Dacă-i ordin, cu obiectivitate

De ceva timp, de aproape două secole, Hotnews, alături de alți colegi de unitate, are un obiectiv clar, precis, cuantificabil, căci așa sînt obiectivele, clare, precise, cuantificabile, să poată șeful să vadă dacă le-ai atins sau nu: să-l facă zdrențe pe Ponta.

Şi dă-i şi fă-l zdrenţe. În fiecare zi, cu acribie demnă de o cauză mai bună – dar oare care e o cauză mai bună decît să-l faci zdrenţe pe Ponta, dacă ai primit un asemenea ordin? – Ponta este descris în cele mai apocaliptice culori de către Hotnews. O campanie de presă împotriva lui Ponta fix cum scrie la manual.

Printre multele osîrdii de asociere pe bază de repetiţie, pe principiul “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămîne”, ordinul pe unitate primit de Hotnews este ca Ponta să fie scos mincinos. Indiferent ce zice pufosul de premier, trebuie neapărat găsit ceva care să nu corespundă cu clima şi ambientul.

Se duce Ponta undeva? N-a fost acolo. Nu se duce Ponta undeva? Groaznic: tocmai am descoperit că a fost acolo. Spune Ponta ceva? Oribil: acum 350 de ani a spus fix invers. Se întîmplă ceva în România? Ponta e de vină, a minţit. Nu se întîmplă ceva în România? V-am spus noi! Ponta e de vină, a minţit.

Vă povesteam şi altădată despre puterea repetiţiei. Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămîne. Un adevăr cunoscut de veacuri. Nici măcar pe ăsta nu l-am inventat noi. Toate au fost deja descoperite de capitaliştii imperialişti decadenţi în putrefacţie. Noi doar le punem în aplicare.

Şi Hotnews le pune în aplicare. Doamne, ce le mai aplică!

Cea mai recentă aplicaţie – v-am spus: dacă-i ordin, cu plăcere! – este să-l scoată pe Ponta mincinos privind afirmaţia că nu mai avem datorie la FMI.

Vine Ponta şi zice: nu mai avem datorie la FMI. Henţ! Nu-i bun! Cum să spună Ponta ceva de bine? Aşa ceva nu e permis! Neapărat trebuie să intervenim. Cum putem să permitem românilor să citească ceva de bine de Ponta şi să riscăm cumva să înceapă să uite ce le zicem noi, şi anume că e un nemernic şi un mincinos?

Drept pentru care nici nu se uscă bine cerneala pe ecranul calculatoarelor, dragii moşului online, căci şi veni Hotnews şi începu să demonstreze ştiinţific, obiectiv şi impersonal că Ponta minte.

Nu-i adevărat! Ponta minte! Mai avem datorie la FMI. Români, sînteţi manipulaţi de un nemernic mincinos! Vom avea întotdeauna datorie la FMI. Pînă la capătul veacurilor! Ponta e un nemernic! Ponta e un mincinos! Nu se poate aşa ceva! Români, cum de mai înduraţi aşa ceva??

Dat însă că realitatea e de regulă complexă şi necesită explicaţii, iată că lucrurile se complică în dimineaţa asta pentru Hotnews. Vine Isărescu şi zice: nu mai avem datorie la FMI.

Ups. Ce ne facem, fetelor? Dragi colegi de unitate obiectivi din presă, e groasă. E vorba de Isărescu, nu de Oana Zăvoranu. Huston, avem o problemă. Dom’ general, ce linie de acţiune recomandaţi în acest sens?

Măi copii. Măi subalterni. Măi mototoilor. Tot eu să vi le rezolv pe toate?

Sînt două linii de acţiune.

Fie sîntem obiectivi şi logici şi dacă A zice X şi X e fals şi B zice şi el tot X, înseamnă că şi B e un mincinos, şi astfel demonstrăm ştiinţific că şi Isărescu minte la fel ca şi Ponta. Cu consecinţele de rigoare, evident.

Fie ignorăm şi mai impersonal şi mai obiectiv ce a zis Isărescu şi demonstrăm în continuare că România are datorie la FMI şi că Ponta minte. Ponta e un mincinos! Ponta e un nemernic! Uite ce zice Ponta! Click AICI pentru a afla de ce România are datorii la FMI!!

Acuma voi, dragii moşului atomic, care din aceste două linii de acţiune credeţi că va fi urmată de distinşii obiectivi impersonali de la Hotnews?

Oamenii înţelepţi vor răspunde imediat: conform ordinului şi dispoziţiilor de acţiune.

Restul oamenilor vor citi în continuare ştirile pe Hotnews şi vor afla acolo care e realitatea cea mai foarte reală.

LATER EDIT: Între timp, pe seară, au dat dezmințire, exact în corpul articolului unde inițial îl făceau varză pe Ponta. Niște pricepuți. Niște șmecheri de mare clasă. Pe de o parte pur și simplu au aneantizat articolul cu pricina. Pe de altă parte, au scufundat dezmințirea undeva la subsolul paginii lor online, pierdută printre multe alte știri vechi, pe care nu le citește nici dracu. De dimineață, cînd mîncau minciuni cu lingura, era SENZAȚIONAL! și prima știre pe pagină, cap de coloană. Să afle toată lumea cît de nemernic e Ponta. Acum dezmințirea e mică mică mică ascunsă printre alte știri vechi. N-o vede nici dracu. Dacă ar fi făcut Ponta așa ceva, bubuia toată presa deontoloagă de indignare. Așa, nu zice nici unul nici pîs. Niște deontologi. Niște obiectivi. Niște profesioniști.

Niște... :(

. E clar că nu vor avea bunul simț să pună dezmințirea pe prima pagină, între primele știri. Dar, totuși, să vedem partea plină a paharului. E prima dată cînd pufoșii obiectivi și totalmente deontologi bat în retragere. Au făcut-o prea de oaie, n-au mai putut-o da cotită. Trebuie să stăm călare pe ei mai ceva ca pe România Mare, căci sînt fix din același aluat și de aceeași teapă jurnalistică așa cum erau și ăia pe vremuri.

. Niște deontologi... :(

.

. Citeste tot...

Intensul vechi se retrage, făcînd loc noului vechi intens

Rînd pe rind, intenșii de serviciu (și de servicii) au dat colțul. Fie fizic, precum Vadim recent, fie metaforic, pentru că de la mititica e destul de greu să fii Crăișorul Neamului, indiferent dacă te cheamă Becali sau Dănuț.

Din zbuciumații ani 90, de cînd s-a inventat antisistemicul de sistem, care să umple o nișă acolo, să nu cumva să n-o umple cumva unul adevărat, am tot avut niște indescriptibili urmuzieni care au amețit resturile de minte ale votanților cu șucărul în glandă.

La început a fost PRM. Pe urmă acesta s-a transformat, pentru că Jeana nu e moartă, Jeana se transformă, în PNG. O perioadă au și coexistat, s-au europarlamentarizat unul pe altul de mai mare dragul / scîrba. Pe urmă a venit marea revoluție ideologico-stilistică, versiunea v2.0, și Crăișorul Electric a fost înlocuit de Crăișorul de la Miezul Nopții, the Midnight Caller, varianta cu Elodia cîrnați.

Și s-a mai făcut de-o premieră în România. După cele douăzeci și ceva de puncte procentuale electorale de furie și de fiere și de scîrbă și de mațe, bube, mucegaiuri și alte substanțe biologice cu puternică amprentă olfactivă, a venit rîndul celor aproape cincisprezece puncte procentuale electorale de bubulism și mai delirant. Românii, perseverenți în bubuliciunea lor, au votat un Crăișor și mai Electric.

Și a trecut și asta. Acum, după seria de tinichea Vadim / Becali / Dănuț, se chinuie un pufos la fel de anti-sistem sistem, pe principiul “dacă-i ordin, cu plăcere”, să călărească ungurofobia, național-intensitatea, trăirismologia și alte rețete culinar-electorale. Numele lui e Bogdan Diaconu și în afară de faptul că e pufos, altceva nu prea putem spune despre el. Se chinuie săracul mai ceva ca Jerry cînd încearcă să-l tragă pe Tom de coadă, cînd doarme motanul.

Însă iarna semne bune are. Am avut titani ai penibilității. Avem un pufos care nu încape în cizmele acestora. Însă nu e totul pierdut. Rezerva de cadre dă roade. Pe margine se încălzește un alt titan hîrșîit al cuvintelor de ocară și al vorbelor de fiere.

E proaspăt pensionat și dornic de supraviețuire. E plin de energie și e frustat că nu mai are blonda lîngă el. E dornic să se întoarcă la partidul de suflet și la marea tăvăleală, să rupă gura tîrgului, să dovedească, să influențeze, să scrie istorie, să dea din deget, să puie verdicte, să înfiereze, să bîzdîcească. Mă rog, la ce se pricepe el mai bine. De fapt, singurul lucru la care se pricepe.

Drept pentru care uitați-vă în gura mea de prăpăstios de servici, de Casandră de 97 de kile și restul grație probabilistică, dacă nu e coaptă situația ca distinsul fost prim-secretar peste Republica Isterică România să nu ocupe locul lăsat liber de tribunii trifazici, să nu se puie cloșcă pe nișa de bale și de fiere, să nu concocteze un trăirism politic anti-sistem care evident că este creat de sistem, condus de sistem, patronat de sistem.

Căci aici, la porțile Orientului, ou tout est pris a la legere, de la legionari încoace nu ne mai putem permite să lăsăm anti-sistemul de capul lui. Drept pentru care, pentru că e o nevoie persistentă nesatisfăcută și pentru că – vorba poetului – trebuia să poarte un nume, o să-i zică Trăiănuț, Crăiasa Furiei Electrice.

Să nu ziceți că nu v-am zis.



. Citeste tot...

Repetiția, mama emoției

Lucrurile stau după cum urmează.

Tinerii frumoşi şi sălbateci, diasporeni, vaporeni şi restul bucureşteni, hipstereni, anti-comunişti, anti-sovietici, anti-kaghebe, anti-corupţie, progresişti pînă în măduva oaselor, dar care nu acceptă solidaritatea socială, tot soiul de soldaţi, cetăţeni, oameni de bine, restul privitori şi băgători de seamă,

toată această jumătate de Românie şi restul diasporă au investit emoţional masiv în Crăişorul Nemţilor Care Ei De Fapt Sînt Români La Origine, în Klaus Iohannis.

Această investiţie emoţională a fost alimentată de focuri de paie mai puternice decît focurile de paie din tabăra cealaltă – adică demonii de noi, care vroiam să dăm ţara pe gratis la ruşi şi la chineji.

Focurile de paie au dus la un tăvălug electoral de manual. Iohannis şi-a luat ţara înapoi, cu un desant de sute de mii de diasporeni şi restul neamuri şi rude din ţară, convinse că, dacă nu votează cu Iohannis, nu îi mai sună copiii din străinătate de ciudă şi de supărare.

L-au votat. Au urît. Au sperat. L-au desenat pe cerul minţii lor pe Iohannis mai ceva ca pe Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Avram Iancu şi Amza Pellea la un loc. L-au votat. L-au făcut preşedinte.

Apoi, frumoşi şi sălbateci şi naivi şi plini de speranţă şi cu ochii plini de stele, au aşteptat să-şi ia ţara înapoi, să fie leul mai puternic decît dolarul, România mai tare în politică externă decît Germania, Sibiul mai faimos decît Manhattanul, să fie daţi afară din ţară toţi leproşii de pesedişti şi de pontişti şi de retrograzi care voiau să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji –

v-am spus că dacă repeţi de suficient de multe ori ceva, acesta devine din ce în ce mai adevărat? V-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Şi au aşteptat.

Şi au aşteptat.

Şi s-a făcut primăvară. Şi uite ACUM guvernul Ponta pică şi vine guvernul MEU, şi lupul se va pupa cu mielul pe trotuar în faţă la Inter şi va fi paradisul pe pămînt, mai puţin pentru jumătatea cealaltă de Românie, care v-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Şi s-a făcut vară. Şi uite ACUM guvernul Ponta pică şi lupul se va pupa cu mielul şi....

Şi v-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Aşteptarea deja căpăta proporţii fabuloase, mitice, nu mai eram în Baltagul, în Mioriţa, în Toma Alimoş, ne mutasem deja în Macondo, era ceva de saga islandeză, de mituri din Insula Paştelui în această speranţă temeinică, perseverentă, a tinerilor frumoşi şi sălbateci, o jumătate de Românie care spera în continuare că va fi bine nu va fi rău, că Crăişorul Nostru Care El De Fapt E Neamţ, Chiar Dacă E Acum Pe Malul Dîmboviţei, va face ca toate lucrurile să fie mai mult decît foarte perfecte.

Şi au aşteptat.

Şi aşteaptă şi acum, săracii.

Timp în care Crăişorul i-a dezamăgit în mod constant. Nu spun că n-a făcut nimic, că a mai făcut şi el cîte ceva. S-a plimbat prin lumea largă. Şi-a luat concediu. Şi-a urmat destoinic nevoile politice. A citit de pe hîrtie, cu o naturaleţe zdrobitor de naturală, Ein Zwei Drei, puncte puncte, pauză de respiraţie, unde rămăsesem cu rîndul, să urmărim cu degetul pe hîrtie, să nu pierdem fraza.

Şi atunci aşteptarea şi speranţa şi lumina de stele din ochii tinerilor frumoşi şi sălbateci au început să iasă din termenul de garanţie, să prindă mucegai pe la colţuri, cum ai lăsa o scoică în soare mai mult decît e cazul. Ştiţi ce repede se strică scoicile cînd le laşi în soare? Ştiţi că Ponta voia să dea gratis ţara la ruşi şi la chineji?

Şi uite aşa s-a făcut toamnă, castanele cad, Vadim moare, stereotipurile se rostogolesc pe hîrtie, non-indo-europenii invadează cum ştiu ei să invadeze de mii de ani acest Bizanţ lărgit, acest portavion de piatră care este Europa, mînca-o-ar mama de cetate asediată, uite la ea ce frumos crapă pe la colţuri, zici că-i făcută din istorie.

Şi s-a făcut toamnă, şi ne-am dus copiii la şcoală de mînuţă, că s-a terminat vacanţa şi s-au întors oamenii muncii din concediu, inclusiv Preşedintele Nostru Iohannis, care încă de anul trecut ne spunea că Ponta vrea să vîndă pe gratis ţara la ruşi şi la chineji, ce noroc că l-am votat, că a ieşit preşedinte,

ce ne-am fi făcut fetelor dacă ieşea nemernicul de Ponta? Vă daţi seama că acum vorbeam în rusă şi în chineză? Ce ne-am fi făcut? Unde am mai fi emigrat noi din Amsterdam şi din Hamburg şi din Castellon dacă începeam să vorbim în rusă?

Şi uite aşa s-a făcut toamnă şi diasporenii au descoperit şi ei în cele din urmă efectele soarelui asupra scoicii în putrefacţie şi au început să hîrîie şi să mîrîie şi să li se tocească lumina de stele din ochi. Voci răzleţe, ici colo prin punctele esenţiale, au început să se întrebe dacă nu cumva regele e gol şi dacă nu cumva neamţul e mitic. Mitic, nu ca în “coborîtor din mituri”, ci ca în “Mitică, de ce dai muştele afară din Cişimigiu? De mîner, monşer”.

Te uiţi cu ochii minţii pe harta diasporenilor şi tinerofrumososălbăticenilor din străinătate şi vezi cum apar puncte de îndoială, la fel cum biologul vede la microscop cum apar focarele de celule moarte în cultura de bacterii atacate de penicilină.

Penicilina îndoielii şi dezamăgirii. Nasol. Foarte nasol. Primul semn de cangrenă. Gruaznic pentru cei care iau temperatura Regelui Preşedinte şi trebuie să-i dea aspirină în fiecare zi, să poată să citească de pe hîrtie fără să-i tremure vocea.

Drept pentru care zilele astea veţi vedea cum diasporenii vor primi o doză sănătoasă, puternică, de cal, de elefant, de injecţie de ură proaspătă la adresa lui Ponta care nu numai că voia să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji, dar acum a băgat şi în Codul Fiscal o prevedere prin care toţi diasporenii, dar absolut toţi, vor trebui să dea bani la fonciire.

Voi vă daţi seama dezastru? Cum se poate aşa ceva? Imediat diasporenii şi tinerofrumososălbătecenii vor uita de dezamăgire şi de îndoială şi se vor repezi cu furii noi, cu scîrbe proaspete, în ditirambe chiar mai lungi decît acest articol întorlocat, să mi ţi-l mototolească şi terfelească şi feisbucească pe nemernicul de Ponta,

care vrea să ne ia banii, îşi bate joc de noi, cum adică, noi am plecat din ţară că să ne fie bine, să nu ne fie rău, să putem vota cînd şi unde vrem noi şi pe cine vrem noi, am plecat din dictatura aia mai ceva ca la Novosibiirsk şi acuma mai vrea şi bani de la noi?

Ce tupeu! Ce nesimţire! Să facem ceva să ne luăm ţara înapoi!!! De ce nu face nimeni nimic să ne dea ţara înapoi pe gratis nouă, şi nu ruşilor şi chinejilor?

V-am spus că Ponta vrea să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji? V-am spus că Ponta vrea să ia banii de la toţi, să-i nenorocească pe toţi, cum e posibil aşa ceva, simt că mă sufoc de indignare, să facă cineva ceva, presa de ce tace, de ce sînteţi toţi complici la jaf şi la dezmăţ?

Săptămînile următoare, după ce Vadim va fi încetat să tot moară, după ce ne tot vom fi săturat să înjurăm sirieni, iranieni, şerpilieni, musulmanieni, să vezi bunătate de foc de paie care să abată gîndurile negre ale tinerilor frumoşi şi sălbateci, să le neutralizeze dezamăgirea la adresa lui Iohannis şi să le dea păpică nouă, proaspătă, de ură şi de furie şi de iureş online.

V-am spus că Ponta vrea să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji? V-am spus că Ponta vrea să ne ia banii la toţi?

Cîtă nesimţire! Să facă cineva ceva, să-l oprească. Domnu Iohannis! Steaua speranţei noastre! Fă dom’le ceva...





. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

Vin alegerile!

.

Citeste tot...

Vin alegerile!

.

Citeste tot...

In space no one hears you laugh

Au dat examenul. Au intrat la liceu. S-au adunat la noi acasă, o mini-gașcă de fete și băieți de presque a noua. Atmosferă de vacanță. “Tata, la ce film să ne uităm?”. “Păi dacă tot sînteți mari și vă dați rotunzi că sînteți adolescenți și liceeni, uitați-vă și voi la Alien.”

 Alien. Unul din filmele cu care le sperii periodic pe gacigile mele de ceva timp. “Lasă că vă faceți voi mari și vă arăt Alien, să vedeți voi filme grele”. Le puneam genericul, îl lăsam să curgă două minute, îl opream. That ominous slow gathering of letters. In space no one hears you cry.

 Drept pentru care alegerea a fost ușoară. Alien. “...Și atunci, dacă sînteți adolescenți, uitați-vă la Alien.”

“N-o să ne fie frică?”. “O să supraviețuiți. Să nu urlați prea tare, că speriați vecinii. Eu mă duc la călărie. Îmi povestiți cînd mă întorc”.

M-am dus la călărie. Am călărit. Parcă am și căzut de pe cal, dacă îmi aduc bine aminte. Parcă am și făcut galop prima dată, dacă îmi aduc bine aminte. În drum înapoi spre casă, îi dau telefon Martei, curios. “Cum a fost? V-ați speriat? Ați supraviețuit?”.

Răspunsul m-a lovit mai tare decît dacă mi-ar fi sărit monstrul pe capotă, la semafor. “Nu ne-am speriat deloc. Am rîs și ne-am distrat de minune. A rîs Irina cînd făcea monstrul ăla așa de ne-am tăvălit pe jos. A fost fain. Ca la o comedie.”

Mi-a căzut fața. Semaforul s-a făcut verde. Mai bine apărea monstrul pe capotă. Am mormăit ceva despre “lasă, că o să vedeți voi partea a doua, Aliens, acolo frică și sperietură”, încercînd să salvez aparențele. Saving face. Pe dracu saving face. M-am făcut de rîs. M-au făcut pufoșii de comandă. Auzi tu: s-au distrat la Alien! Unde naiba se duce lumea asta?

În seara asta dau drumul din nou, să-l văz cu ochi de părinte dezamăgit. Nici filmele de groază nu mai sînt ce-au fost odată. Ridley Scott, what have they done to us?

Citeste tot...

Pădurea de copaci și de simboluri de la Telega

Există o semiotică în orice e atins de mîna omului, am învățat noi pe băncile școlii, fie că ne-am luat de la sursă, după tata Saussure, fie că am învățat la mîna a doua, ca mine, de la Clifford Geertz. Doar cele ale naturii n-au semiotică în ele, dar pe urmă vine omul și se grăbește să lipească etichete și tot într-o etichetăreală și semnificație ne scufundăm, fie că sînt stele aflate la miliarde de ani lumină unele de altele, rumeguș mărunt de zaț de cafea ori păsări care zboară pe cer.

Așa gîndeam zilele trecute, trecînd cu mașina pe valea Telegii, la întoarcere spre casă. Valea Telegii, un sat al Telegii, e o înșiruire de case de-o parte și de alta a gîrlei Sărata, o sărăcie de amărîtă de apă mică, nici măcar pîrîu, care își zbate vara două-trei molecule de apă rătăcite, în amintirea primăverii cînd, dacă plouă, spulberă tot în cale, deși izvorăște de aproape, din malul Meliceștiului, de la nici cinci kilometri în amonte.

Mergeam cu mașina și mă uitam în curțile oamenilor, cum fac de regulă. Și o structurare ce era acolo de cînd lumea și pămîntul și care își făcea loc nelămurit prin mintea mea de ceva vreme dintr-o dată a ieșit limpede la iveală.

E vorba despre semnificația copacilor din curțile oamenilor.

Chiar dacă mergi pe repede înainte, cu un ochi la drum, să nu dai peste careva, că e șoseaua mereu sinuoasă, de-a lungul văii, și doar cu celălalt la copaci, înțelegi cum oamenii își punctează apartenența la ceva deosebit prin ce fel de plante – de regulă pomi – au plantat în fața casei.

Nu numai în Telega, și în multe alte sate, vei vedea nevoia de marcare a distincției prin copacii exotici plantați. E vorba de definirea statusului prin marcatori vizibili, care să definească distincția, diferența, felul în care spunem celorlalți, “uite, sînt altfel, sînt deosebit”.

E vorba de conceptul de “distincție” al lui Bourdieu. Și tot în zona conceptelor antropologice aplicabile la această excursie vizuală prin satul sudic submontan românesc, e vorba de o varietate a nevoii societăților premoderne de definire a realității prin opoziții binare făcută cunoscută de Levi- Strauss prin sintagma “crud vs gătit”. 

În acest caz, e vorba despre distincția “copaci care cresc pe aici, prin preajmă, copaci autohtoni, copaci spontani, nu-i nevoie să-i plantezi, ies singuri” vs “copaci exotici, din altă parte, nu cresc spontan, trebuie depus un anumit efort pentru a-i pripăși în ogradă”. 

Fie că e copac ori pom ori tufiș ori floare, peste tot, în fiecare curte, găsești această distincție. 

Bradul. Nu crește spontan la Telega decît sporadic, pe coastele destul de îndepărtate de dincolo de Melicești și Buștenari. Clar nu este din zonă. E un copac venetic, de munte. Nici măcar nu-i place la zăpușeala asta de aici, de aproape de cîmpie. Drept pentru care o proporție semnificativă de gospodării arborează mîndre ditamai animalul de brad, care umbrește tot prin preajmă, copac sumbru, că de fapt nu-i brad, așa îi zicem noi pe aici, e de fapt molid (Picea abies), mai închis la ace și la scoarță și mai mohorît de simetric față de bradul argintiu, adevăratul brad (Abies alba). 

Sumacul ornamental (Rhus glabra). Un verișor de-al mult mai răspînditului oțetar fals (Ailanthus altissima), care prin zonele urbane e un soi de șobolan vegetal, un copac invaziv care umple toate terenurile virane. În schimb sumacul ornamental, un pom scund, de maxim 3-4 metri, mai degrabă tufiș, are niște inflorescențe ca niște candelabre înguste și maronii, lumînări verticale care îl fac tare arătos în ochii celor dornici de distincție, de diferență. E în fața primăriei. E în multe curți ale telegenilor. Semn clar de distincție. 

Mesteacănul. Alt copac care nu crește pe aici, drept pentru care trebuie să-și fîlfîie sensibil frunzele mărunte în bătaia vîntului din fața porții. Plopul negru, verișorul său autohton, e belit imediat ce scoate capul în curte. N-are ce căuta. Punem mesteacăn. 

Liliacul. Aproape că nu e curte fără liliac. Prin părțile Banatului, pe coastele aproape mediteraneene ale munților de pe acolo, liliacul crește spontan. Pe aici nu îl găsești în sălbăticie. Drept pentru care vezi tot soiul de tufe de liliac, care de care mai bătute, mai fistichii la culoare, mai roz turbat, mai nu-știu-cum, mai altminteri. Ăla simplu mov cu doar patru petale nu mai corespunde. Trebuie să fie alb. Sau negru. Sau maro. Sau cu o sută de petale. Adică deosebit. Diferit. Să facă diferența, să transmită ceva despre cît de deosebiți și de diferiți sîntem noi, proprietarii grădinii respective. 

Pomii fructiferi mai deosebiți. Dat fiind că pe aici e țara prunului, rar vei vedea așa ceva în curte la telegean, în fața casei. Maxim zarzări (prin alte părți le zice corcoduși, aici la noi zarzări – altă poveste, v-am spus-o în altă parte). Deci nu pruni. Meri da. Peri da. Nuci, ceva mai rar, dar da. Orice nu crește în pădure, da. Dacă nu știați, pe aici e țara mărului pădureț, a părului pădureț, a cireșului pădureț (știați că ăsta e un venetic de acum vreo două mii de ani?), a gherghinului, a cornului, a sîngerului, a măceșului, mai rar a moșnonului ori a scorușului. 

Drept pentru care nici unul din acești pomi din flora spontană nu-l veți vedea în curtea drept-gospodarilor de pe la noi. În fața casei trebuie să existe pomi roditori deosebiți, aduși cu mare dificultate, care nu sînt de pe aici. Ba un dud, ba un prun renglot, ba cine știe ce soi de piersic ori cais care săracii n-au nici o șansă să se aclimatizeze pe coastele astea sărace și în iernile astea destul de grele uneori. 

Ce crește spontan e considerat o intruziune a naturii sălbatice (sălbatic = silvaticum = pădureț, pădurean, din pădure) în gospodărie, în curte, în ogradă, drept pentru care e un automatism să stîrpești tot ce e de-al locului. Frasin în curte? Doamne ferește! Cade pe casă (deși neam de neamul telegenilor n-a văzut frasin dărîmat de furtună; nuc da, salcîm da, alți pomi, da, dar frasin nu). Nu contează. Harșt! N-are ce căuta. Plop în curte, de-ăla de pe aici, plop argintiu, Plopulus nigra? Strică gardul, ridică caldarîmul, face puf, face frunze. N-are ce căuta. Harșt! Gherghin? Doamne ferește! Ce să caute prostia asta aici? Nu mai bine punem un dud, că face fructe, sau și mai bine un păr?

Așijderea și cu plantele anuale, cu buruienile. Coada șoricelului? Buruiană. Smulge-o! Tătăneasă? Buruiană. Smulge-o! Nalbă? N-are ce căuta. Smulge-o. Doar dacă e cumpărată din comerț și e deosebită, adică bătută sau în alte culori decît cele ale nalbei pe persoană fizică, de crește prin poieni. 

Punem în schimb tot soiul de flori străine, exotice, din comerț, de la olandezi, de la cuscra de peste șapte sate. Semne de distincție vizuală care spun “iată, o curte cum se cade, cum se cuvine, îngrijită, care are flori ce nu cresc pe aici”. Punem dalii turbate, tot soiul de dalii cu culori atomice, deosebite, care-ți rup ochii cînd te uiți la ele. Punem flori de piatră, pe care le îngrijim cu patimă, să se întindă pe pietrișul din fața porții. Punem trandafiri care de care mai deosebiți și mai colorați și mai Tea Party, dar măceșii îi tăiem cu aprigă mînie. Punem crizanteme. Punem cerceluși. Punem nemțișori, cu culori la fel de turbate. Punem cîrciumărese. Punem crăițe. Punem tot soiul de flori care nu sînt de pe aici, necesită îngrijire, și stîrpim orice vine de dincolo de gard, chiar dacă acestea au frumusețea lor. 

* * * 

Cîteva concluzii, pe grabă, că mă freacă nevasta la cap să pornesc la drum, și n-am timp să fac articol ISI din această însăilare de observații antropologice. 

 Una, că oriunde rotim privirea și ne ațintim atenția asupra lumii înconjurătoare, lumea înconjurătoare ne vorbește înapoi, căci orice e făcut de om, pentru om, poartă pecetea unei structurări de semne. Trăim într-o pădure de simboluri (Victor Turner) și trebuie să învățăm să-i citit semnele de circulație.

Altă concluzie: că aparatul teoretic propus de antropologie (Geertz, Turner, Bourdieu) este puternic, util, își găsește aplicații în puzderie de situații, fie că te uiți prin curțile oamenilor, fie că analizezi interiorul unei camere de mecanic auto, la vulcanizare sau la ITP, fie că ești într-o aulă academică. Nu contează, regulile generale sînt aceleași.

O ultimă concluzie: bambusul meu și platanul meu și cedrii mei și cei doi Ginko biloba și Liquidamberul plantați în curte fac parte din aceeași poveste de nevoie de distincție. Dar, în același timp, și frasinii lăsați de manieră provocatoare să crească în mijlocul curții, în totală împotrivire față de regulile satului, anapoda puși, dacă e să te iei după logica telegenilor. Cît și gherghinii lăsați să crească, jugaștrii, paltinii, ulmii, scorușii, măceșii făcuți copac, toate bestiile vegetale ale acestui pămînt autohton pe care le-am lăsat să sară gardul, să facă parte din această curte, să fie lîngă noi, ălături de noi, esență de Telega în curtea de la Telega. 

Pentru că, dincolo de case, e vremea și-i tărîmul cornului și a alunului și a măceșului și gherghinului și a jugastrului și a frasinului și a ulmului și a paltinului. Și va și mult timp de aici înainte, mult după ce telegenii nu vor mai face umbră pămîntului și vor lăsa pădurea să-și ia pămîntul înapoi. 
. Citeste tot...

Stance: Educating Rita (1983)

- Is that a book you're reading?
- Yeah, yeah.
- What's it called?
- Of Human Bondage.
- Yeah? My husband's got a lot of books like that.
- What, Somerset Maugham books?
- No, bondage books.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...