Cat fight

Deci ce a facut brazilianul asta Leandro Braga din filmele lui Tarantino si ale fratzilor Brothe... aaa, pardon, ale fratzilor Cohen, este o opera de arta in sine.

Cu un simt in singe al selectziei si montajului si al juxtapunerii si mai ales shi mai ales al ilustrarii muzicale pe masura si putirintza monstrilor sacri din care s-a adapat cinematografic, ce va propun sa vedetzi este o mica bijuterie, o declaratie de dragoste si de admiratie pentru acest monstru nebun numit film, pentru acesti copii nebuni ai acestui monstru nebun, numiti Tarantino si fratzii Brothe... aaaa, pardon, fratzii Cohen.

Deci daca nu va uitatzi sintetzi neshte fraieri, neshte republicani de Ploieshti, neshte Mitze Biciucliste, neshte nasoi si uritzi si grashi si trishti si habar n-avetz ce pierdetzi.

Hai, pop corn attack. Si unu, si doi, si trei, si: aaaaaAAAARRRRGHHHHH!

:)



Courtesy of Cinesseur, pe care cu aceasta ocazile l-am descoperit.

Citeste tot...

The stuff that dreams are made of

Sau "Cine dă mai multe".

Sau "Noua Zeelandă, această Brazilie a sufletului oval".

* * *

Începutul anilor 2000 reprezintă, in my humble opinion, vîrful și zenitul și pinnacle-ul rugbyului, cu tot ce a putut vreodată să dea mai frumos acest sport. Un compromis ideal între deschidere și precauție, între jocul pe trei sferturi și cel pe înaintare, între romantismul epocii pre-profesioniste și vigoarea, rigurozitatea, vîrtoșenia musculară a epocii cu bani.

Înainte de această perioadă de aur, cam pînă prin jumătatea anilor 90, să zicem pînă prin campionatul mondial din 1995, rugby-ul era cam împiedicat și naiv și înnoroiat și un pic cam brambura. Dacă vă uitați la meciurile mai vechi cu un ochi nepărtinitor, veți vedea multe situații demne de o miuță de old boys, multe naivități de mînuire, multe aglomerări prea spontane și prea fără de cap, lente și bezmetice și bivoloase. Nu toate momentele, evident, însă suficiente încît să ai așa o stringere de inimă, o jenă de om mare și recento-contemporan care face prostia să se uite la Dallas din nou și se intreabă dezamăgit ce Dumnezeu găsea la el pe vremurile alea. Aceea a fost epoca amatorismului, cu tot ce are și bun, și rău acest cuvînt.

În schimb, epoca de azi, zilele noastre de fier și de plumb - cam de după campionatul mondial din 2007 - sînt parcă prea îmbîcsite de rigurozitatea mecanică a fazelor prestabilite, de rîșnița necruțătoare a behemotului pe înaintare, dă-i și rupe și pick and go și mai sparge o dată și nu ierta la breakdown și joacă un pic de tenis tactic cu piciorul, na-ți-o ție dă-mi-o mie, de la fundaș la fundaș, cu restul echipelor făcînd scurtă la gît după mingea din înaltul cerului. Cînd prea sus, cînd prea jos, cînd prea stereotip, cînd prea stereotip. Rugby-ul de azi mai are un pic și ajunge să atingă anti-farmecul de tinichea al fotbalului american.

Între aceste două epoci, una de noroi și de bezmeticeală și una de tinichea și de plastic, stă măreață epoca anilor 2000, aproximativ perioada 1995 - 2005, dar mai ales 1999 - 2003. Pe lîngă îmbinarea fericită de stil de joc nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici prea naiv, nici prea mecanicizat, acești ani au mai avut șansa de a beneficia de unii dintre cei mai buni jucători ever.

Mai toate echipele naționale au fost, tot in my humble opinion, the best ever în acea perioadă.

Anglia, bulldoaga cîștigătoare a Campionatului din 2003, cu tot ce a avut mai bun vreodată. Toată lumea ține evident minte pe Johnnie "The Golden Boy" Wilkinson și pe căpitanul echipei, pe Martin Johnson. Însă practic toată echipa e numai unul și unul, nume de căpătîi pentru rugby-ul englezesc: Lewsley și Jason Robinson și Tindall și Mike Catt și Vickery și Key și Gomarsall și Moody și Dallaglio și Worsley și...

Ca să nu mai vorbim de măreața echipă a Australiei, cu echipa ei de legendă, care în acea perioadă a reușit deocamdată neegalata performanță de a cîștiga două campionate mondiale unul după altul și de aproape a-l cîștiga și pe al treilea, la un fir de mustață de drop goal, de n-ar fi fost frumosu' mamii, Johhnie "The Golden Boy" Wilkinson, mama lui de Wilkison cu gheata lui perfectă și necruțătoare. Australia cea cu Eales și cu Gregan și Larkham și George Smith și Giteau și Mortlock și Latham și Tuqiri și...

Și Franța: Ibanez și Harinordoquy și Serge Betsen și Michalak și Dominici și Pelous și Magne și Benazzi și Galthie și Damien Traille și Lamaison și deja veneau cei tineri din urmă, Poitrenaud. Altă echipă de legendă, altă echipă de coșmar. Mama lor de franceji, că multe inimi au frînt în acea zi nefericită :(

Țara Galilor cred că niciodată nu a avut o echipă mai bună ca atunci. Tom Shanklin și Adam Jones și Steven Jones și Shane Williams – spiridușul care a irumpt pe scena mondială în acea perioadă - și Gethin Jenkins și Gareth Thomas și Colin Charvis – acest uriaș de căpitan, și la trup și la caracter și dîrzenie - și Dwayne Peel și Sonny Parker.

Africa de Sud de-abia atunci începea să-și facă echipa de vis, aia cu Matfield și Bakkies Botha și Schalk Burger și și Rossouw.

Dar mai ales și mai ales, epitomul echipei perfecte, al echilibrului perfect între vechi și nou, între romantismul epocii de amatori și vîrtoșenia perseverentă și well-honed and trained a epocii profesioniste îl reprezintă fără îndoială Noua Zeelandă. The mighty All Blacks and their gorgeous rush.

Ce echipă, frați întru iubirea de rugby!

Carlos 'King' Spencer la cîrmă. Și tripleta de linia a doua Ali Williams și Brad Thorn și Chris Jack. Și Somerwille, și Mealamu – ce tînăr era! - și Corey Flynn și Anton Oliver și Lomu – nu la campionatul mondial, însă la meciurile de legendă cu Australia din Bledisloe Cup din 2000 – ce meciuri, oameni buni! - și Mehrtens și Chris Cullen și Justin Marshall și Tana Umaga și MacDonald și Muliaina și Aaron Mauger și pe urmă generația următoare, tineri pe vremea aceea, Ritchie McCaw și Douglas Howlett și Rokocoko și Byron Kelleher și Jerry Collins și So'oialo și Ma'a Nonu și – last, but not least – Daniel Carter.

Practic, lista asta de aici e o litanie a numelor mari, e un roll of rugby honour, e o colecție de granzi și de duci și de baroni într-ale rugby-ului. Practic toată echipa de atunci All Blacks era perlă lîngă perlă, jucător de legendă lîngă jucător de legendă.

Iar zilele astea am avut ocazia, deși programul mi-a fost destul de înghesuit, să văd la joc, mulțumită site-ului Across The Tasman, două dintre meciurile acelei perioade de aur și de diamant: al treilea meci din Tri Nations 2000 dintre Australia și Noua Zeelandă, cel de la Wellington, și meciul din grupa D de la campionatul mondial din 2003, dintre Noua Zeelandă și Țara Galilor.

Amîndouă meciurile sînt dincolo de bine și de rău. Sînt undeva în eterul pur al perfecțiunii rugbystice. Sînt momente definitorii ale istoriei acestui sport, și amîndouă sînt – evident – cu Noua Zeelandă.

Primul, un meci pe viață și pe moarte, jucat pînă la ultima picătură de secundă, cu un final pe care nici un australian nu-l va uita niciodată. Dar nu despre el vreau să vorbesc azi, ci despre al doilea.

Al doilea, All Blacks vs Wales, RWC 2003, poate cel mai frumos meci de campionat mondial jucat vreodată. Da, mai frumos decît acel mirabil pentru unii, groaznic pentru unii Noua Zeelandă – Franța, tot de la acel campionat mondial din 2003. Un joc în care prima repriză nu-ți dai seama cînd trece, atît de dens și de frumos este jucat, fără întreruperi, fără răutăcisme de îmbîcsit jocul, totul la mînă și fluid și combativ și a bout de souffle.

Un meci în care Shane Williams a croșetat tot ce se putea croșeta. Un meci în care flankerul galezilor, numărul 6, J. Thomas a jucat mai bine decît un centru obișnuit. Un meci la care am chiuit de parcă era meciul în direct cînd Colin Charvis, celălalt flanker și căpitanul echipei, a dat eseu peste grămadă, într-un zvîrlet fără de greutate ori de precauție.

Un meci în care regele Spencer a luat pe urmă cîrma în mîini, s-a supărat și a dat o gaură fără de cusur. În care Andi Williams a rupt tot și în care Doug Howlett a fost peste tot, și pe centru, și pe aripă, și la breakdown, și la pasă, ca un drac și jumătate ce este.

Un meci care s-a jucat parte în parte, cu garda jos, dar asta nu înseamnă că lipsit de grijă ori de pricepere. Un meci în care jucătorii fiecărei echipe au dat ad litteram tot ce a fost mai bun din ei. Un meci în care au fost două echipe ale Braziliei pe teren – na, ca să înțelegeți și voi să aveți un termen de comparație, mama voastră de cititori carele numai fotbal aveți în cap. Un meci care a reușit să bată un record de scor, care pe care, dai tu, dau și eu, și asta nu din cauză că ne apărăm așa mai sloppy și mai nepriceput, ci pur și simplu pentru că ceilalți au fost cu adevărat geniali pe atac. Dar lasă, că faza viitoare sîntem noi cel puțin la fel de geniali, dacă nu și mai și... :)

Un meci care exemplifică tot ce e mai frumos din acest sport în general și din acele echipe ale acelei epoci de aur în particular. Anii 2000, de-o parte și de alta a schimbării de mileniu, ani în care rugbyul a fost perfect, așa cum nu fusese și, din păcate, nici nu va mai fi vreodată.

Cum ar spune Humphrey, pe sfîrșit de film: The stuff that dreams are made of.

Sau, cum ar spune nostalgicul pesimist: They don't make them like that anymore... :(









Citeste tot...

A skewed vision of family

Citeste tot...

Stance: The Badlanders

Citeste tot...

Cine submineaza putirintza occidentala

Cum cine? Powerpointul. Evident...

:rofl:



Cititi aici: We Have Met The Enemy and He Is PowerPoint



"“PowerPoint makes us stupid,” Gen. James N. Mattis of the Marine Corps, the Joint Forces commander, said this month at a military conference in North Carolina. (He spoke without PowerPoint.) Brig. Gen. H. R. McMaster, who banned PowerPoint presentations when he led the successful effort to secure the northern Iraqi city of Tal Afar in 2005, followed up at the same conference by likening PowerPoint to an internal threat.

“It’s dangerous because it can create the illusion of understanding and the illusion of control,” General McMaster said in a telephone interview afterward. “Some problems in the world are not bullet-izable.”

[...] “death by PowerPoint,” the phrase used to described the numbing sensation that accompanies a 30-slide briefing, seems here to stay."


Sau aici: Dumb-dumb bullets.



" Every year, the services spend millions of dollars teaching our people how to think. We invest in everything from war colleges to noncommissioned officer schools. Our senior schools in particular expose our leaders to broad issues and historical insights in an attempt to expose the complex and interactive nature of many of the decisions they will make.

Unfortunately, as soon as they graduate, our people return to a world driven by a tool that is the antithesis of thinking: PowerPoint. Make no mistake, PowerPoint is not a neutral tool — it is actively hostile to thoughtful decision-making. It has fundamentally changed our culture by altering the expectations of who makes decisions, what decisions they make and how they make them. While this may seem to be a sweeping generalization, I think a brief examination of the impact of PowerPoint will support this statement.

The last point, how we make decisions, is the most obvious. Before PowerPoint, staffs prepared succinct two- or three-page summaries of key issues. The decision-maker would read a paper, have time to think it over and then convene a meeting with either the full staff or just the experts involved to discuss the key points of the paper. Of course, the staff involved in the discussion would also have read the paper and had time to prepare to discuss the issues. In contrast, today, a decision-maker sits through a 20-minute PowerPoint presentation followed by five minutes of discussion and then is expected to make a decision. Compounding the problem, often his staff will have received only a five-minute briefing from the action officer on the way to the presentation and thus will not be well-prepared to discuss the issues. This entire process clearly has a toxic effect on staff work and decision-making."



LOL. Credeam ca doar in industria marketingului PowerPointul timpeste. Insa uite asa aflam lucruri noi: despre cum isi baga Powerpointul cel sulfuros coada in buna miscare a behemotului american. Despre nisipul prezentarilor roade motoru capitalismului plin de tancuri.

We are vindicated, my dear data-mining fellow all around the world.



PS: Am si eu niste experiente de-astea trairist-haioaso-triste, tot din zona aia... :) :wink:


Citeste tot...

Sa fugim! Ne maninca!

Citeste tot...

Oakling

Acum vreo trei luni, intr-o plimbare prin parc cu fetele, prin IOR, am gasit pe sub un stejar un covor de ghinde. Ne-am umplut buzunarele cu ele si, cind am ajuns acasa, le-am plantat pe cele care ni se pareau cele mai promitatoare: umflate, crapate, cu un virf verde itzindu-se din carnea de aluna plina de proteine.

Acum, la inceputul lui mai, amindoua ghivecelutzele, ca sint nishte ghivece mici, ca pentru niste fete mici, sunt mindre apropitare de locatari vegetali. In fiecare ghivechi, un bat firav de nuia de 10 cm de stejar, fiecare cu 3-4 frunze in virf, scoate capul un pic shui, inclinat spre lumina ce razbate prin termopanele balconului. Au crescut spectaculos de repede, spectaculos de vinjos, spectaculos de natural :). Stejarii nostri. Potentzialitatea care se intrupeaza sub ochii nostri, in ghivecele noastre, in balconul si in viatza noastra.

La toamna ii ducem la Telega si ii plantam. Sigur le gasim noi loc pe undeva prin jurul casei. Doi stejari pentru cele doua fete, alaturi de platan si de frasini si de ulmii din gard. O livada :) de copaci care nu fac fructe, spre disperarea telegenilor, rude sau vecini, care ne viziteaza si se uimesc cum de lasam buruienile alea sa faca umbra pamintului. Iaca le lasam, si vor face umbra folositoare, ochiului si terenului in alunecare si plaminilor si feng-shuiului de Telega si Zen-ului stramoshesc si amintirii numelui si neamului.

Iar peste o suta de ani, cind si eu si Flo si Marta si Andra vom sta sus pe norishor in rai, ca evident ca acolo ne este locul, mama noastra de familie ireverentzioasa, vom admira cu detashare serafica si cu incintare angelica felul in care hoardele noastre de nepotzi, cu singe tiganesc, arabesc, khazahstanez si chinez, vor ingriji cu respect stejarii pusi pe vremea cind Marta si Andra erau mici si vor sta la umbra lor si vor minca khebab si orez cu soia, mincaruri specific traditzionale acestor meleaguri stramoshesti, inca de pe vremea cind noi cumanii am venit si v-am cucerit, babardit, intzeleptzit si stapinit pe voi, nasoii ashtia de indo-europeni cu barza viezurele minzu shi brinza voastra mioritica.

Vedetzi: asha gindeau si englezii cind plantau gazonul, pe vremea lui Alfred cel Mare, cind dadeau navala nashparliotzii de tzigani danezi, sa le ia casa si masa shi mlashtina shi calu shi nevasta shi stejaru... :)

Citeste tot...

In pride we die, in anger we burn

Citeste tot...

Furiologie

"Ce deranjeaza mai mult: tiganii sau tigania ?

Romanii, asa cum ii stiu eu, sunt un popor tolerant. Excese au existat si vor exista dar, ca regula generala, mamaliga romaneasca nu explodeaza in atitudini anti-etnice sau rasiste. Ce il deranjeaza, totusi pe roman? Il deranjeaza tiganul ca om, ca suflet? Sau comportamentul si atitudinile tiganesti?

Pe roman nu-l intereseaza statisticile. Cati om fi si cati n-om fi. Ce il intereseaza e sa poata merge, pe jos, de la de la statia de metrou Eroilor pana la statia lui 104 fara sa fie deranjat de mirosurile pestilentiale ale corturilor pe care floraresele le lasa primariei spre a fi curatate noaptea. Atat. Romanii vor sa mearga de la Intercontinental, cu sandwichul in mana, fara sa le iasa in fata vreo doua pirande cu vreo 5 copilasi care sa intinda mana catre bucata pe care nici nu au apucat sa o muste.

Romanii vor sa nu mai calce in gol in fata blocului pentru ca gratarul a fost furat, pe timpul noptii de tigani, ca sa-l dea la "fer vechi". Eu vreau sa merg la intersectie in Militari si, in masina, la semafor, sa-mi verific agenda, nu sa ma lupt cu toti tiganusii care-mi asalteaza parbrizul. Vreau sa nu imi mai ranjeasca cu dintii lui de aur murdari de saorma, tiganul care-mi da cu tifla cand intra in fata la orice magazin. Nu vreau sa mai stau toata noaptea treaz fiindca bulibasa din cartier isi marita "printesa" tocmai pe strada din spatele blocului.

Vreau ca la intare in Sibiu, cand imi alimentez autoturismul, sa nu ma agaseze cei 4-5 tigani care sa ma intrebe daca nu veau "tigla sau scurgeri de tabla". Ce sa fac eu, in concediu, cu tabla lor ?

Si vreau ca, atunci cand merg in vacanta in Italia, pe aeroport sa nu se uite chioras vamesii la mine deoarece vin din Romania. Si mi-as mai dori ca francezii sa nu mai asocieze Romania cu cersetoria ci, din nou, cu Constantin Brancusi.

Spiritul de clan si violenta publica

Incidente ca cel de marti seara de la spitalul din Craiova par sa nu mai suscite nici un interes. Ele sunt trecute la capitolul "fapt divers". Agresarea unor medici care, culmea, se chinuiau sa-i salveze viata unuia "dintre-ai lor" nu mai reprezinta, de mult, ceva deplasat. Tupeul, tigania si scuipatul pe legile tarii au devenit banale pentru simpaticii reprezentanti ai etniei romilor, dar si pentru jurnalele de stiri care descriu, periodic scene ridicole din diversele cartiere tiganesti.

Suntem ipocriti sau pur si simplu nu intelegem ceea ce sare in ochi restului Europei? Faptul ca presedintele Partidului Popular din Badalona, Xavi Garcia Albiol spune cu voce tare ca "grupurile de tigani romani s-au instalat in oras pentru a comite infractiuni, pentru a fura si (deci) creeaza multe probleme" nu trebuie sa fie un semnal de alarma? Sau avertizarile Cailor Ferate Franceze referitoare la infractionalitatea "romanilor" nu trebuie sa-i puna pe ganduri pe reprezentantii tiganilor?

Cu siguranta ipocrizia este dusa la extrem si de vociferantele asociatii ale tiganilor care, sesizand sensul peiorativ pe care l-a capatat, in decursul timpului, numele etniei lor, incearca din rasputeri sa-l schimbe in "rom". Dar, oare, se poate schimba o natie doar schimbandu-i numele? Iar aceste asociatii, fie ca se numesc ele Rromani Cris sau Aven Amentza (sau care-or mai fi !) fac cel mai mare rau tocmai prin faptul ca, in loc sa-i educe pe ai lor si sa se intereseze de integrarea lor intr-un spatiu social cat de cat normal, se otarasc si sar de doi metri in sus la fiecare critica adresata lor.

Caci fiecare semn de dezaprobare, in loc sa fie inteles si analizat de catre acestia este, in mod nefericit, pus pe seama rasismului si a discriminarii. Cred ca, in primul rand aceste asociatii ale tiganilor ar trebui sa inteleaga ca romanii nu discrimineaza pe tigani ci sunt satui de tiganie. [...]

Afisarea ostentativa si grosolana atat a bogatiei, cat si a saraciei, a bucuriilor si a necazurilor face ca tiganii sa fie priviti ca o etniei zgomotoasa, iesita din tiparele sociale ale unor societati care si-au reglat mecanismele in decurs de secole. Occidentul nu e obisnuit cu hoarde de cersetori agresivi si nici cu sutele de cazuri de gainarii, furturi si violente. Nu e obisnuit nici cu promiscuitatea si mizeria cartierelor ilegale de cocioabe si corturi de la marginea metropolelor.

Exista si tigani care fac cinste etniei lor si Romaniei in general. Asa este. Dar, oare, acestia constituie regula sau exceptia? Imi pare sincer rau de eforturile nereusite ale lui Madalin Voicu de a mai spala, din cand in cand, din imaginea patata a propriei sale etnii. Dar dl. Voicu stie foarte bine ca o natie, o etnie si, in general orice din lumea asta, nu se judeca dupa exceptii ci dupa reguli. Atata timp cat etnia tiganilor este asociata mai ales cu comportamentul asocial si cu dispretul normelor de convietuire, tiganii vor fi mereu marginalizati iar cuvantul tigan va avea, in continuare, un sens peiorativ."

Ovidiu Mihalache, Tiganii si Europa, Ziare.com, 30 aprilie 2010



Citeste tot...

Rasputitsa

Despre rasputitsa, aici.

Citeste tot...