Trefla de Grozăvești

Eram așa: Costică de la Cîmpulung, mare și luminos și cînd rîdea scutura din mînuțele alea ale lui de răsturna totul de pe masă. Și Vitan de la Tîrgoviște, colegul meu de cameră, care avea așa o pricepere de mîna stîngă la poker, cînd i se terminau banii se ducea în Regie să colecteze de la fraieri. Și Mircică de la Focșani, care m-a învățat să sar pe geam la etajul trei între camere, dacă ți-ai uitat cheia în cameră. Și Adiță rockerul de la Pitești, cînta la chitară și avea plete și vroia să-și facă formație. Și Dubă, parcă tot din Focșani era, întunecat la față și smead și bun de gură. Și Meduză de la Corabia sau de la Oltenița sau de la Călărași, nu mai știu, undeva pe Dunăre, parcă de la Oltenița totuși, de-acolo de la Iliescu, era băiatu’ primarului și înalt și cu părul lung, de un blond dubios, spre cînepiu, și avea mustața lăsată pe oală, lungă și neîngrijită și pătată de tutun, se trăgea gînditor de capetele ei cînd juca bridge sau Civilisation. Și Dan, Dan de la Agnita, care n-avea unde să doarmă, că fusese dat afară din cămin, și dormea la noi în cameră pe jos, mamă ce înghesuială. Și PeVeDe-ul (parcă așa îi zicea, nu-i mai știu numele mic) de la Tîrgu Jiu, băiat bun și blajin și vesel. Și Animalu’, ăsta chiar că nu mai îmi aduc aminte de unde era, ditamai namila de găligan bătăuș și gelos și sufletist, care nu prea le avea el cu bridge-ul, dar era tovarăș de viață. Și mai erau cei din afara căminului, pe care eu îi adusesem în gașcă: Tudor, din București, și Jul, colegul meu de liceu. Și mai erau, evident, și cei care nu jucau, dintre care unii din ei stăteau acolo cu noi și chibițau. Horică, de exemplu, colegul lui Costică. Și, ultimul dar nu cel din urmă, eu, din Telega, care pe vremea aceea nu eram nici Turcu, nici Turambar, nu mai eram nici Pale, cum mă strigau băieții în liceu.

Și aproape toți stăteam pe etajul trei, în D, evident, că D-ul era de matematică, ce naiba, și toți eram de la matematică, că D-ul era de matematică, ce naiba, în afară de Jul, nasolul care era de la ASE, yuk, cîîîîh, și venea din Belvedere, nu era departe, venea pe jos. Și toți jucam bridge, că cei de la matematică joacă bridge, ce naiba. Logic, nu? Cu excepția lui Jul, care era de la ASE, yuuuk, cîîîhhh, nasol, noroc că învățase bridge și atunci păcatul îi fusese pe jumătate iertat.

Și cînd se făcea vremea, fie lunea, să mergem în club la Arhitectură, fie în orice altă zi, că nu era program, ce naiba, în orice zi se poate juca bridge, atunci se dădea strigarea, audio-video, se deschidea ușa și ne duceam pînă la Costică în cameră sau la Dubă sau la Adiță, Jul oricum venea, la fel și Tudor, mă rog, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, și puneam masa în mijlocul camerei și o acopeream cu o pătură, și dacă eram mulți făceam chiar și un simultan, la două camere, dacă îmi aduc aminte o dată am făcut și la trei camere o dată, aproape turneu :). Dar în general jucam opt done și pe urmă schimbam și cine stătea pe margine chibița. Și regula la chibiț este simplă, o știți, sper: să nu-ți pută picioarele și să taci din gură. Și cei mai mulți o respectau, în afară de PeVeDe, căruia uneori îi puțeau picioarele, iar alteori nu se putea abține și cînta în cărți. Îți punea așa un cîrnăcior duios de deget pe carte, semn de reproș: De ce n-o joci pe asta? Eu pe asta aș juca-o. Atacă treflă, ce naiba. Treflă, moartea sans-atuului…

Și Meduză juca de regulă cu Costică sau cu Dubă, Adiță cu Costică, Mircică cu Dubă, eu cu Vitanu, Jul cu Tudor și PeVeDe-ul cu cine apuca :). Și evident că jucam majora în cinci, că nici naiba nu mai juca natural, deși unii spun că naturalul este cel mai elegant și mai adecvat sistem. Iar de la un timp unii dintre noi începuseră să învețe trefla albastră, dar era prea complicată și atunci băieții au mai simplificat-o, au păstrat structura răsturnată: licitație la nivel de 1 tare, la nivel de 2 semibaraj, dar au mai renunțat la interminabilele combinații de după și au înjghebat un sistem iaca acolo, numa’ bun pentru studenți. Și pentru că trebuia să poarte un nume, vorba poetului nepereche, nu ăla, ăllantu, i-au spus “trefla de Grozăvești”. Și unii dintre noi, mai pricepuți la bridge și mai mobilați la cap, băteau tot ce prinde în Arhitectură cu trefla asta de Grozăvești. Dar nu eu, că eu nu eram atît de mobilat la cap.

Ce vremuri! Ce nopți! Uneori, cînd ne întorceam din Arhitectură, de la concurs, lunea seara tîrziu, spre miezul nopții, cu ultimul metrou, pentru că tot eram toată echipa în floare, în haită, rămîneam și jucam toată noaptea. La noi în cameră, sau la Costică, că îl trimiteam pe Horia în altă parte, sau la Adiță. Luam bere de la băieții care chiar pe vremea aia deschiseseră Shorley-ul. Te duceai la ei la ușă la orice oră, băteai și găseai ce vrei : țigări, pîine, să nu te mai duci pînă în colț la fabrică – au demolat-o între timp, dar mai ales și mai ales bere, cărată cu rucsacul și cu naveta de la Grivița – au dărîmat-o și pe aia între timp. Și luam bere și țigări, făceam și cafea, puneam muzica să cînte la cîte un casetofon hîrbuit, sau dacă eram la mine în cameră, la pick-up, aveam pe vremea aia o colecție faină de discuri, nu era cu mp3 și cu playlist, puneai discu’ și-l lăsai să curgă. Și fumam ca șerpii și beam moderat și gîndeam năprasnic și jucam concentrat. Și făceam mișto de PeVeDe și trînteam cu cărțile și ne bucuram și pe urmă întorceam cărțile cu fața în sus și refăceam dona și discutam ce și cum și de ce n-ai acoperit, foaie verde de ibric, mîna doua pune mic, foaie verde de cicoare, mîna treia pune mare. Și eram tineri și jucam bridge.

Și așa treceau vremurile. Vanghelie făcea bani cu buticurile, Băsescu aducea minerii cu trenurile, Iliescu ținea țara la îndemîna ursului rus care libertate ne-a adus, Adiță era ministru de externe, Hrebe își începea ascensiunea, Mitrea făcea greve, Patriciu făcea aripi tinere împreună cu Tăriceanu, Isărescu conducea banca, Hagi se pregătea să dea golul ăla minune din meciul cu Columbia, iar noi jucam bridge. Trefla de Grozăvești, care vroia să-și spargă capul cu ea ; restul – majora în cinci. Și Meduză se trăgea gînditor de mustată – să fac impasul sau nu ?, Costică flutura entuziast din mîini – a ieșit impasul ! am găsit vaca ! fac plus una !, Dubă dădea cu cărțile enervat de masă, că Mircică licitase prost, Vitanu al meu juca bridge exact cum juca și poker, cu tupeu și la inspirație, Tudor și cu Jul întrupau celebra echipă legendară Barkallainnen și Vîsliansson, adică se dădeau în bărci cu grație, iar eu nu țineam minte dacă a ieșit valetul de treflă sau nu.

Tîrziu, mult mai tîrziu, la vremea berilor nostalgice, se rîdea de maniera în care licitau băieții în concurs la Arhitectură, la începuturile de grație ale fenomenului, cînd încă nu învățaseră nici măcar majora în cinci. Să zicem că ai pica în patru. Atunci te tragi gînditor de mustață, meditezi adînc și spui “o pică” și pui mîna a lehamite pe marginea mesei, cu degetul mare lăsat pe dinafară: patru degete. Adică o am în patru. Din contră, dacă ai cinci, atunci tot “o pică’ zici, dar cînd pui mîna pe masă, o pui pe toată, inclusiv degetul cel mare. Cinci degete, cinci pici. Logic, nu?

:rofl:

Mda. Eram așa: Costică, și Meduză, și Vitanu, și Dubălaru, și Mircică, și Animalu’, și PeVeDe-ul și Adiță și Dan de la Agnita care n-avea unde să doarmă și dormea în cameră la noi și Tudor și Jul și...

PS: Acest post nostalgic, dar vesel, dar trist, dar istoric este dedicat lui Costică, recent reapărut pe firmamentu globului minții mele. Bine ai revenit, prietene, Costică, Sera! :)