Dan Tanasă e de fapt victima…
Acum 12 ore
duminică, 15 iunie 2014
sâmbătă, 14 iunie 2014
5 – 1: Înainte / În timpul / După
ÎNAINTE
S-a-ntors lumea cu tricoul in sus. Pe vremea mea, cind vaca era vaca si cravata de pionier cravata de pionier, olandezii jucau in portocaliu, de-aia le spunea lumea Portocala Mecanica, pentru ca scrisese Anthony Burgess o carte in care jucase Beethoven si Malcolm McDowell, iar spaniolii jucau in rosu, pentru ca aveau rege, deci erau socialisti din nastere. Acuma spaniolii joaca in alb, de zici ca sint Real Madrid, iar olandezii in albastru, de zici ca sint rezervele la echipa de rugby a Frantei. Doamne Dumnezeule multicolor, pe ce lume globala si trista si post-moderna si prea recenta traim, mai nostalgicilor, mai? Ca eu nici nu mai pot sa mai ma uit la meciul asta, ca olandezii nu joaca in portocaliu, deci nu sint olandezi
ÎN TIMPUL
Ei, de-aia e frumos folbalul, goddamit. Ce gol!
***
Au mutat astia Macondo in Brazilia. Ploua de zici ca-i Romania primavara, cind se face prima recolta de inundatii finantate cu fonduri europene
***
Egzista Dumnezeu. Si in seara asta e portocaliu, desi e imbracat in albastru
***
Ma voi oftica absolut guvernamental daca Olanda nu bate in seara asta. Merita 134%. Spaniolii au profitat de favoritismul unui arbitru mediocru. Iar Olanda a dat doua goluri de legenda. In seara asta sintem toti portocalii in suflet, dar nu pedelisti, da?
***
Ce ti-e si cu tehnologia asta. Sintem deja consumatori la doua ecrane. Cu unul privim, cu unul tastam si interactionam. Si desi sintem mai cu totii in casele noastre, cu paharul singuratec de bere sau de rom in mina, vedem - gGOOOOL! 3 - 1! vedem toti impreuna meciul, ca si cum am fi toti laolalta. GOOOOOLLL!!!
***
In sfirsit - in sfirsit!, o echipa care da la poarta sanatos. O arta pentru multi uitata: sa o lovesti sa o faci patrata. Olanda da la poarta de cind lumea, de pe vremea nebunului de Han care dadea gol tot la MOndiale de la mijlocul terenului. Slava Domnului ca mai sint unii care joaca fotbal cum trebuie...
***
Simplu. Trei cuvinte: u-mi-lintza
***
Aaaargh. Nu m-am mai bucurat in halul asta la un meci de fotbal de cind a mincat ultima data Frantza bataie la rugby
***
Robben spala pe jos cu spaniolii. Faza de curtea scolii. 5-1. Asa-ceva-nu-e-posibil
***
Sa opreasca cineva meciul. Chiar daca tin din tot sufletul cu olandezii, totusi a inceput sa mi se faca mila de spanioli
***
Deci cum sa va spun? Deci doamna pom, e simplu: deci noi vrem Cupa Mondiala. Semnat: Iker si cu Czabi
***
Deci de-abia acuma imi dau eu seama si mi se face limpede in cap si e clar de ce s-au imbracat olandezii in albastru: pentru ca in seara asta situatia a fost foooarte albastra pentru spanioli. Saracutzii. #doarunmacel
DUPĂ
Lăsînd gluma la o parte și hăhăiala că a fost Spania măcelărită (ah, ce dureros! ah, ce fabulos!). În seara asta am avut cu toții privilegiul să vedem un meci istoric.
Atît pentru scorul totalmente neverosimil, dar mai ales pentru un reviriment al unor obiceiuri pe care le credeam de mult moarte în fotbalul tacticizat și plictisitor al zilelor noastre: șutul pe poartă, pasa în adîncime a la englezi și virtuozitatea unor pălărieri nebuni, dar măieștri: Robben și van Persie (era să scriu Van Basten –deh, sînt din generația aia care o să spună Van Basten pînă la moarte).
Și mai ales și mai ales un alt obicei pe care îl credeam de mult apus: pofta de joc, îndrăcirea dumnezeiască cu care se duc după minge, vor să facă faze, să dea gol, nu contează că e 3-1, să mai dăm, nu contează că e 5-1, să mai dăm, nu contează că mai sînt 5 minute de joc și i-am zdrobit, să-i mai zdrobim.
Demult n-am mai văzut un meci de fotbal atît de rugbistic în spiritul său.
Iar în seara asta, în sfîrșit, după multe Campionate Mondiale recente în care m-am plictisit absolut oribil, m-am simțit din nou ca în anii 80, cînd fotbalul era fotbal, Maradona era Maradona, Zico era Zico, Platini era Platini, vaca era vacă, iar cravata de pionier era cravată de pionier.
Mersi, Robben! Mersi, Van Persie! Și, evident și mai ales și mai ales, mersi Gullitt și mersi Van Basten
***
.
.
Citeste tot...
joi, 12 iunie 2014
Acest Macondo de madlenă rotundă și sambadramatică din capul meu de Zico și Socrates
În seara asta, Dan Șelaru ne zgîndăre amintirile. Își aduce aminte care a fost primul său campionat mondial de fotbal pe care l-a văzut: cel din 1974, cu o antenă care prindea sîrbii.
Oamenii bătrîni, sau cel puțin oamenii care au încetat să fie tineri, ăștia cu un picior în midlife crisis, se aseamănă.
La mine primul campionat mondial de care îmi aduc aminte este cel din 1978, din Argentina. Aveam 5 ani, taică-meu instalase o antenă care să prindă bulgarii, cu amplificator cu tot – îmi amintesc și acum ditamai șarpele de cablu coaxial care aducea semnalul de sus din vîrful celor 5 metri de țeavă pînă în camera dependințelor noastre de vară unde se instalase un studio improvizat, televizor plus pat plus scaune plus fotoliu plus restul scrumiere, de venea toată floarea satului de centru de comună Telega, în frunte cu popa, să vază meciurile, printre purici și cuvinte slave pe care încet-încet le-am învățat instinctiv: zăvîrșite, zbîrca, jolt carton, narușenia.
Na că mi le amintesc și acum, după peste 30 de ani.
Pe urmă a venit Campionatul Mondial din 1982, cel din Spania, unde echipa lui Zico și a lui Socrates și a lui Junior s-a înfipt iremediabil în mintea mea de copil de 9 ani, dincolo de alte echipe mari și fabuloase ale acelor ani: Argentina unui Maradona care începea să înflorească, magnifica Franță a lui Platini și Gires, chiar și Germania butucănoasă a lui Rummenige.
Și de atunci am început să țin cu Brazilia, și de atunci Campionatul Mondial de Fotbal are ceva fabulos, mistic, este Macondo al meu sportiv, locul unde plouă cu goluri și cu meciuri la ore ciudate de noapte și cu purici de zgomot alb, de semnal slab de la bulgari, că dobitocii noștri de ceaușiști nu vroiau să corupă mințile românilor cu asemenea tîmpenii capitaliste, deci decadente și inutile și care împiedicau oamenii să îndeplinească planul cincinal în patru ani și jumătate.
Și iată că au trecut 30 de ani, farmecul și mistica acestui Campionat Mondial a trecut, nu mai sînt nici eu copil, nici fotbalul nu mai are acea naivitate copilăroasă și frumoasă a anilor 80. Și totuși țin în continuare cu Brazilia, deși demult fotbalul nu mai îmi stîrnește nici un fior, mă doare la bască, rugby-ul l-a înlocuit în capul meu de copil de 40 de ani.
Și totuși Campionatul Mondial rămîne ceva deosebit, chiar dacă a devenit o mașinărie infernală comercială. Și îmi aduc aminte de Zico și de Socrates și mă uit la croați cum se încălzesc deja pe teren și mă uit la ceas, e 22:41, mai sînt 20 de minute și începe nebunia, și îmi amintesc de Fortaleza, locul acela sălbatic și cîinesc și fabulos de la Ecuator unde sărăcia și farmecul naturii își dau mîna într-un dans rău, necruțător,
Și spun: să înceapă samba.
Hai Brazilia! Echipa inimii mele de copil. Știu că nu mai meritați să mai țin cu voi, și totuși țin, și totuși meritați, chiar dacă nu mai meritați.
Hai Brazilia! Pentru Zico și pentru Socrates și pentru golul ăla absolut nepămîntean dat lui Dasaev.
Hai Brazilia. Venceremos sau murim. Mama lor... Mama voastră. Mama noastră. Mamă, mamă... :)
.
Citeste tot...
miercuri, 11 iunie 2014
marți, 10 iunie 2014
marți, 3 iunie 2014
duminică, 1 iunie 2014
Percepția definește realitatea și mai ales declarațiile
De fapt, nu e chiar o relație liniară clasică, ci una mai degrabă în trepte. Dacă percepția de învingător este pînă spre 50% din cei cu o opinie (răspunsuri valide), lucrurile sînt cam pe acolo. Cînd se activează majoritatea, peste 60%, dintr-o dată se activează și conformismul. Cum ar veni, plus 4.
.
Citeste tot...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
