Fiecare limbă are geniul ei. Nu sînt în nici un caz primul care să o spună – e o afirmație de o banalitate savantă.
Geniul limbii se manifestă și prin cărămizi – cuvintele sale, și prin felul în care se îmbină cărămizile.
Evident că îmbinarea face meșteșugul, după cum orice lingvist care se respectă știe. Adevărata particularizare a unei limbi stă în gramatică, în structuri, în sintaxă.
Însă pentru noi, pășuniștii ăștia de rit autodidact și sfertodoct, cuvintele sînt mai gustoase. Le iei le plimbi prin cerul gurii ca pe o caramea, ca pe un Cabernet, și exclami “engleză de 500 de ani”, “franceză medievală”, “celtică, nu înțeleg nimic, dar sună fain”, “oșenească”. Și tot așa.
La noi într-ale sfertodocției intelectuale geniale, Constantin Noica a dat măsura cîntăririi spiritului unui popor prin radiografia cuvintelor sale.
“Cuvînt împreună despre rostirea românească” este un poem de dragoste, un manual de chirurgie, o carte de bucate, este o poveste de aventuri și un volum de poezii despre români și despre felul în care românii românesc întru românitate prin dulcea limbă complicată ce-o vorbim, visăm, beștelim, chinuim, înșeuăm și călărim. Româna.
Nu voi intra aici într-ale lui Noica. Zilele trecute, cu gîndul la acest articol pe care îl rostogolesc demult prin minte, am pus cîteva citate in extenso: aici, aici, aici. La un moment dat chiar mă bătea gîndul s-o iau s-o scriu din nou de mînă, de tastatură, așa cum din cînd în cînd am fantezia asta erotico-literară cu Iliada tradusă de George Murnu. Altă dată, la bătrînețe, la umbra platanului la Telega, cînd n-oi mai avea ce face.
În seara asta nu despre Noica este vorba, ci despre o idee născută din citirea sa, din citirea “Cuvînt împreună despre rostirea românească”.
E vorba despre ce ne spune nouă despre firea noastră, a acestui popor struțo-cămilos și chiar și carpato-danubiano-pontic, cuvîntul “dezamăgire”.
Păi să-l luăm să-l disecăm. În spirit mîrlănesc de măcelar descartian, primul lucru care îl facem la analiză este să scoatem bisturiul și să tăiem. “Dezamăgire” este compus din “dez” și “amăgire”.
La “dez” e simplu. “Des-”, sonorizat în “dez-” înaintea cuvintelor începute în vocală, e un prefix distructiv, care desparte, sparge, șterge, anulează, aduce la un stadiu anterior. “Dez” se pricepe să despice, să desșurubeze, să dezasambleze, să desfacă, dar și să descînte, descalece, descurce ori desmierde.
Dicționarele sînt clare în această privință.
des- – Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a pref., de ex., în descompunere și în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.
Sursa: Dexonline
Bun. Deci anulăm, desfacem, descurcăm ceea ce vine după el.
Ce vine după el?
Ups. După el vine Satana. Vine amăgirea. Păcăleala. Făcătura. Cîntarea, încîntarea, vrăjeala, vălul Mayei. După el vine amăgirea. Facerea din vorbe. Vrăjeala.
Nasoală acțiune, amăgirea asta. Numai de rele spune despre ea la dicționar: a înșela, a ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase), a păcăli, a minți, a greși, a fermeca, a momi. Numa’ și numa’ de rău. O solomoneală de cuvînt, care își trage seva înțelesului din grecescul μαγεύω. Adică de la magi, maică, de la solomonari, de la vrăjitori, de la farmazoane. După cum vă spuneam: de la Satana.
Aha. Deci ceva de nașpa. Clar și evident de nașpa. Păi dacă aplicăm logica și artimetica, dacă punem ceva de neutralizat în față, înseamnă că îi schimbă semnul, nu? Minus cu minus dă cu plus, nu? Deci ceva care desface amăgirea ar trebui să fie ceva de bine, nu?
Ei, aș! Mă lași, Mițo? La noi la Românica, în Republica Isterică România, minus cu minus tot minus dă, bre!
Pentru că dintr-un cuvînt de păcăleală, și anume “amăgire”, căruia îi trîntim un prefix de întors semnul pe dos, și anume “dez-“, rezultă ditamai naiba de namilă de matahală de cuvînt trist, de jale, ah ce dureros: DEZAMĂGIRE.
Adică ceva de tristețe, frate. Adică ceva cu lacrimi, Mițo. Adică cu decepții la drum de seară, soro.
Ia uite ce zice dicționarul:
DEZAMĂGÍ, dezamăgésc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă speranțele, iluziile; a deziluziona, a decepționa. – Dez- + amăgi. (Sursa: Dex Online).
Deci nasol. Deci la început mă păcălesc, mă amăgesc, sînt mințit și înșelat și înșelat cu farmece de magi și de solomonari, dar pe urmă dacă îi pun capăt, dacă mă dez-amăgesc, adică dacă mă dez-vrăjesc, dez-păcălesc, se cheamă atunci că sînt dezamăgit, adică trist și decepționat și deziluzionat și cu speranțele înșelate.
Adică sînt cu mintea limpede, fără de amăgire, și mă apucă o tristețe de nu o sting cu toate țuicile din Balcaniul ăsta bogat în prune grase, zemoase, numa bune de făcut țuică de stins dezamăgirea cu ele.
Mda. Nasol momentul. Această ecuație care ne dez-văluie, adică dez-velește, adică dă la o parte plapoma misterului, cum că dacă punem capăt la ceva neplăcut, starea tot neplăcută rămîne, este cît se poate de specifică fandacsiei românești și este într-același registru explicativo-spiritual ca și celelalte cuvinte cu care Noica ne des-tupă mintea: “petrecere”, “întru”, “rost”, “fire”, “cumplit” / “complet” și celelalte care le veți des-coperi de veți îndrăzni să citiți “Cuvînt împreună despre rostirea românească”. Nu vi le des-tăinui aici, căci s-ar chema că stric taina, că strivesc corola de minuni a lumii. Adică o des-poi, cum ar veni.
Avem două căi de gîndire în a trage concluzii în această privință: una nasoală și una și mai nasoală.
Cu care să încep?
Cu cea nasoală, evident.
Se cheamă că e nasol să des-coperi că poporului român îi cam cade greu la stomacul filosofic claritatea și limpezimea cunoașterii, a dez-amăgirii, a ieșirii de la întuneric la lumină. Actul de rostuire, de limpezire, de punere în ordine a gîndirii și de lepădare de amăgire duce la fandacsie, la supărare, la emoții negative, la dez-amăgire și la dez-iluzionare.
Adică, așa cum ar fi zis Descartes de Mizil, gîndesc, deci sînt trist, băga-mi-aș. Care mai dai o țuică, că-mi vine să plîng cînd încep să înțeleg cum stau lucrurile cu adevărat?
Mda. Nasol. Oare să aibă de-a face cu aplecarea noastră spre mediocritate, spre aproximativ și “las-o mă așa cum a căzut” și cu “merge și așa”, cu dulcele ritm lent, de vară, de șpriț de alternanță vale plai de care ne spunea Blaga? Cum scoatem nasul la lumină și la rigoare și la exactitate, la aspra joacă a cunoașterii, cum dă depresia peste noi și băgăm înapoi cîrnațul de nas la căldurică, la poalele măicuții, la “să fie bine ca să nu fie rău”, la “uită-te la el ce ochi inteligenți are, doar că nu reușește să se exprime”?
E posibil.
Dar și mai posibil este că de fapt a doua ipoteză de tip nașparlifer este mai adevărată.
Cu ceva timp înainte scoteam aritmetica la înaintare și socoteam că minus cu minus ar trebui să dea plus și cum de mama naibii dă tot minus? Adică ceva negativ, “amăgirea”, cu ceva de schimbare de semn, “dez-“, ar trebui să dea ceva pozitiv, “dez-amăgirea”, și cînd colo dă ceva tot de nașpa, de suferință, ah ce dureros, rănile mă doare, dă-mă de la soare.
Dar dacă presupozițiile au fost greșite și am pus semnele cum nu trebuie? Dacă nu cumva logica aritmeticii cuvintelor totuși funcționează și de fapt cuvîntul inițial, “amăgirea”, prezintă de fapt conotație POZITIVĂ, nu negativă? Și atunci ecuația e simplă: plus cu minus dă minus, adică “dezamăgire”?
Ups. Asta chiar e o concluzie nașpa. Nu că am obosi noi la un efort de deratizare, de deparatizare de amăgire. Iaca acolo, am fost dez-amăgiți și a dat tristețea peste noi. Nu, din contră. Am fost deposedați de ceva plăcut și de-aia ne apucă fandacsia.
Adică ne place să fim amăgiți. Să fim păcăliți. Vrăjiți. Mințiți. Făcuți din vorbe. Ispitiți cu vorbe dulci și goale și false și fățarnice. Ca oile. Ca drogații. Drogați din vorbe.
Ceea ce ar explica, dragilor care vă tot străduiți să vă lepădați de amăgire, multe dintre cele din prezentul și trecutul scumpei noastre patrii, Republica Isterică România. Și, evident, explică cu aceeași claritate necruțătoare și dez-amăgitoare și ce se va întîmpla de aici încolo pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Minte-mă, Mițo! Minte-mă frumoș și mintenaș o să-ți dau inima mea, să faci tu ce vrei cu ea, Mițo Mițo...
Of of, măi măi... :(
PS: De continuat discuția în aceeași direcție glosînd pe marginea gustului cuvîntului “a minți” și mai ales a legăturii sale cu “minte”, adică cu “creer”, cu “organul gîndirii și rațiunii la maimuțele vorbitoare”. Adică “a minți”, doar la asta e bună “mintea”? Sau “a da din minte” înseamnă “a minți”? Hmmm. De căutat. Prea se leagă cu ipoteza “amăgeala e bună / oamenii n-au fost pe Lună”.
PPS: De continuat discuția de manieră comparativă. Cum se spune “a dezamăgi” în engleză? Disappoint. Adică neutralizăm “appoint”. A desemna, a da întîlire. Cum se spune în franceză? “Desole”. De căutat etimologia – am Larousse-ul pe undeva pe aici. Cum se spune în germană? Dar în spaniolă? Dar în italiană? Dar în rusă? Iau principalele limbi indo-europene dimprejur. Ce spun aceste compoziții despre spiritul popoarelor respective? E de bine? De rău? Cum e în comparație cu ce începe să reiasă din analiza noastră privind geniul românesc întru dezămăgire?
Băga-mi-aș. Încep să fiu dezamăgit că am stîrnit acest mușuroi de furnici.
Deci să mă iertați, domnițe și voi domni, dacă în efortul meu de dez-amăgire vă voi tot dezamăgi de aici încolo, cum am făcut-o și pînă acum de altfel. Într-un fel, e normal: e în fișa postului de sociolog să tot dezamăgim... :(
.
Citeste tot...
