[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”

Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



.