Sîmbătă Marta a avut spectacol cu grupa ei de la Giuliana în Herăstrău. Astfel, după spectacol, am ajuns pe la Muzeul Țăranului Român, pe la Vintilă prin ogradă, unde se ținea mare tîrg mare de chestii naturale și bio și eco și fancy și cool. Am și rîs cu Vintilă: produsul cel mai bine vîndut era brînza de la sibieni. Coadă, frate, mai ceva ca pe timpul lui Ceaușescu, făcută de telectuali și de hippioții de 40 – 50 de ani să cumpere telemea.
De acolo, pe lîngă un kurtos colac profund românesc și crocant și fierbinte și gustos, am cumpărat o sticlă de suc de mere, din acela care costă de două ori mai mult decît merită și pe care le găsești în magazinele de delicatese, lîngă Sangiovese și Bordeaux și foie-gras, nu lîngă conserva de pește din supermarket. E un suc foarte bun, teoretic natural (trebuie să le acordăm prezumția de nevinovăție, deși Flo îi suspectează de conservanți și îndulcitori). Făcut pe undeva prin Argeș, pe la Topoloveni dacă nu mă înșel, ambalat frumos, la sticlă de sticlă, de’alea grele de un litru, de astăzi nu se mai pune decît apa minerală Harghita în ele, dichisit ambalat artizanal, cu etichetă de producător și cu o mică pamblică tricoloră pusă să prindă cărțulia de gîtul sticlei.
Buuuun. Nu despre suc este vorba în propoziție, nici despre MȚR ori Vintilă ori telemea. Ci despre faptul că în această dimineață, în drumul nostru spre școală, eu și cu Marta am cules din fața ușii sticlele goale, să le ducem la reciclare. Două de plastic și două de sticlă: aia de suc de mere și văduva Laphroaig, care a decedat în urma unei scurte, violente suferințe prin golire sistematică în ultimele săptămîni, de cînd am fost la Elche.
Buuun. Și luăm noi rucsacul copilului de’a spinarea, sticlele de sticlă într’o mînă, Marta le ia pe cele de plastic, și coborîm în fața blocului, la recipientele acelea colorate albastru-galben-verde instalate recent și pe care mă bucur să observ că din ce în ce mai multă lume le folosește. Și îi dau pe rînd sticlele Martei să le intromisioneze în butoiașe, una din plăcerile ei proaspăt descoperite (să vedeți ce egologistă faină o să facem noi din ea). Și, inevitabil, după ce văduva Laphroaig moare în sunet trist de sticlă spartă, îi vine rîndul și sticlei de suc de mere.
Atunci, instinctiv, am făcut un gest pe care de’abia mai tîrziu, în apropierea școlii Martei, l’am conștientizat cu adevărat: am desfăcut mecanic eticheta, am separat’o de pamblica tricoloră, i’am dat sticla Martei să o svîrle în tomberonul ecologic, am aruncat și eticheta într’un coș din apropiere, dar bucățica de cîrpă roș-galben-albastră nu am dat’o și pe ea la coș, cum mi’ar fi venit mai la îndemînă, ci am făcut’o sul pe deget și am băgat’o în buzunar.
Uite’o. O am aici pe masă, chiar acum, cînd tastez. 10 cm, ieftină, din plastic, cu capetele sdrențuite. Și îmi dau seama că gestul a fost din aceeași clasă de semnificație precum interdicția simbolică de a arunca pîinea la gunoi, “că’i păcat, maică”, precum interdicția de a arunca busuiocul de la icoană, chiar dacă e prăfuit și uscat și sfărîmicios, precum interdicția de a spăla rufe în zilele cu cruce roșie ori de a da din farfuria ta mîncare la cîine. Toate astea cel puțin acolo la noi, în Telega copilăriei mele, printre bunice dintr’o altă lume, cu vacă, gard de lemn, descîntece și unt făcut în casă, o Muntenie rurală în care modernitatea se tot chinuie de 100 de ani să găsească breșe (stați liniștiți: le’a găsit; cred că noi am fost generația care a fost martorul unui apus de fel de’a fi).
"De ce nu e voie? E păcat, maică."
Vorbim de lucrurile la care ții. Vorbim de păcat. Vorbim de constructe simbolice. Vorbim de investire emoțională. Vorbim de ritualuri. Vorbim de tradiție.
Vorbim de simboluri.
Pădurea de simboluri, cum spunea Turner. Thick description, cum spunea Geertz cînd povestea cît de multe lucruri poți scoate dintr’un banal clipit de ochi (sau, la fel de bine, poți ignora, dacă nu te duce capul, nu ai talent de observație sau pur și simplu vii dintr’o altă cultură și, în consecință, nu ești dotat cu bagajul interpretativ necesar - nu ai dicționarul la tine, cum ar veni).
Deci două chestii, doamnelor și domnilor, stimați cititori de rit atomic, politic, jemanfișist, anonim și internetical. Una la mînă: suntem năpădiți, înconjurați, asediați de simboluri precum vechile cimitire de urzici și de brusturi și de dudai și de cucută. Unde te întorci, unde o dai cotită, pac și un simbol, o referință culturală care se înfășoară în jurul tău precum șarpele Kaa în jurul lui Mowgli. Deci apucați’vă să’l (re)citiți pe Geertz. El este salvarea și expli... pardon: și interpretarea și adevărul și mîntuirea antropologică și viața ideilor. El ne / vă limpezește la creer pe ce lume trăim.
Și două la mînă, mai personal și mai puțin antropologic: îmbătrînesc, doamnelor și domnilor. Încep să am tabieturi, sensibilități și zvîcuri emoționale. Dar nu’i bai. Îmbătrînesc și nu’mi pare rău. Mă simt bine în pielea mea. Mă duc să pun pamblica tricoloră la icoană, lîngă firul de busuioc producție proprie, Basilicum balconensis diristorensium.
PS: Stați domol. Relax. Trageți aer în piept și potoliți-vă strigătele sălbatice de fervoare ortodox-prozelitorii. Nu am îmbătrînit chiar într'atît. Icoana e cu Sf. Francisc din Assissi. Și nu este din motiv de Doamne Doamne, ci din motiv de om limpede la suflet și neprihănit, care vorbea cu lupii și cu păsările cerului. Un hippiot avant la lettre, mama lor de hippioți... :p
:)
Citeste tot...
