît să nu se abțină de la referințe și citate.

Domnul Șandor își dorea ca următoarea rundă de patimă politică, de căutare de lider să nu se mai desfășoare în coordonatele de pînă acum. Să ieșim din intensitatea băsesciană a definirii situației și să se îndreptăm spre o conducere ceva mai ștearsă, ceva mai predictibilă, ceva mai reținută și mai axată pe colaborare și pe respectarea buchii manualului instituțional, nu orientată spre centralizarea deciziei la nivel personal.

Un funcționar șters și care să-și lase carisma acasă, așa ca Isărescu ori ca Diaconescu (Cristi, nu Dan :) ) Numele nu au fost rostite de domnul Șandor, le-am completat eu spre exemplificare.

Din păcate, mă tem că dacă legislativul nu face o modificare a regulilor jocului înspre încurajarea selecției unui astfel de lider, înspre încurajarea întăririi puterii instituțiilor depersonalizate în detrimentul unui lider intens, nu avem mari șanse să trăim o viață politică depersonalizată, care să nu fie centrată pe persoană, pe conceptul de Vodă, de Tătuca cel care știe tot, face tot, judecă tot, hotărăște tot și, mai spre sfîrșitul guvernării, e vinovat de tot.

Apetența pentru un lider omnipotent, cel puțin la nivel fantasmatic, ține de nivelul de maturitate emoțională al românilor. Mai bine spus, de lipsa de maturitate emoțională a românilor.

Cît timp nu sîntem autonomi emoționali, cît timp nu sîntem maturi în viața noastră de zi cu zi, cît timp așteptăm “să se facă”, “să se dea”, “să ia cineva măsuri”, “să fie locuri de muncă”, “să crească pensiile”. “să facă ceva dom’le să fie bine să nu fie rău”, nu vom face pasul de la autoritate carismatică la autoritate birocratică.

Aseară colegii de platou, îndeosebi Dorel Șandor, au sărit repede să mă acuze că fac prost poporul român.

Nimic mai greșit. Încurcăm conceptele. “Prost” în limbajul nostru de zi cu zi denotă o lipsă de inteligență rațională. Inteligența emoțională reprezintă o dimensiune autonomă, distinctă a funcționării noastre.

Nu acuz românii că sînt proști. Doamne ferește! Nu sîntem nici mai proști, nici mai deștepți decît alte neamuri care fac umbră pămîntului. Poate mai puțin educați, da. Aici e altă discuție.

Dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre faptul că sîntem mai puțin maturi. Mai puțin autonomi, mai puțin pe picioarele noastre. Că avem nevoie de cineva care să ne ducă de mînuță, de la maternitate la creșă la grădiniță la școală la liceu la facultate (cine o face) la locul de muncă în concediu la spital la azilul de bătrîni la mormînt.

Să vă citez din definiție: “The status of maturity is distinguished by the shift away from reliance on guardianship and the oversight of an adult in decision-making acts.”

Adică e vorba de un lucru foarte simplu: de nevoia de părinte și de gradul în care sîntem în stare să facem pasul la offside, să părăsim incinta și să ne vedem de viață de capul nostru, autonom și mîndru ca ungurul din bancul cu noaptea nunții.

Nu e neapărat vorba de părinții propriu-ziși, ăia care ne-au dat viață și care ne-au îngrijit copilăria. Problema este că pe măsură ce înaintăm în vîrstă de cele mai multe ori plecăm de acasă, dar rămînem cu nevoia de părinte înfiptă în minte, cineva care să ia decizii în locul nostru, să ne spună ce să facem, ce e bine ce e rău, să își asume riscuri în locul nostru, să gîndească în locul nostru, să ne dea rețeta de-a gata. Mother do you think they’ll try to break my balls? Mother should I trust the Government? Mother should I build the wall?

Acest părinte care rămîne în mintea noastră chiar și după ce plecăm de acasă și ne facem noi cuibul nostru de oameni mari și triști ia mai multe înfățișări.

De cele mai multe ori se întrupează în Dumnezeu. El știe tot face tot ajută tot iubește tot pedepsește tot hotărăște și judecă tot. Nevoia de religie se bazează în bună măsură pe această nevoie de părinte de după părinte. Sînt evident și multe alte beneficii ale religiei, dar aceasta este cu siguranță una dintre cele mari.

O altă reflexie a Părintelui Omnipotent este Vodă. Tătuca cel politic. Cel care trebuie să știe tot să facă tot să hotărască tot să belească vinovații să creeze locuri de muncă să repare găurile din asfalt să dea pensii să treacă babele strada să aibă grijă de standardele morale să gestioneze politica internațională și să dea moda la cravate și costume.

Cu cît avem mai multă nevoie de părinte, cu atîta în plan politic e mai mare nevoie de Tătuca la cîrma Națiunii, a Poporului, a Neamului.

Știm din alte tipuri de evidență că sîntem un popor nu chiar matur emoțional. Dependența de cale, cum ar spune istoricii, ne face într-o oarecare măsură să fim așa. Comuniștii ne-au făcut așa, turcii și habsburgii ne-au făcut așa.

Dar nu numai istoria ne-a făcut ce sîntem. Și cocoloșeala, răsfățul, maniera în care am fost crescuți. Practicile de creștere a copilului la neamul românesc, după cum ar spune antropologii, îndeosebi în copilăria timpurie, dar nu numai.

Valorile care de manieră insidioasă ne sînt inculcate de marile figuri blînde în care avem încredere cînd sîntem mici, părinți, bunici, cei care ne dezmiardă, ne răsfață, ne fac toate poftele, ne feresc de griji, de riscuri, știu ei întotdeauna cum e mai bine, ce e mai bine. Ei mari și grijulii, noi copii și scutiți de a lua decizii.

Discuția evident că e complicată și necesită aspecte, după cum ar spune Gigă Hagi, marele nostru filosof în viață. Însă avem indicatori destul de clari care să măsoare acest nivel de maturitate emoțională.

Încrederea în religie, felul în care ne dorim locuri de muncă sigure, lipsite de riscuri, chiar și dacă plătite mai prost, ponderea de antreprenori din rîndul adulților, atitudinea față de cei care își asumă riscuri.

Tot soiul de puncte pe radarul măsurării sociale care, odată unite ca în jocurile acelea de desenat, ne creionează o imagine a stării emoționale a națiunii, că tot e la modă această sintagmă.

Ponderea de persoane mature emoțional, cele care să gîndească și să acționeze de manieră autonomă, nu după cum zice popa președintele primarul Dumnezeu orice altă formă de autoritate simbolică, este scăzută și datorită deschiderii granițelor.

Precum o mare mașinărie de centrifugare, Revoluția și mai apoi intrarea în Uniunea Europeană au învîrtit și selectat poporul în funcție de acest criteriu și i-au zvîrlit pe mulți dintre cei pe picioarele lor pe alte meleaguri.

În anii 90 aveam această centrifugare doar la nivel de elită. Brain drainul care ne scotea smîntîna creierelor în străinătate, la mama lor de capitaliști veroși și neocolonialiști și imperialiști care ne furau cei mai buni oameni, de parcă trimiteau trupe de comando să-i răpească în noapte, nu că ar fi plecat ei de bună voie și nesiliți de nimeni.

După 2005 și mai ales după 2007, cînd formal s-a dat drumul la plecat cu buletinul, această separare a smîntînei de zer, a celor care își asumă riscuri de cei care preferă să le spună alții ce trebuie să facă, s-a accentuat. Vreo 2-3 milioane de Ulysse de Mizil și de Croitorașul cel Viteaz de Dorohoi și-au făcut bocceluțele și au votat cu picioarele. Au ales Italia și Spania.

Statistic vorbind, în rîndul lor identificăm o pondere mult mai mare de persoane care bifează caracteristicile maturului emoțional: au gîndit cu capul lor, și-au asumat riscuri, și-au luat viața în propriile mîini, au acceptat amînarea gratificării și suferința pentru niște scopuri raționale.

Iată cum, statistic vorbind, înainte de comunism eram mai toți imaturi emoțional, că cine îndrăznea să gîndească în front era repede luat în vizor, iar după 1989 am suferit o plivire, o selecție care iar ne-a ținut, la nivel de populație vorbind, jos din punct de vedere al maturității emoționale.

Acesta este motivul, simplist vorbind, pentru care și în continuare, indiferent de cît de mult s-ar opune Dorel Șandor și alții care vor instituții ca la Bruxelles, vom trăi și în viitorul apropiat sub steaua nevoii de Tătuca și în logica săpatului după el. Cine e? Cine e? Arată-mi-l, să pui mîna pe el, să strig “Este!”

Și pe urmă să-i cer ceva, evident. O favoare, un loc de muncă, o binecuvîntare. Să puie și el mîna pe mine și să-mi tămăduiască rănile.



Mother do you think they'll drop the bomb?
Mother do you think they'll like this song?
Mother do you think they'll try to break my balls?
Mother should I build the wall?
Mother should I run for president?
Mother should I trust the government?
Mother will they put me in the firing line?
Mother am I really dying?


Hush now baby, baby, dont you cry.
Mother's gonna make all your nightmares come true.
Mother's gonna put all her fears into you.
Mother's gonna keep you right here under her wing.
She wont let you fly, but she might let you sing.
Mama will keep baby cozy and warm.
Ooooh baby ooooh baby oooooh baby,
Of course mama'll help to build the wall.


Mother do you think she's good enough -- to me?
Mother do you think she's dangerous -- to me?
Mother will she tear your little boy apart?
Mother will she break my heart?


Hush now baby, baby dont you cry.
Mama's gonna check out all your girlfriends for you.
Mama wont let anyone dirty get through.
Mama's gonna wait up until you get in.
Mama will always find out where you've been.
Mama's gonna keep baby healthy and clean.
Ooooh baby oooh baby oooh baby,
You'll always be baby to me.


Mother, did it need to be so high?



. Citeste tot...

Să fie bine să nu fie rău. Despre binefacerile mediocrității fără de sacrificiu

Știți voi, fiecare lucru are două fețe, la fel precum fiecare lucru are două capete, cu excepția cîrnațului german, care are doar unul.

De regulă discutăm de manieră critică la adresa mediocrității. Ne considerăm îndreptățiți să abordăm o țîfnă superioară, un dispreț rece și nazist la adresa acestei stări de lucruri. Uită-te și la mediocrii ăștia, la bicisnicii ăștia, la pițifelnicii ăștia, cum își prăpădesc viața în sucurile lor proprii, în zemurile lor de neputință și de blambeceală. Niște mediocri, dă-i încolo. Huooo!

Cînd, de fapt, ar trebui să fim un pic mai îngăduitori, mai creștin-ortodocși în toleranța noastră și să vedem și reversul medaliei.

Permiteți-mi să vorbesc la nivel mare. La nivel de societate, nu la nivel de soartă particulară, de vieți de om pe persoană fizică, după cum ar spune un mare mediocru al zilelor noastre, un demn discipol filosofic aflat la întretăierea dintre filoanele de înțelepciune ale lui Petre Țuțea, Gheorghe Hagi și Adi Copilu Minune.

Cînd vine vorba de societate, ne tot dăm de chinu morții să preamărim beneficiile unei țări non-mediocre. Ia uite la ei ce au făcut! Ia uite ce istorie exemplară! Ia uite ce literatură, ce știință, ce pricepere în a face, a cuceri, a descoperi, a construi. Niște ubermenși, mama lor de nemți, de japonezi, de ruși, de americani.

De ce nu putem să fim și noi ca ei? Ah, ce dureros. Fi-ne-ar neamu de mediocri de rîs. Să murim. Să ne tăvălim pe jos de suferință. Să ne punem cenușă în cap la televizor. Să fim depresivi. Să emigrăm. Să ne jelim încontinuu, la fiecare interacțiune discursivă să începem, să continuăm și să sfîrșim fluxul de vorbe cu cuvinte de jelanie, ah ce proști sîntem, ah ce rău o ducem, ce catastrofă, neamule, dar rapița, ai văzut rapița, ține-mă Fănică că leșin, mă ia cu rău la lingurică cînd mă gîndesc în ce hal a ajuns pînă și rapița noastră, această comoară națională vegetală de care ne batem joc într-un mod barbar.

Stai așa că nu-i așa. Permiteți-mi să aduc laudă și cînt de slavă unui anumit tip de mediocritate. Slavă lui nici prea prea, nici foarte foarte. Slavă filosofiei lui “să fie bine ca să nu fie rău”, că tot pomeneam de prinosul de înțelepciune pe care i-l datorăm filosofului nostru național, Gigă Hagi, pomenit fie-i piciorul stîng în veci, ce gol le-a dat columbienilor, ce gol, divină traiectorie, sublimă nemișcare a mingii în aer...

Fiți atenți. Pe scurt, că mi se termină cerneala din tastatură. E simplu: orice realizare necesită sacrificii.

De-un par egzamplu. Îi lăudăm pe englezi, spanioli, portughezi, italieni și francezi că au fost mari marinari și au cucerit și au descoperit și au bătut mările. Am vrea să fi fost și neamul nostru de tăgîrță la fel, să meargă, să descopere, să numească insule după Maricica. Avem și noi unul, Popper în Patagonia, și murim cu el de gît în numere speciale de National Geographic ediția locală de parcă ar fi fost cel mai foarte foarte.

Voi știți cîți oameni au murit înghițiți de valurile reci, nemiloase ale mării pînă a ajuns Columb să descopere India și James Cook să moară în Hawai, în înconjurul său imperial de lume aflată la botina perfidului Albion? Voi știți cîte neveste, cîți copii au stat pe malul mării să se uite lung, trist, cu lacrimi în ochi după Johnnie care nu mai vine, că e mort, mîncat de rechini, cu apa rece și sărată în plămîni?

Nu știți. Și nici nu ați suferit așa, mediocrilor. În cea mai mare parte, ați avut o viață liniștită, decentă, nici prea prea, nici foarte foarte.

De-un alt par egzamplu. Îi lăudăm pe romani, pe englezi, pe chinezi, pe americani, pe ruși, pe nemți, pe turci, că au bătut lumea și au cucerit-o și au avut armate necruțătoare și pricepute și eficiente, mama lor de habsburgi, cum ne-au cucerit ei Transilvania și au dus aurul din munții Apuseni la Viena. Mama lor de turci, ai văzut cum i-a bătut Ștefan cel Mare și Sfînt? I-a bătut pe dracu.

Implicit, valorizăm în discursul nostru public și privat priceperea militară. Dar măi țugurlanilor măi, voi știți că armata e cu sînge și sudoare și cu mult mult sacrificiu?

Noi ne lăudăm – pe bună dreptate, nu mă înțelegeți greșit – cu neașteptata strofocare de ciobani puși la zid de istoria cea rea și care și-au făcut calificarea la locul de muncă, au învățat să moară eroic acolo pe loc, la Mărășești, la Plevna, la Cotul Donului, cînd toată lumea credea că sîntem varză.

Total de acord. Dar voi știți rușii și americanii și englezii și turcii cîte astfel de Mărășești-url de-ale lor au avut pe parcursul secolelor? La noi toate aceste opinteli istorice exemplare le numeri pe deștele de la o mînă, restul sînt de fapt păcăleli de manual comunist și neo-comunist care își dorește să ne menajeze mîndria națională, să nu învețe copiii tristeți de neam mediocru, ci fantasme de vulturi carpatini.

Însă toate neamurile astea după care ne măsurăm noi și tot ne întristăm că nu o avem la fel de lungă precum a lor au avut tone de asemenea învolburări de sacrificiu, zeci și sute de încordări titanice, cu zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni morți în numele Imperiului, al cotropirii, al cuceririi.

Alte văduve, alți copii orfani. Altă suferință adunată, acumulată pe straturi și straturi de generații. Ce nu ne omoară, ne călește. Noi nu prea ne-am călit, nu prea ne-am sacrificat, am preferat logica altminteri dulce pe persoană fizică a lui “să fie bine să nu fie rău”, “lasă maică că merge și așa”, “capul plecat sabia nu-l taie”. Și ne-a fost nu chiar totalmente bine, dar în nici un caz totalmente rău. Acolo, nici prea prea, nici foarte foarte.

Iar acele momente de excepțională ieșire din tipicul de mediocritate într-ale violenței organizate, acele Mărășești și Mărăști și Grivița și Plevna și Cotul Donului de care pomeneam mai sus, ele sînt exact momentele istorice care ne trec de partea bună a modernității, care au făcut ca România în cele din urmă să nu fie iaca acolo vreun Pakistan sau vreo Burkina Fasso și mai mediocră, și mai bicisnică, ci un stat cît de cît în rîndul celorlalte, către care aspiram la vremurile respective.

Hai să vă mai spun. Despre știință și construcție și tehnologie.

Ne tot jelim și văicărim că nu prea am inventat nimic, cu excepția stiloului și, poate-poate, a unei bucăți din aviația modernă.

Da, dugușlucilor, dar știința, ca și explorarea, ca și războiul, cer sacrificii cu care noi nu prea am fost de acord. Să înveți să-ți plesnească mintea, să renunți la dulcele plăceri ale vieții de familie, să arzi intens și dyonissiac și valkirian și wagnerian pentru o idee. Sînt multe exemple de oameni de știință ale căror vieți de familie au fost zăticnite, spulberate, înnăbușite în fașă de prea intensa lor patimă pentru bucata aia plictisitoare, aia cu eprubete și cu cifre și cu experimente și cu chestii enervante, care îți ocupă tot timpul.

În toate aceste cazuri, e vorba despre sacrificiu. Despre amînarea gratificării. Noi de regulă am vrea și cu burta plină, și cu slana în pod. Și exemplari în modernitatea noastră strălucitoare, dar dacă se poate mai așa, mai lejer de vară, mai fără efort.

Cuuum? Cu sînge? Cu oameni morți în valuri? Cu generații întregi de tineri care și-au bușit gleznele și norocul și viitorul în bocancii de armată, în marșuri lungi prin zăpadă? Cu ochii stricați de prea mult citit? Păi fără un șpriț? Fără o babardeală dulce, încet și lent, ca la văduve? Fără un grătărel? Fără o tablă la ceas de seară, în fața porții pe băncuță, doi-unu zar de fugă?

Păi ce facem noi aici, cum ne mai satisfacem principiul plăcerii dacă voi ne cereți să suferim ad maiorem Dei gloriam? Haidade, lasă-ne, du-te la cehi, la nemți, la americani, ăia știu să trăiască intens, să sufere apocaliptic pentru un electron, pentru o formulă îmbunătățită de turnat asfaltul, să moară pentru regină în cotloanele insalubre ale Indiei. Auzi, nu ne pune la prostii, că nu punem botu. Șase-șase, zar de fugă. Ia mai bine și toarnă-ți și tu un șpriț, că văd că transpiri de atîta dat din mîini.

Partea bună este că se poate și așa. După cum putem vedea, sîntem nici prea prea, nici foarte foarte.

Folosim asfaltul inventat de alții și îl turnăm nici prea prea, nici foarte foarte. Folosim beneficiile comerciale ale electronilor descoperiți de alții, și știm să facem instalații electrice nici prea prea, nici foarte foarte. Transformatoare care nu prea le-am desenat noi pe vreo planșetă de electrician, dar care funcționează decent de bine în cele mai multe din cazuri. Mediocru.

Nu prea am descoperit noi motorul cu combustie internă, nici ADN-ul ori revoluția verde care să dea porumb mai bun, dar ne-am priceput mediocru de bine să le preluăm și, cu un pic de tehnologie furată, cu și mai multă importată, facem mașini, facem hibrizi de porumb, încet-încet iaca ne pricepem să ne băgăm penseta și prin ADN-ul de broască. Nici vreun format de televiziune fabulos n-am inventat, dar le cumpărăm harnici și mediocri de la nașparliii de americani pe care tot ne place să-i înjurăm, dar nu obosim să-i copiem, și le aplicăm așa cum știm: cam mediocru.

Exemplele pot continua ad nauseam. Nici prea prea, nici foarte foarte. Pe geodezica strategiei de minimă rezistență, unde nu curge, dar pică, și de regulă pică dulce.

Doar că nu știm să apreciem stilul ăsta de viață. Aureas mediocritas. Faptul că trăim aproape la fel de bine precum strălucitorii intenși dedați sacrificiului, că avem aproape același asfalt, aproape aceleași medicamente, aproape aceleași curent electric cu eforturi și sacrificii societale ceva mai reduse. Cu mult mai puțini morți și cu mult mai puțină suferință trăim o viață relativ decentă, dacă e s-o comparăm cu a celor din Pakistan ori din Burkina Fasso.

Ne jelim și ne văicărim și ne place să bombănim că elvețienii trăiesc bine iar noi prost. Doar că nu ne dăm seama că de fapt consumăm mai puțină energie și facem mai puține sacrificii și ducem o viață cvasi-decentă. Mediocră, doar că în acest caz “mediocru” e de bine, nu de rău. Minima rezistență, o strategie altminteri folosită de sfînta noastră specie de la bunica Lucy de acum vreo două milioane de ani.

Sau, cum ar zice filosofu nostru naționale, pupa-i-aș eu gheata aia a lui stîngă cu care a rupt vinclu porții columbiene: să fie bine să nu fie rău. O expresie de o articulare și de retorică mediocră, mai împiedicată, mai primitivă, mai ghiolban-ciobănească, de folbalist care nu prea le știe el cu cuvintele, expresie cît se poate de adecvată pentru viața pe care o trăim: mediocră.

Pe persoană fizică, evident.

Citeste tot...