Așa dispare și viața

Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea.

Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd.

Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe neforțată! Îmi cobor privirea pe tastatură. Zborul a dispărut. E ca și cum n-ar fi fost nicicînd.

Miros o floare de măr înflorită. Mă scald în parfumul ei. Las creanga din mînă, îi dau drumul. Creanga zvîcnește la locul ei. Amintirea mirosului zvîcnește și ea, la fel de brusc. Nu mai e acolo. Cum mirosea floarea de măr? Nu mai știu. Hai s-o miros încă o dată. Mirosul revine. Dau drumul crengii la loc. Mirosul, amintirea, starea, toate dispar din nou, de parcă n-ar fi fost nicicînd.

Problema este că, pe măsură ce știi că se întîmplă asta, însăși trăirea este mînjită și prihănită și ciobită de faptul că știi că, imediat ce ieși dintr-însa, se va duce. Miros floarea de măr. Știu că o miros degeaba, căci amintirea mirosului nu va dăinui mai mult decît cît stau cu nasul în ea. Și dintr-o dată floarea de măr miroase diferit, a inutilitate, a pagubă, a pustiu și a deșertăciune.

Și pasul de la particular la general este atît de simplu de făcut. Știu că trăiesc degeaba, căci amintirea trăirii dispare imediat ce ies din trăire. Și atunci trăirea devine inutilitate și vremelnicie și pagubă și pustiu și deșertăciune.

Complicată și tristă concluzie. Ridic privirea după rîndunele. Încă sînt acolo, străbătînd văzduhul serii după ploaie. Cobor privirea către literele de pe ecran. Rîndunelele au dispărut. Ca și cum n-ar fi fost nicicînd pe ecranul vieții mele.

Așa dispare și viața. Repede. Brusc. Degeaba.

Restul e amăgire.

.