Viitorul sună bine

Istoria are alți timpi de reacție decît sîntem noi învățați. Pe termen istoric, cîțiva ani nici nu prea contează. Dar cîțiva ani și cu cîțiva ani și cu cîțiva ani încet-încet devin straturi semnificative.

De ceva timp încoace, presa dă rateuri din ce în ce mai clare. Nu e vorba despre presa românească, pentru că România n-a avut niciodată presă, doar ofițeri, diletanți și isterici. E vorba de presa aia adevărată, teoretic serioasă, responsabilă, cu mintea proaspătă de principii și cu sufletul plin de compasiune. Aia cu adevăr profesionalism deontologie și alte cuvinte de-astea aspre, pline de miez.

Presa aia adevărată de cîteva decenii se transformă într-un monstru de promisiuni încălcate. E presa aia care inventează știri – vezi News Of The World. E presa aia care e pe post de agenție PR pentru companii, pentru servicii, pentru puteri străine, pentru stat, pentru cine plătește mai bine.

E presa aia care a reușit contraperformanța să prostează un popor întreg, altminteri destul de întreg la minte, cel puțin în comparație cu alte popoare – e vorba de poporul englez - și să-l convingă cu isterisme și populisme și minciuni sfruntate să iasă din Uniunea Europeană. Le-a mers. A fost un succes imens al presei de calitate din UK. Acum, aproximativ un milion de înțelepți se chinuie să lipească la loc cioburile făcute varză de aproximativ o mie de oameni de presă.

Mă întreb cînd vor intra mecanismele de control în acțiune și în statele democratice. Unele funcționează, așa discret și cu epoleți. Dar presimt că lumea, civilii, pompierii, cetățenii, gospodinele, restul figuranți și cititori, vor începe să ceară un soi de proces civil al performanței civice a acestui mare instrument de propagandă, a acestei mari instituții sociale. Un soi de DNA pentru Sky News și pentru The Sun și pentru Fox News.

Estimez că în douăzeci, treizeci, hai poate cincizeci de ani, breasla jurnalistică în statele occidentale va fi reglementată prin instituții de control asemănătoare cu cele existente la medici, notari, psihologi, avocați și alte profesii dedate la făcături, dacă nu sînt ținute bine în frîu.

Să vezi atunci. Numa și numa dreptate și adevăr. Doamne ajută!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

Trebuie să opresc muzica

Trebuie să opresc muzica.

Merge încet, la vale, într-un fel de șchiopătare care clar spune ceva și despre starea minții sale. Se mișcă încet, șovăielnic, butucănos și animalic. Are creierii varză. Își mută piciorul stîng în stînga, nu în față. Mai face un pas, mai șovăie. Mai face un pas, mai se clatină ca un dinozaur în trening și pe moarte. Piciorul în stînga, nu la vale.

Mașinile trec încet pe lîngă el, punînd pozițiile pe avarie. Trotuarul e îngust și în pantă. Pantalonii de trening sînt zdrențuiți, așa cum îi este și mintea zdrențuită și în pîclă. Dim i-ar zice englezii, dar pe aici nu e picior de englez.

Ca un mare animal jumătate hoit, ca o rasă de dinozauri pe cale de dispariție, își pune piciorul stîng în stînga, nu la vale. Ca o jucărie stricată se mișcă. Se oprește, se uită la mașinile cu pozițiile pe avarie de lîngă el, Ochii îi sînt tulburi și indiferenți. Ochi de dinozaur. Ochi de jucărie stricată. Iar felul în care mișcă picioarele ne spune despre felul în care i se mișcă și mintea. Și viața.

Celălalt, mai încolo, nu coboară, ci urcă. E înalt și costeliv, cărunt și beteag. În cămașă albă, cu părul pieptănat pe spate, își sprijină neputința într-un baston tocit de atîta folosință. E ușor adus de spate. Gaunt and stooped i-ar zice englezii, dar nu e picior de englez pe aici, doar niște țigănuși jucîndu-se în ușa magazinului comunal, pe trepte, la soare.

Se mișcă încet, șovăielnic. Șovăiala nu spune nimic despre starea minții sale, doar despre a spiritului. Nu are creierii varză. Ochii îi sînt ageri, privesc coasta din față, unde va pune picior după picior, baston lîngă baston. Are doar anii varză.

Mai face un pas, mai se oprește. Dealul e lung, trotuarul e îngust. Mașinile trec. Are părul cărunt și toată viața în spate. În față, doar pantă și oboseală și picioarele care nu-l mai ascultă cum trebuie. Mîna i se strînge pe baston. Ochii i se strîng de atîta lumină și de atîta coastă în față.

Conduc la vale. Mașina mi-e soră și frate și dinozaur de fier și poftă și oțel. Extensia trupului meu nici bătrîn, nici bolnav, nici sărac, nici cu creierii varză. Știu drumul aproape pe de rost, am timp să mă uit la ei. Fier înroșit pe creier. Trei secunde, cît trec pe lîngă. Trei secunde suficiente. În difuzoare, Dylan își varsă neputința și înțelepciunea și furia și tristețea. Hurricane.

Trebuie să opresc muzica.



. Citeste tot...

Încă nu am murit nici pe dinafară

În fiecare an, nea Gheorghiță Firiceanu ne cosește în curte. Spun curte, dar e ditamai grădina, juma de pogon, pentru că moșu Costică Brașov, pomenit fie-i numele și odihnească-se în pace, cînd și-a făcut ograda, atunci cînd a cumpărat aici, prin anii 20, în mijlocul pămînturilor Firicenilor, a luat destul, să fie.

Gospodărie așezată, casă și grajd și curte și grădină, toate împrejur. Pe care acum le moștenim noi, casa noastră de la Telega. Deci curte. Deci iarbă. Deci fîn. Deci treabă, că fînul crește și dacă vrei, și dacă nu vrei, și cineva trebuie să-l cosească.

Și Gheorghiță e cel care ne cosește ditamai grădina în fiecare an, și o cosește destul de bine, lasă ce e crescut, ocolește din coasă – doar anul ăsta ne-a tăiat o tufă de liliac, dar o să dea din ea la loc. El cosește, el ia fînul, pentru vaci și pentru cai – îi convine, că decît să-l aducă de pe poieni, de la kilometri depărtare, îl duce de-aici, 200 de metri mai la deal.

Și fiecare e mulțumit. Și ne mai aduce și niște lapte proaspăt, cît are vaca lapte, că așa e obiceiul: cel care ia iarba duce proprietarului grădinii niște lapte. Așa e de cînd știu eu pe aici, de cînd eram mic.

Și cînd am sosit ieri la Telega, mai tot fînul era strîns, făcut o copită mică – așa se zice aici la noi, la Telega, copită, nu căpiță; căpiță spun doar turiștii hipsteri – o copită mică, mai degrabă un maldăr mai mare de fîn, pe care l-a acoperit cu o prelată neagră, proptită la colțuri cu niște buturugi putrede de prun, legate cu niște sfori cauciucate pe post de greutăți.

Mai tot fînul era strîns, dar nu tot. Lîngă maldărul deja adunat mai rămăseseră niște pale de fîn. Pentru cei care nu știu, pală e așa, o adunătură de fîn, cît să iei în furcă. Pala este unitatea elementară de fîn, indivizibilă, ce nu mai poate fi îmbucățită mai mărunt, că doar nu aduni fînul pai cu pai. E un soi de atom de fîn, atunci cînd se face fînul.

Și dincolo, în partea cealaltă a grădinii, mai rămăseseră niște brazde. Astea nu erau nici măcar sparte. Așa cum le cosise, așa le lăsase, să se coacă.

Asta face parte din procesul de făcut fînul. Mai întîi lași fînul în brazdă cîtva timp – poate o zi, poate două zile, poate patru, depinde cum e vremea și cum ai timp să mergi să faci fînul.

Apoi mergi și-l întorci, sau îl răspîndești – "răspundești", cum zic babele noastre pe aici, cu un regionalism de care o să-mi fie dor toată viața.

Apoi, după ce l-ai răspundit, îl întorci pe partea ailaltă, să-l ia soarele și vîntul bine, să nu fie fînul ud, că putrezește în pod, nu-l mai mănîncă animalele. Și pe urmă îl strîngi în maldăre, și maldărele se fac copită, și pe urmă stă copita o vreme, pînă găsești căruță să-l duci acasă.

Iar dacă plouă, o iei de la capăt. Ce-ai întors trebuie strîns, tot în maldăre vremelnice, să nu-l ude prea rău. Apoi, cînd se termină ploaia și s-a zbicit pămîntul cît de cît, îl răspundești din nou să se usuce. Și de la cap. Uneori și de trei-patru ori, depinde cum te lasă vremea – "Domnicu", în același regionalism al babelor de pe aici, de care o să-mi fie dor toată viața.

Iar azi dimineață, înainte să-mi beau cafeaua, după ce am condus-o pe maică-mea spre poartă, după vizita ei de dimineață, văzînd furca lăsată de Gheorghiță înfiptă în picioare sub platan – o furcă destul de proastă, doar doi craci, și ăia cam scurți, dar mai bine decît nimic, eu fiind învățat cu furcile de fier cu trei craci ale noastre, de pe vremuri –

azi, văzînd furca înfiptă în mijlocul curții, am pus mîna pe ea și am întors cele cîteva brazde de fîn prin curte, să-l ia soarele și să-mi miroase a fîn și a sudoare și a vară și a copilărie, că de prin copilărie n-am mai făcut fîn cum trebuie, cu simț de răspundere, nu doar fîța- fîța. Și mai ales pentru că era păcat de vremea aia frumoasă, numa bună de răspundit fînul.

Și l-am întors și răspundit, și l-am lăsat să se coacă la soare, știind că trebuie să stau cu ochii pe el ca pe butelie, că se anunțase ploaia.

Și mai încolo, acum vreo oră, s-a anunțat ploaia, nu la buletinul meteo, ci la buletinul ceresc, dincolo de Măceș, unde au început să huruie niște tunete din ce în ce mai apropiate.

Și atunci am lăsat moțăiala de prînz și suitele de violoncel ale lui Casals, care curgeau peste moțăială, și m-am săltat din pat și mi-am tras niște pantaloni scurți de tăvăleală peste mine și m-am dus să strîng fînul, să nu-l prindă ploaia. Pentru că de fapt așa e: faci fînul cînd trebuie, nu cînd vrei tu. Și dacă începe ploaia, musai să-l strîngi la timp.

Și l-am strîns, l-am măldărit, pe-ăla de lîngă copită, fiind cam gata, uscat cum trebuie, l-am pus sus, moț peste maldărul cel mare, am tras prelata la loc peste el, cu buturugile cele putrezite de prun pe post de greutăți.

Apoi am strîns pe fugă și fînul de la poartă, ăla de l-am spart din brazde, care încă mai e verde, mai trebuie răspundit o dată și mîine, dacă ne lasă vremea, adică Domnicu.

Și Domnicu a ținut cu mine, că n-a început ploaia decît după cel l-am strîns și pe-ăla. Tunetele tuna, ploaia se apropia, cine fînul că-l strîngea?

L-am făcut palancă sub un măr, lîngă casa bătrînească a lui moș Costică, cel care a cumpărat acum aproape o sută de ani, prin anii 20, grădina asta din moșia Firicenilor și s-a tras dinspre Boșîlcești, unde stăteau ei ascunși, aici în centru, în vatra satului, semn de chiverniseală.

Acum, cît am scris, ploaia a venit și a trecut, tunetele și norii cei negri s-au mutat mai la sud, spre Telega Vale și Mislea și Urleta și Bănești. Mai plouă, mai se oprește, nici ea nu știe ce vrea. Și Casals taie în continuare cu perseverență violoncelul cu fierăstrăul, și Bach se mîntuie în laptopul meu în continuare, și iar a început să plouă.

Și mi-e dor de copilărie și de Mami și de Mămăița, cele cu care mergeam la fîn.

Să fie aceste cuvinte pomană de sufletul lor. Cît timp nu ne uităm morții, încă nu am murit pe dinăuntru. Și cît timp nu uităm să facem fînul așa cum trebuie, încă nu am murit nici pe dinafară.





. Citeste tot...

Analiza puterii predictive a sacului scrotal în privința comportamentului de vot la tinerii frumoși și cockney

Vedeți Dvs, prea cinstiții mei pufoși, dragii mei tineri frumoși și blambeci,

Diferența dintre englezi și români este ca cea dintre cetățean și slugă. Și se bazează îndeosebi pe cantitatea de substanță activă prezentă în sacul scrotal.

Găsești ceva prin sacul scrotal? Înseamnă că ești englez. Nu prea găsești nimic pe-acolo, nici măcar de-o chenzină, de-o pîine, de-o pereche de cătușe înainte de pîine? Se cheamă că ești român.

Englezii, cînd au vrut să voteze ceva, au votat. Că e bine, că e rău, asta e altă discuție. Oricum n-o să mă credeți voi pe mine, eu sînt un ticălos nemernic, un kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji. Lasă, că o să vă explice în detaliu Tapalabă și Guran și Turcescu și Mîndruță ce și cum, că ei știu cel mai bine, în ei aveți toată încrederea, de la ei vă luați lumina.

Dar cînd au votat, au votat. Aia a fost. Așa a rămas. Cu toate consecințele de rigoare, și bune, și rele. N-a venit mai apoi Merkel și Macovei să spună că henț, că de fapt erata de la miezul nopții, stai așa că nu-i așa, știm noi mai bine. Nu, frate. Vot și atît. Brexit, oștenii mei? Brexim, Măria Ta!

În schimb, cînd tot milioane de glasuri unite în cuget și-n simțiri au dat glas din pieptul lor unei singure voințe, cu glas voios de pionier, și anume "Muie Băsescu!", atunci stai așa, că nu-i așa. Neah. Stai să vă escplicăm noi, înțelepții și principialii de serviciu, cum stă de fapt treaba. Voi de fapt, fraerilor, n-ați votat așa, ci invers. Nu era bicicletă, era motocicletă, și nu vi s-a dat, vi s-a luat. Și nu era "Muie Băsescu", era de fapt "Glorie Kaiserului Merkel".

Și v-au ecsplicat pînă v-ați înțeles pe voi. Macovei Tapalabă Turcescu Guran Mîndruță, adică tot ăia care, la doi ani distanță, v-au dat și următoarea mutare în plic, mirabilul nemaipomenitul galacticul Iohannis. Și melcul țușt, luați de aici președinte.

Culmea ironiei este că Băsescu, cel care la vremea respectivă a fost beneficiarul scutului cezaro-crăiesc de la Bruxelles, acuma tocmai începe să descopere deliciile dictaturii și să schelălăie pe margine ce tare îl doare buba. Să schelălăie, mama lui de principial. Să învețe și el că dreptatea nu e pentru căței și că el a ajuns un biet cățel.

În rest, să auzim numa și numa de bine. Brexitul va genera un domino destructiv în fața căruia n-o să putem spune decît “Văleu!”. Va începe să cadă acolo, la ei, în Vestul prosper și decadent. Dar efectele cele mai mari se vor simți, cum se întîmplă de regulă, acișilea, la noi, la periferia ruptă în cur a esticilor care stăm zgribuliți în chiloți în fața crivățului, care cu toții știm că vine din Siberia.

Siberia? Ups. Stai așa. Am zis cumva „Siberia“? Ehe, pufoșii moșului. De-abia acolo, în Siberia cea imperială, cînd o să vă dați jos din tren, acolo o să înțelegeți voi cu adevărat sensul expresiei “cătușe înainte de pîine”. Rîdeți, glumiți, dar habar n-aveți voi ce serioși sînt oamenii ăia cu cătușele, atunci cînd le miroase a hipster prin preajmă.

Deci rețineți: componența sacului scrotal este unul din cei mai buni predictori ai comportamentului de vot. Are Merkel sac scrotal? Are. Are englezul? Are și el. Putin are? Are, cum să nu. El să n-aibă?. Dar voi? Voi aveți? Nu prea.

Q.E.D.





. Citeste tot...

[...] Hughie let the front legs of his chair down on the floor

“Where’s Hazel today?” Mack asked.

Jones said, “Hazel went out with Doc to get some starfish.”

Mack nodded his head soberly. “That Doc is a hell of a nice fella,” he said. “He’ll give you a quarter any time. When I cut myself he put on a new bandage every day. A hell of a nice fella.”

The others nodded in profound agreement.

“I been wondering for a long time,” Mack continued, “what we could do for him – something nice. Something he’d like.”

“He’d like a dame,” said Hughie.

“He’s got three four dames,” said Jones. “You can always tell – when he pulls them front curtains closed and when he plays that kind of church music on the phonograph.” Mack said reprovingly to Hughie, “Just because he doesn’t run no dame naked through the streets in the daytime, you think Doc’s celebrate.”

“What’s celebrate?” Eddie asked.

“That’s when you can’t get no dame,” said Mack.

“I thought it was a kind of a party,” said Jones.

A silence fell on the room. Mack shifted in his chaise longue. Hughie let the front legs of his chair down on the floor. They looked into space and then they all looked at Mack. Mack said, “Hum!”



. Citeste tot...

2001 daisies blossoming into our childish brains

Azi a fost o zi deosebita. O zi pe care cel putin doi oameni si-o vor aminti pentru tot restul vietii lor.

Andra, pentru ca stiu ca tot restul vietii ei isi va aminti trecerea de la maimutza si os la nava spatziala si la vals si la HAL si la psihedeala colorata spatiu-timp.

Eu, pentru ca stiu ca tot restul vietii mele o sa-mi amintesc expresia de pe fatza Andrei cind s-a terminat filmul.

Asa se scrie istoria. Cadru cu cadru. Emotie cu emotie.

"Daisy
Give me your answer, do
I'm half crazy
All for the love of you. "



. Citeste tot...

Честит Рожден ден, България!

Astăzi am descoperit din întîmplare un om fain și un loc fain.

Să vă spun povestea.

Dragilor, pufoșii mei, voi știți că sînt un naționalist cosmopolit.

Cosmopolit, pentru că așa m-a făcut mama pe mine la Telega, să știu și despre indo-europeni, și despre limba elfă, și sindarin, și quenya, și despre Zakir Hussain, și să vă spun aproape pe de rost echipa de rugby a Noii Zeelande. De din toate colțurile lumii cîte puțin.

Iar naționalist pentru că așa m-a făcut pe mine mama, tot la Telega, să-mi dau seama că, de cînd nu mai sînt tînăr și sălbatic și frumos și tembel la cap, nu mai mi-e rușine că sînt român, cum eram pe vremuri, îmbîcsit de propaganda sorosiană și patapieviciană, și îmi iubesc țara așa cum e, cu bunele și cu relele ei, și mă strădui să fie o țară mai frumoasă și mai fericită, și sînt mîndru că sînt român și-mi dau seama ce puternici sîntem, de vreme ce trebuie să jucăm în tot soiul de înghesuieli neo-colonialiste în care sîntem băgați la înghesuială de puternicii istoriei.

Ei bine, naționalistul de mine, eu pufosul kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, mă duceam azi să cumpăr niște dulciuri specific telegene, cum intri în Liban pe dreapta, bombe de-alea calorice arăbești de care cînd mănînci îți vine să te lingi pe degete și să strigi Insh’allah așa, fără nici un motiv spiritual, pur și simplu de prea mult zahăr în vene.

Nu mai fusesem pe acolo de secole, e cam greu cu parcarea, azi am zis: “musai”.

Și m-am dus. Am găsit un loc de parcare. Și am cumpărat prăjituri arăbesco-libanezo-siriano-turcesco-ce-ori fi ele acolo, că tare mai sînt bune (cele mai bune prăjituri netelegene din tot Bucureștiul ăsta). Și hai înapoi la mașină. Și la colțul străzii văd o ușă deschisă și un hol de casă interbelică și niște afișe dar mai ales și mai ales sticle. Multe sticle.

Sticle de vin.

‘Opa. Stai așa că nu-i așa. Naționalist vinicol am fost de cînd mă știu, de cînd am descoperit că nu-mi place țuica de Telega, pentru că am sînge de moldovean în mine și ăla e amestecat cu vin. Cu mult vin. Roșu.

Am intrat. Mă salută un domn în engleză. Îl salut în engleză.

Și urmează o oră mirabilă, miraculoasă, în care îl cunosc pe Michail, un bulgar de-al nostru get-beget, care pregătea prăvălia de vin pe care o are acolo, la colțul dintre străzile Jean Louis Calderon și C.A. Rosetti.

Nu mă întrebați cum se numește magazinul, dar știu că are un vin excelent. Și un custode excelent, că ăla deja nu mai e magazin, e muzeu, un domn care știe să prezinte vinurile, să ți le povestească – ce e un vin fără povestea lui? – să te facă să te simți bine.

Dar stați așa, că nu se termină aici. Aici de-abia începe. Mă întîmpină Michail și-și cere scuze că e un pic cam ocupat. “Știți ce zi este azi? Azi e 3 martie”. Ok. Ridic din umeri. 3 martie. Și?

“Păi azi e ziua națională a Bulgariei”.

Și de aici începe distracția. De aici începe povestea care face legătura dintre întîmplare și “a fost să fie”.

A fost să fie să intru absolut la întîmplare într-un magazin în care altminteri n-aș fi intrat prea curînd. A fost să fie ziua națională a Bulgariei taman azi, cînd am intrat eu acolo, în magazinul ținut de bulgarul nostru Michail, o gazdă deosebită.

Și pentru că a fost să fie, i-am spus că trebuie să sărbătorim.

M-a servit cu vin bulgăresc, un Cabernet Franc foarte franc și foarte sincer. Am povestit tot soiul de povești, de la vin la aikido la Plovdiv la istoria Bulgariei la indo-europeni.

Pentru că e ziua Bulgariei, am cumpărat mai multe sticle de vin bulgăresc, Cabernet Sauvignon și Mavrud, soiul lor prefiloxeric de care bulgarii sînt foarte mîndri.

Și pentru că popoarele noastre comuniste sînt prietene și surori, am sărbătorit prietenia comunisto-balcanică româno-bulgară cumpărînd și niște vin românesc, de-ăla de-al nostru din Prahova, cum intri în Urlați pe dreapta, acolo pe la Dealul Mare.

A fost o zi faină. A fost o întîlnire faină. A fost o experiență de viață faină. Și acum, deschizînd sticla de Mavrud, îmi dau seama că e și un vin fain ăsta care lucește închis la culoare uite aici, acum, chiar în fața mea.



Drept pentru care ridic acest pahar de Mavrud de-al nostru bulgăresc, cum intri în Plovdiv pe dreapta, și toastez pentru prietenii noștri bulgari și pentru țara lor frumoasă Bulgaria. Să fie într-un ceas bun! La mulți ani, Michail! La mulți ani, Bulgaria!

Nazdravie!





. Citeste tot...

Nici iarna nu-i ca vara, nici ratingul nu-i ca market share-ul

PSD în momentul de față stă pe cai mari. Nu o spun doar sondajele Sociopol, căci veți zice că țin cu ursul, n-aveți voi încredere în sondajele mele. O spun toate sondajele făcute lunile astea, fie că sînt publice sau doar de folosință internă. O spun sondajele comandate de pesediști. O spun sondajele comandate de peneliști.

Devine din ce în ce mai clar că PSD e în poll position. Deja începe să se simtă un aer de victorie prin tabăra pesedistă. Să bem! Să ne bucurăm! O să învingem!

De fapt, însă, e o falsă concluzie, care duce la o falsă siguranță și la o culcare primejdioasă pe ureche.

Este o concluzie primejdioasă trasă pe baza confuziei dintre două concepte destul de bine înțelese în alte domenii, dar nu încă și în politică.

Diferența dintre rating și market share.

În marketingul de televiziune astea sînt două dintre cele mai des folosite cuvinte magice atunci cînd vine vorba de indicatorii de performanță, alături de necruțătorul GRP (“gerepe”) și de complicatul Affinity.

E simplu. Cînd vorbim despre indicatori procentuali, Rating% e raportarea consumului la total populație, indiferent dacă se uită sau nu la televizor. E felia din plăcinta completă, totală. În schimb, Market Share-ul e partea de consum din bucata de plăcintă mai mică, aia a consumatorilor TV.

Două concepte destul de bine înțelese, nu numai în industria de televiziune, dar mai peste tot pe unde e vorba de activitate economică și de marketing, că sînt de fapt particularizări ale unor idei general valabile.

Principala diferență dintre rating și market share este că, la primul, baza de calcul rămîne constantă (mă rog, relativ constantă, cel puțin pe perioade decente de timp), în timp ce la al doilea baza de calcul este continuu în mișcare.

Sînt volume total diferite de spectatori TV la ora 2 noaptea față de 7 dimineața față de 13:00 față de 17:00, cînd începe să se coacă de Access, față de nemuritorul 21:00, vîrful de Prime Time.

Noaptea se uită o mînă de blambeci fără de somn – pe vremuri se uitau la Dănuț, acum habar n-am la ce mai pierd timpul. Dacă sînt cîteva zeci de mii – un număr mic raportat la volumul întregii țări.

În schimb, în Prime Time se uită milioane și milioane la tembelizor, ai de unde să tai felii, chiar și procente mici de cotă de piață înseamnă de fapt un număr apreciabil de spectatori, sute de mii.

Și anotimpurile schimbă situația. Iarna nu-i ca vara. Iarna sînt mai multe milioane în vîrf de Prime Time decît vara. Logic, la mintea cocoșului.

Ei bine, acest “logic, la mintea cocoșului” încă n-a fost internalizat și în analiza politică. Lumea încurcă indicatorii de evaluare electorală, pentru că încă nu-și dau seama că nici iarna nu-i ca vara, dar nici ratingul nu-i ca market share-ul.

Toată lumea înjură sondajele, le respinge, le porcăie, dar toată lumea e avidă după sondaje, mai ales în perioadele electorale. Drept pentru care toată lumea caută cifre de sondaje.

De regulă, cifrele de sondaj care prezintă cel mai mare interes sînt cele care încearcă să spună cum ar fi rezultatul alegerilor, dacă ar avea loc alegerile atunci. Vestita sintagmă, aia cu "duminica viitoare".

Problema e că, atunci cînd încerci să faci poza momentului și să simulezi rezultatul alegerilor, trebuie să procedezi ca și cum ai fi la urna de vot. Doar cine votește contește. Restul e absenți, deci nu egzistă.

Drept pentru care trebuie să iei în calcul, atunci cînd faci estimările de performanță electorală, doar pe cei care întrunesc două condiții: a) ar vrea să meargă la vot (echivalentul lui “vreau să mă uit la televizor”) și b) au o opțiune explicită de vot, sînt hotărîți cu cine votează (echivalentul lui “mă uit la un post TV, nu o zgudui aiurea, să zappez în durerea minții”).

În consecință, se dau la o parte două tipuri de persoane din analiza electorală: cei care estimăm că nu vin la vot și cei care vin, dar sînt nehotărîți cu cine să voteze (sau refuză să răspundă, dar ăstora n-ai ce le face, reprezintă o limitare metodologică a instrumentului de măsurare).

Adică sondajele vorbesc despre cota de piață politică de la momentul actual, despre market share, cel calculat din plăcinta continuu schimbătoare a consumatorilor electorali efectivi, iară nu despre rating, indicatorul calculat din total populație, indiferent dacă sînt interesați sau nu de vot, dacă vin sau nu la vot, dacă au o opțiune politică bine definită sau nu.

Problema e că focalizarea pe acest tip de indicator de performanță electorală poate să inducă în eroare, atunci cînd universul celor care vor să voteze e în continuă mișcare.

Vestita problemă a nehotărîților: cei care intenționează să vină la vot, dar nu au cu cine. Și care tot timpul se schimbă: mai mulți între campanii sau la început de campanie electorală, mai puțini pe măsură ce alegerile se apropie și crește mobilizarea electorală și o parte din cei care pînă atunci erau nehotărîți își concretizează opțiunea de vot, se hotărăsc cu vine ar vota.

Ei bine, în momentul de față PSD stă bine în sondaje nu pentru că ar fi într-o strălucire deosebită de performanță electorală, ci pentru că ceilalți stau prost și, în consecință, rîndul nehotărîților crește galopant, atingînd cote nemaiîntîlnite în ultimul timp în România.

Nu pot să vă arăt grafice, căci pe urmă ar trebui să vă împușc.



Dar pot să vă spun: e un nivel de aproximativ 30% din TOTAL POPULAȚIE (adică rating) care deocamdată sînt nehotărîți. Deocamdată. Acum, cînd facem sondajele la început de an, acești nehotărîți nu intră la socoteală, că ei în mintea lor încă nu bagă buletinul în urnă. Dar mai încolo vor începe să intre la socoteală. Și vor modifica procentele.

Adică PSD stă bine la market share pentru că ceilalți stau prost la rating, nu pentru că ar da dovadă de o performanță uluitor de cea mai foarte perfectă și ar crește el la rating, în volume absolute, atrăgînd noi votanți.

Să-i luăm pe rînd.

Principalul său competitor politic, PNL, trece printr-o perioadă de degringoladă: de lideri, de comunicare, de candidați, de organizare, de idei.

Opțiunea anti-sistem pe piața politică nu prea există momentan: PPDD s-a dus, PRM s-a dus, PNG s-a dus, ăia care încearcă să ocupe locul sînt fie pufoși, gen PRU, fie erodați, gen Băsescu. Iar oferta anti-sistem pentru clasa de mijloc deocamdată nu prinde contur la nivel național, doar punctual, în cîteva orașe mari, îndeosebi în București.

Iohannis începe să dea rateuri de popularitate, a scăzut demult sub 50%, și prestația sa dezamăgitoare vine să îngroașe rîndul celor care vor să voteze, dar nu au cu cine.

Toate aceste rateuri din tabăra anti-PSD duc la creșterea spectaculoasă a volumului de nehotărîți. Am ajuns ca atît la nivel național, dar și în multe sondaje locale să identificăm aproximativ 30% din total populație care spun că vin la vot, dar nu știu încă cu cine vor vota.

Ăștia reprezintă jumătate din cei care vin la vot. Jumătate. Jumătate!! Atenție. Read my lips. E ca în titlurile alea de tabloid. Senzațional! Halucinant! Click AICI! Jumătate din bazinul de votanți încă nu știe cu cine va vota. O treime din populație!!

Nu știm cu cine vor vota aceste hoarde de nehotărîți, în schimb știm cu cine nu vor vota. Nu vor vota cu PSD. Vă dau în scris că nu vor vota cu PSD. Cei care votează cu PSD deja apar în sondaje. Alții nu prea mai sînt. PSD are un bazin electoral disciplinat.

Drept pentru care, pe măsură ce nehotărîții de acum vor găsi candidați cît de cît decenți din oferta electorală care începe să se concretizeze, vor trece din categoria “nehotărîți” în categoria “votează cu cineva”, vor intra practic în mod formal în categoria care e luată în calcul la market share. Și nu vor vota cu PSD. Vor vota cu alții. Drept pentru care PSD va începe să scadă, pentru că ceilalți vor începe să crească.

Ratingul PSD va rămîne constant. Ratingul celorlalți va crește. Se va modifica subuniversul de consumatori electorali din care se calculează cota de piață. Și atunci cota de piață a PSD va scădea.

Lucrul acesta se vede cel mai bine în București.

PSD, momentan, stă strălucitor în sondajele din Capitală. Nu că o spun sociologi care sînt asociați de regulă cu nasoii de la PSD, gen nasolul de Palada sau strălucitorul de Pieleanu. O spun și sondajele interne liberale. E clar. Pînă și liberalii care nu cred ioc în sondajele lui Palada și Pieleanu au început să simtă că e ceva acolo, nu e doar că și-a băgat Palada mîna în cifre și minte poporul cu procentul la tembelizor.

PSD însă stă momentan bine pentru simplul fapt că PSD are un electorat disciplinat, care cam știe de pe acum cu cine votează: cu candidatul PSD. Cu cine ziceți voi, cu ăla votăm. Că o fi Firea, că o fi Toma Caragiu, că o fi Teodorovici, că o fi Patapievici, nu prea contează. Cu cine zice partidul, cu ăla votăm.

Dacă ne place, votăm cu entuziasm (vezi cazul Ponta). Dacă nu ne place, votăm cu scîrbă (vezi cazul Geoană). Dar cu ăla votăm. Noi sîntem comuniști staliniști kaghebiști disciplinați și predictibili și urmăm neabătuți indicațiile prețioase transmise de partid, pe cale ierarhică, de la Stalin la Ceaușescu la Iliescu la Ponta la Dragnea.

Sînt și aici variații, evident, dar mult mai mici decît în cazul altor partide. În schimb, votanții anti-PSD – căci lumea așa se împarte, nu în stînga și dreapta, ci în PSD și anti-PSD – nu au încă o opțiune gustoasă de vot. Că încă n-au cu cine.

Săracul Bușoi era totalmente varză. Nici Orban nu stă mult mai bine. Există un candidat destul de bine definit pe zona anti-sistem de tip clasă de mijloc, Nicușor Dan, care adună suficient de multe voturi din zona anti-PSD încît să-i facă pe liberali de rușine.

În schimb, categoria cea mai mare de votanți este cea a nehotărîților. Și în București tot o treime e ponderea nehotărîților din total populație. Atenție: nehotărîți care vin la vot. Imens. Cei care au deocamdată în cap fraza “Vin la vot, cum să nu, dar nu știu cu cine să votez”.

De fapt, corect și complet în capul lor, chiar dacă încă nedefinit, este “Nu știu ÎNCĂ cu cine să votez”. Dar pînă în iunie mulți dintre ei se vor hotărî totuși. Cu cineva vor vota, totuși. Văd ei cu cine. Mai vedem, mai analizăm, să vedem catindații, să gustăm oferta. Dar clar nu cu pesedistul.

Și atunci PSD va obține un scor mai scăzut decît are acum în sondaje. Asta pentru că se culcă pe o ureche și pentru că face confuzia între rating și market share.

PSD în momentul de față riscă să piardă atît Primăria Generală, cît și majoritatea sectoarelor.

Să le luăm pe rînd.

Sectorul 1 se va coagula încet-încet în jurul principalului candidat anti-PSD, probabil în jurul liberalului. Pentru că pe cine pune mîna Chiliman, acela va fi primar.

Sectorul 2 e Onțanu, dacă nu-l arestează între timp. Iar Onțanu e UNPR. Și UNPR nu e PSD. Din ce în ce mai mult UNPR nu e PSD.

Sectorul 3 e probabil singurul care va rămîne clar în picioare PSD, în jurul lui Negoiță, dar și acolo s-ar putea să aibă probleme, dacă valul general va fi în tot Bucureștiul potrivnic partidului său.

Umblă o bîrfă cu iz de credibilitate că Piedone s-a predat la PNL, deci va sprijini atît în S4, cît și în S6 candidatul liberal. La sectorul 4, pe cine pune mîna Piedone, chiar și femeia de servici sau cititorul de contoar la gaze, ăla va ieși primar. Deci pa și Sectorul 4. Căci Piedone. Deci PNL.

La sectorul 6, zice-se că Florescu trece și ăsta cu arme și bagaje la PNL. Florescu prezintă două caracteristici: a) stă bine deja în sondaje, chiar înainte să se asocieze cu PNL și mai ales și mai ales b) e omul lui Piedone. Deci gata. Deci dacă primește ajutorul combinat al PNL-ului plus mîna de binecuvîntare pe ceafa lui groasă din partea lui Piedone, iată cum și sectorul 6 se duce la liberali.

Rămîne sectorul 5. Acolo, pînă azi dimineață, Rizea era principalul favorit. Doar că Rizea nu prea e PSD. Rizea e și el, ceva, acolo, complicat, pe persoană fizică, un soi de Vanghelie mai puțin gustos din punct de vedere retoric. Deci și chiar dacă ieșea Rizea, PSD-ul nu putea să pună la socoteală că e sectorul său. Era al lui Rizea.

În plus, iată că în dimineața asta s-a modificat din nou schimbarea, s-a băgat din nou ceață la mal, măcelul continuă, a intrat din nou DNA-ul în acțiune, la munte și la mare, în orice împrejurare, DNA-ul e cel mai tare. Rizea a fost chemat la vorbitor, la DNA. E un semn puternic că sistemul vrea să-l scoată din joc, să bage pe altcineva. Și în această variantă, PSD tot pa este. Că vă spun eu: nu cred că sistemul va sprijini candidatul PSD :)

Drept pentru care tragem linie și socotim. Din șase sectoare, PSD foarte probabil să rămînă cu unul, maxim cu două, S3 și S5, chiar dacă acum stă bine în sondaje.

Păi dacă pierde cel puțin patru sectoare din șase, voi credeți că o să cîștige Capitala? Haide, bre... Puțin probabil. Chiar și dacă Onțanu va rămîne fidel vechii alianțe, chiar și așa, S1 + S4 + S6 = love PNL = buba mare la Primăria Generală.

Deci, iată cum, deși PSD stă bine în sondaje, de fapt asta maschează o situație dificilă pentru el la vară.

Asta pentru că iarna nu-i ca vara și pentru că oamenii nu știu să facă diferența dintre rating și market share, atunci cînd vine vorba de analiza politică a sondajelor care ele e mincinoase și false, dar toată umblă cu limba scoasă după ele.

. Citeste tot...