Grumpilița, adică fata grumpiloiului

În zilele astea pline de ură, unul din cele mai faine lucruri care ți se pot întîmpla sînt cele normale.

Drept pentru care țin să vă spun că mă simt al naibii de fain și al naibii de onorat că am primit ieri un mail în care o cititoare din Suedia, Lucia, zău dacă o cunosc, e prima dată cînd corespondăm, are și un blog, Mami de bebe Lu, îmi scrie că i-a plăcut Grumpiloiul (prima sa postare aici, unde aveți și povestea cărții), că l-a descoperit cu plăcere, mai mult, că i-a plăcut la nebunie traducerea mea și că s-a simțit atât de inspirată de traducerea mea făcută acum o eternitate, acum vreo trei ani de zile, încât a pus mîna și a tradus în română volumul al doilea, Copilul grumpiloiului, tradus cît se poate de inspirat "Grumpilița".

Drept pentru care consider o necesitate și o onoare și o bucurie să vă semnalez această traducere foarte faină, proaspătă și clar în linie stilistică cu traducerea pe care am făcut-o primului volum.

Și evident, pentru că nu mă pot astîmpăra, după aceea vă propun și o ușoară rafistolare a acestei traduceri, să-mi gîdile urechea și mai bine. Dacă tot s-a ivit prilejul... Un perfecționist, Turambar ăsta. :)

Enjoy. Rar se întîmplă momente de-astea faine în viață. Să ne bucurăm de ele... :)

***

Grumpiliţa
Traducere de Lucia

Grumpiloiul zise către fiica sa: “De-ţi place sau nu,
Nici un grumpiloi în pădurea-ntunecată nu are voie acu”
”Dar de ce? Dar de ce?” Grumpiliţa întrebă vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
E teribil de mare şi groaznic de rău acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi amintesc bine”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă şi–şi scărpină el blana.
”Şoricioiul e teribil de puternic şi teribil de rău,
Are coada teribil de lungă, cu solzi ca de fierestrău,
Şi ochi’s mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Într-o noapte de iarnă pe când tac-su sforăia,
Grumpiliţa noastră tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peşteră ieşi
Tiptil, tiptil, poate grumpiloiul nu s-o trezi.

Zapada cădea greu, şi vântul tare mai vuia.
Grumpiliţa spre padurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coada se ivi de sub un pietroi,
O fi coada teribilului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de îndată: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte o prăji de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd in zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă-n copac lucesc.
Să fie ăia ochii şoricioiului grotesc?

Creatura zbura jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna arătarea,
Grumpiliţa o analizase cu toată mirarea.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” zise ea apoi
“O nu!! El e p-aci, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul batea groaznic şi zăpada cadea argintie,
Grumpiliţa-şi spunea ” Nu mi-e deloc frică.. nu, nu mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpada am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină
Oare să fie asta casa jivinei haină?”

Afară ieşi jivina, ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. dar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî ea dezamăgită,
Şi se-aşeză pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Însă uite că vine unul, în pas chiar vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un şoarec ca aspect
Oooo ce bun o să fie ca şi desert, perfect!

“Aşteaptă!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care ai vrea să te-ntâlneşti.
Şi dacă pe creanga aia de mă laşi jos,
Am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Grumpiliţa îşi zise chiar fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! El chiar există!”
Şoricelul luă o nucă, urcă-n tufa de-alune,
Şi zise: “Aşteaptă un pic. Trei secunde anume.”
Afară ieşi luna, rotundă, mare, galbenă
O umbră teribilă apăru pe zăpada reavănă.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi sumbra
Cu mustăţi uriaşe şi coada teribil de lungă?
Urechile i-s mari şi pe umeri cară se pare
O alună gigantică, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!” zise grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro pornesc?”
Zise şoricelul nostru întrebător,
Şi porni după ele cutezător.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu mai era curajoasă.
Şi nici plictisită nu mai era.
Iar Grumpiloiul sforăia, sforăia...


***

Grumpilița
Traducere de Lucia
Mici modificări de Turambar

Spuse grumpiloiul către fata lui: “Că-ți place sau nu,
Prin pădurea-ntunecată nici un grumpiloi nu mai are voie acu'”
”Dar de ce? Dar de ce?”, întrebă grumpiliţa cu glasul vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
Cât de groaznic de mare şi de groaznic de rău este-acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi mai îmi aduc bine aminte”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă, scărpinându-și cu ghearele blana.
”Şoricioiul e groaznic de mare și groaznic de rău,
Are coada groaznic de lungă, cu solzi ca de fierăstrău,
Şi are niște ochi mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Era o noapte lungă de iarnă și tăticul grumpiloi sforăia.
Grumpiliţa noastră stătea și tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peştera cea joasă ieşi
Tiptil, tiptil, poate tăticul grumpiloi totuși nu s-o trezi.

Zapada cădea greu şi vântul șuiera.
Grumpiliţa spre pădurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit!
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coadă se ivi de sub un pietroi.
N-o fi cumva coada groaznicului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de pe-acum: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte înghețată de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd în zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă în copac lucesc.
Nor fi cumva ochii şoricioiului cel bestialicesc?

Creatura zbură jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna această arătare,
Gîndi grumpiliţa după ce o studie cu determinare.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” spuse ea mai apoi
“O nu!! El e pe-aici, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul bătea groaznic şi zăpada cădea argintie,
Grumpiliţa-şi tot spunea ” Nu mi-e deloc frică. Nu, nu, în nici un caz mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpadă am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină.
N-o fi cumva asta casa în care trăiește respectiva jivină?”

Afară ieşi jivina. Ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. doar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, să știi că nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî grumpilița dezamăgită,
Şi se trânti în fund pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Dar ce să vezi! Ia uite că vine unul chiar acum în pas vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un simplu şoarec ca aspect.
Oooo ce bun o să fie la desert, o să fie perfect!

“Stai un pic!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care aș vrea totuși să te-ntâlneşti.
Și dacă mă pui uite aici, pe creanga asta mai pe jos,
Chiar acum am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Se gândi grumpiliţa, dintr-o dat' fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! Să vezi că există!”
Şoricelul luă o nucă, se săltă pe creanga de-alun,
Şi zise: “Doar un pic. Trei secunde începând chiar de acum.”
Și atunci luna cea rotundă și mare și galbenă răsări
Iar pe zăpadă o umbră groaznic de groaznică se ivi.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi înfricoșătoare
Cu mustăţile astea uriaşe şi coada asta groaznic de mare?
Urechile-i sînt groaznic de mari şi pe umeri cară se pare
O alună imensă, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!”, se trezi grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro oare pornesc?”
Zise şoricelul nostru cu un zâmbet amuzat,
Şi porni după ele cu pas măsurat.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu se mai arăta curajoasă
Şi nici plictisită parcă nu mai era.
În tot timpul ăsta, tăticul Grumpiloi sforăia, sforăia...



.