Răniții istoriei

Închipuiți-vă că sînteți pe cîmpul de luptă.

N-am făcut armata. Mai mult de-atît, nu am fost în nici un război. Dar am minima inteligență emoțională să-mi închipui ce s-ar întîmpla dacă sînt pe cîmpul de luptă.

Eu scap. Sînt în putere. Sau sînt priceput. Sau pur și simplu sînt norocos. Însă alții, prietenii mei, camarazii mei, sînt împușcați și cad în spatele meu.

Ce fac? Fug? Mă retrag? Sau încerc să-i salvez?

Sper din tot sufletul să mă întorc să încerc să-i salvez. Chiar dacă asta îmi pune în primejdie viața.

La scară istorică, în spatele nostru, al generațiilor care s-au maturizat după 1989, tocmai am lăsat în urmă pe cîmpul de bătălie două generații de răniți, care urlă după ajutorul nostru.

Ce facem? Ne întoarcem să-i luăm în cîrcă, să-i salvăm? Sau îi lăsăm să agonizeze acolo, să urle inutil, așteptînd o salvare care nu va veni?

E dilema tuturor decrețeilor și tefeleilor din România. În spatele nostru, generațiile părinților și bunicilor noștri, total nepregătite de modernitate și de capitalism și de crunta neostoita zbatere a vieții de zi cu zi, urlă răniți să venim să-i ajutăm. Să-i cărăm în cîrcă pînă la vămile morții. Nu sînt pregătiți pentru capitalism, căci o viață întreagă comunismul le-a formatat mințile și voințele altminterea.

Ce facem cu aceștia? Ce facem cu părinții și cu bunicii noștri? Îi abandonăm? Fugim către viitor fără să aruncăm nici o privire în spate, să-i privim cum se zbat în chinurile bătrîneții și ratării și sărăciei și, în cele din urmă, ale singurătății și ale morții? Sau ne întoarcem un pic să-i scoatem la liman, cu o minimă empatie și compasiune și înțelegere și suflet creștinesc?

Întrebare la care ideologii fasciști ai modernității au un răspuns simplu, clar, tăios: dă-i în morții mamii lor de babalîci. Lăsați-i să urle și să moară singuri. Noi, tefeleii strălucitori, useriștii și peneliștii și ciolosiștii și iohaniștii acestei lumi, preferăm să-i ignorăm și să mergem înainte, să străbatem neabătut cărările capitalismului care n-are nevoie de generațiile neproductive, deci inutile.

Întrebare la care orice om de bun simț ar avea o strîngere de inimă și ar spune: sînt părinții noștri, sînt bunicii noștri. Hai înapoi să-i culegem din sîngele istoriei lor și să le dăm cele cuvenite: înțelegere și zăbavă și un pic de pîine, că au muncit pentru noi cînd ei erau tineri, iar noi copii cu mucii la gură.

Mi-aș dori ca acest tip de înțelegere și de împăcare să nu fie doar apanajul partidelor social-democrate și kaghebiste și știrbe. Mi-aș dori ca aceste mesaj de vindecare să vină de la cineva din fruntea țării, care să zică: hai să ne împăcăm, să fim români cu toții. Toți sînt ai noștri, nu doar tefeleii strălucitori. Ci și cei care au trudit cînd erau tineri, iar acum, cînd sînt bătrîni și inutili și speriați și triști și proști, au nevoie de alinare și de înțelegere.

Hai să-i ajutăm și să-i ducem către limanul morții liniștite, chiar dacă ne încurcă în gloriosul nostru marș către modernitate și către viitor și către progres și către lumea ideală la care visează toți naivii de tineri tefeliști. Chiar dacă unii dintre noi, mai tineri și mai intenși și mai luați de cap, i-ar dori fie ignorați, fie arși pe rugul istoriei.

Hai să ne întoarcem un pic din drumul nostru către viitor, hai să întîrziem un pic și să-i cărăm în spinare. E diferența dintre a fi om și a fie bestie și fiară și monstru și neom.

Hai să fim oameni.

Doamne, ce mi-aș dori să aud asta de la președintele robot al acestei țări pline de oameni tineri și intenși și luați de cap...

.