Unde-s distraiele, unde-s cafelele?

Unde-s distraiele, unde-s cafelele?
Movie review: Dune 2 (Denis Villeneuve, 2024)

Unul din motivele pentru care am iubit și iubesc la nebunie cartea Dune este precizia și delicatețea detaliului cu care este prezentată viața obișnuită a fremenilor.

E o abordare cvasi-antropologică în această lucrare de ficțiune, cum doar la Ursula K Le Guin mai întîlnești, dintre marii scriitori SF, și poate la Brian Aldiss. O empatie pentru cultura fremen cum doar un antropolog poate cultiva. Despuierea de exotism și scufundarea întru acceptarea alterității.

Frank Herbert face un efort herculean să ne prezinte cultura fremen în cele trei cărți ale sale inițiale: Dune, Dune Messiah, Children of Dune. În scriitura sa e o migăleală impresionantă de descriere a vieții de zi cu zi a fremenilor. De la obiceiurile prozaice pînă la elemente aparent inutile, de exemplu textura cîrpelor cu care erau acoperiți pereții sietch-ului.

Detaliile despre inelele de apă și despre cum sînt ele prinse în colțul de la batistă. Despre serviciul de cafea pe care Paul, devenit între timp Usul, îl moștenește de la Jamis cel învins în luptă, alături de femeia Harah și de copiii lor. Harah, cea care va deveni peste timp dădaca celor doi copii ai dispărutului Mesia, Leto și Ghanima.

Precizia cu care este mînuită apa în această cultură premodernă. Impresionanta eficiență a costumelor distrai. Toate priceperile tehnologice fie simple, fie foarte complicate prin care fremenii interacționează cu realitatea aspră de pe Dune. Ritualurile acestora. Combinația de frici primitive, habotnice și de disciplină, de eficiență foarte modernă. Viața de familie. Atmosfera de kibuț care le permează viața cotidiană.

Scriu toate astea din memorie, ca să vedeți cît de mult m-a marcat cartea. Le țin minte și acum, după atîția ani de lecturi repetate ale cărții. Ele deja parte din viața mea, din experiența mea intimă, la fel precum pentru alții Biblia face parte instinctivă din a lor, știind toate detaliile minuțioase despre oamenii morți demult. Bilal kaifa. Kull wahad.

Citești și simți că ești acolo. Că miroși damfurile complexe și ambivalente ale sietchului, amestec de cafea cu mirodenie și de acreală de oameni nespălați. Că simți adierea abrazivă a deșertului pe față. Că auzi picăturile capcanelor de apă, cum prind ele umezeala firavă din aer. Că simți textura cîrpei de pe perete și că auzi rîsetul copiilor, pălăvrăgeala de clacă a fremenilor care repară costumele distrai.

Toate sînt pierdute în film cum se risipește apa în deșert. Cu două-trei mici excepții care sînt puse acolo pe grabă, ca și cum ar fi nevoie să se bifeze partea “antropologică”, se șterg cu buretele toate aceste detalii atît savuroase, cît mai ales esențiale pentru a înțelege universul ficțional Dune și pentru a relaționa emoțional cu el.

Ce rămîne? O cochilie solemnă, dar ușor găunoasă de “mari evenimente”. De lupte. De decizii memorabile. De accent pe eroi, pe momente de cumpănă.

Adică fix istoria mare, a “marilor oameni” și a “marilor evenimente” despre care sîntem învățați în mod insidios încă din copilărie că e singura istorie ce merită să fie luată în seamă. Bătălii. Ani de domnie. Evenimente remarcabile. Nobili care fac și dreg. Ștefan cel Mare, Napoleon, Hitler, Henric al VIII-lea.

Nimic despre viața obișnuită. Nimic despre oamenii simpli. Oamenii fără de istorie. Pulimea care se scufundă anonimă în negura uitării. Sînt dați la coșul de gunoi al ignorării.

Uitîndu-mă la Dune 2, am avut această impresie de lepădare de intimitate, de antropologie, de iubire față de fremeni. Unde este detaliul aparent inutil al vieții de sietch? Unde sînt cele cinci minute de pălăvrăgeală, de pregătit cafea, de Harah, de clacă de kibuț? A rămas doar o bucată de intimitate adolescentină dintre Paul și Chani, Usul și draga lui Sihaya.

De ce Sietch Tabr mi se pare solemn și gol și mort precum un templu egiptean, în loc să-l simt cald și oriental, ca un bazar aglomerat, ca o mermeleală balcanică, plină de foșgăială și de viață? Unde sînt oamenii din sietch? De ce sînt coridoarele goale?

În filmul Dune 2, fremenii sînt prezentați ca niște beduini, ca niște tribali premoderni din Orientul Mijlociu, la fel precum îi prezintă și Frank Herbert. Dar sînt niște beduini care în afară să îl accepte și mai apoi să îl aduleze pe Paul Atreides, nu au altă valoare de întrebuințare. Nu au autonomie existențială, precum în carte. Nu au viața lor proprie și personală. Nu fac cafea. Nu urăsc Harkoneni. Nu repară costumele distrai.

Diferența dintre cartea Dune și filmul Dune este fix diferența dintre cele două mari abordări metodologice din știința istoriei. Lupta la baionetă în ultimul secol dintre adepții istoriei evenimențiale, a marilor oameni, pe de o parte, și de partea cealaltă reformatorii istoriei sociale, a istoriei obișnuite, prozaice. Adică școala de la Annale și urmașii ei.

În școală, cînd ni se spală creierele inițial, socializarea primară, sîntem învățați că doar istoria “marilor oameni” și “marilor evenimente” contează. Fix asta se simte în film. Doar bătăliile. Doar raidurile. Doar gloria. Doar eroul. Doar exploziile și luptele spectaculoase. Nimeni nu face cafea în sărăcia asta de film. Iar Sietch Tabr e ca un mormînt solemn.

Don’t get me wrong. Filmul este impresionant. E monumental. Denis Villeneuve este un adept exemplar al școlii de gîndire “show, don’t tell”. Filmul nu e teatru, filmul e imagine. Îndeosebi imagine.

Și ce imagini spectaculoase reușesc Villeneuve și directorul său de imagine, genialul Greig Fraser, să realizeze! Din punctul ăsta de vedere, jos pălăria. Villeneuve își respectă galoanele, își apără prestigiul și face un film la fel de momumental vizual ca precedentele sale, Arrival, Blade Runner 2049, Dune partea 1. Am fost impresionat pînă la fiori de măreția viziunii sale cinematografice. Lawrence al Arabiei la jumătate de secol după.

Dar, pe drum, ce s-a cîștigat din punct de vedere al văzului s-a pierdut pe celelalte simțuri. A rămas doar văzul. S-a pierdut umanitatea. S-a pierdut acel gust inconfundabil de Dune, drogul complex și ireproductibil care dă dependență la fel cum mirodenia dă și ea dependență. Grea de reprodus senzație, la fel precum nu poți să produci mirodenia în laborator, oricît s-ar chinui nasoii de Tleilaxu.

Fremenii au fost trași pe dreapta. Au devenit niște bieți muțunache ușor ridicoli (Stilgar repetînd obsesiv Lisan Al Gaib) și mai ales lipsiți de autonomie ontologică. Viața obișnuită a fost zvîrlită la coșul de gunoi al istoriei mari – explozii și arte marțiale de tip film cu supereroi.

Iar mirosul de cafea cu mirodenii și rîsetul spart al femeilor care cos distraie și bîrfesc s-a risipit în vînt, precum ceața firavă a dimineților uscate de pe Arrakis.

Păcat.

Mu zein wallah.

Movie Review: Dune (Denis Villeneuve, 2021)

Cel mai bun lucru care se poate spune despre Dune, un film făcut după o carte atît de solicitantă și de dificil de ecranizat, este că s-a ținut neașteptat de bine de buchea cărții.

Principala emoție și teamă a celor ca mine, care am crescut pe Dune și jurăm pe Dune, era ca nu cumva să o ia pe arătură. Să-și permită libertăți de aiureală. Licences, cum ar zice anglo-saxonul. Ca și în cazul lui The Lord Of The Rings sau al lui Game Of Thrones, fandomul acestei cărți este cît se poate de articulat și de pretențios.

Din fericire, n-a fost cazul. O singură modificare semnificativă a fost făcută: Liet Kynes, care dintr-un bărbat alb (alegerea lui Max von Sydow a fost unul din puținele lucruri bine făcute în varianta realizată în 1984) a ajuns femeie neagră. Mă rog. Se putea și fără această concesie făcută corectitudinii politice, noua pelagră a creierului deontologilor contemporani. Dar nici n-a stricat mare lucru. Personajul, în afară că din bărbat alb a devenit femeie neagră, s-a ținut și el la fel de riguros de buchea cărții. Sînt curios dacă în al doilea film rezultă că Chani e copilul lui Liet femeia cea neagră – deocamdată nu s-a zis nimic în această privință.

În afară de acest mic patinaj, filmul este neașteptat de bine disciplinat în jurul firului narativ, dar și al manierei de alegere a personajelor. Castingul e bine făcut, toate personajele principale întrupează fără deranj personajele din carte, unele din ele cu brio – Stilgar, de exemplu, Bardem făcînd din nou un rol mare.

Și cu asta am trecut hopul cu adevărat important. Fandomul poate răsufla ușurat. Regizorul chiar s-a ținut de carte cum trebuie, cu mici excepții. Care sînt acestea? Cît se poate de minore.

Începutul nu e chiar cel din carte, deși incorporează elemente tot din carte, e doar un mic reshuffle, două trei scene puse înaintea adevăratei scene de început, cea cu gom jabbarul. Liet Kynes nu moare chiar așa precum scrie în carte, ci un pic simplificat. Baronul Harkonen nu scapă de otrava din respirația ducelui Atreides datorită unei uși mascate, ci e otrăvit și el destul de grav – dar se păstrează motivația principală: scapă căci și-a activat scutul. Busculada din ornitopter, cînd scapă Paul și Jessica, e și ea ușor simplificată.

Dar astea sînt deja hiperdetalii, pe care doar un asiduu cititor și fin cunoscător al cărții le poate decela (da, fac parte din acea hiperminoritate care știe cartea aproape pe de rost și o recitește cel mult la cinci ani odată).

Am ieșit de la film răsuflînd ușurat. Nu și-a bătut joc de poveste nicicum. Și nici n-a simplificat-o (prea mult). Repet: Dune e o carte oribil de dificil de ecranizat, conținînd multe straturi și întorlocări de motivație, de flux al conștiinței, de viclenie și de matrioșkă în matrioșkă pe care doar lectura le poate valoriza cum se cuvine.

De-abia acum, după ce ne răsuflăm ușurați că nu și-a bătut joc de carte, putem intra și în detalii propriu-zis cinematografice.

Ce face Villeneuve? Ce știe să facă, ce ne-a demonstrat și în alte filme că poate face – îndeosebi în Blade Runner 2049. E epic. E monumental. E foarte vizual. Știe să compună tablouri vivante. E impunător, medieval de impunător în amestecul de cadre puternice, simple, monocrome și cu puține elemente, înfășurate în tonuri sumbre sau imperiale, nostalgice sau premonitorii, în mugete de muzică tînguitoare. E dedat la somptuozitate și la monumentalitate.

Iar subiectul, cartea se potrivesc de minune cu acest stil. Imaginea e desăvîrșită. Actorii sînt bine struniți – chiar și Chalamet, de a cărui tendință întru firav și nevrotic mă cam temeam. Chalamet e într-adevăr firav și nevrotic și nesigur și melancolic și bîntuit de neliniști și de viziuni. Dar așa e Paul la început în carte. Și firav fizic, și năpădit de premonițiile de dinainte de intoxicarea cu mirodenie. Iar atunci cînd e nevoie să fie mîndru și aristocratic și rău și dîrz și medieval și luptător și aprig, reușește – la fel precum Paul se transformă în carte.



Buni actorii. Foarte buni. Am tot citit păreri că nu sînt bine aleși. Greșit. Peste una-două generații, aceștia vor deveni întruparea vizuală și actoricească a personajelor din carte, la fel precum deja de douăzeci de ani încoace Aragorn nu poate fi decît Viggo Mortensen, ori Gandalf decît Ian McKellen. Din nou revin cu bucuria de a-l vedea pe Javier Bardem umplînd ecranul cu personalitatea sa impresionantă. Și Jason Momoa se potrivește cu rolul și își face treaba cum se cuvine.

Ajungem la muzică. Hans Zimmer e prima dată cînd mă enervează. Poate singurul lucru care m-a deranjat la filmul acesta. Muzica nu e proastă. O, nu! E impunătoare, e plină de emoții, de temperament. Dar e prea in your face. Un muget continuu. O continuă amenințare cu epifania, o de neterminat premoniție de apariție de zeu – ceea ce chiar nu e cazul, măcar că sîntem doar în prima parte a cărții. Nu doar volumul fizic al muzicii e dat prea tare tot timpul, dar mai ales volumul emoțional. E o continuă strigătură de patimă în muzica acestui film. Altora le-a plăcut. Pe mine m-a iritat un pic, mai ales spre sfîrșitul filmului. Probabil singurul element al filmului unde tușa e prea groasă, prea primitiv de ostentativă.

Am zis de imagine? Am zis. Ireproșabile scene, tablouri migălite, în care regizorul reușește performanța reținerii, a folosirii spațiului gol, a lui prea puțin care e mai bun și mai mult decît prea mult. Dar dincolo de compoziție, trebuie neapărat să menționăm și jocul cu lumina. Lumină puternică. Umbre. Nisip orbitor. Încăperi în penumbră, medievale. Regizorul de imagine Greig Frazer calcă frumos pe urmele lui Roger Deakins.



Și, evident, ultima, dar nu cea din urmă, viziunea. Villeneuve chiar a reușit să surprindă textura de idee și de viziune a lui Frank Herbert. Caladan e Caladan, albastru și ducal și umed. Arrakis e sec și cutremurător de cald. Ornitopterele sînt o bijuterie de realism mecanic și de eleganță vizuală, ca și culegătoarele de mirodenie. Nobilii medievali sînt chiar medievali. Harkonnenii sînt așa cum trebuie să fie: mitocani și mîrlani și inteligenți și vicleni și necruțători. Sardaukarii sînt și ei bine concepuți – mi-a plăcut mult tușa vikingă a acestora (un alt element care ține exclusiv de alegerea estetică a lui Villeneuve). Viermii sînt neașteptat de bine realizați. Shadout Mapes chiar e fremeniță. Muad’dib șobolanul simpatic care țopăie prin deșert și e hiper-adaptat aridității e chiar de acolo. Stîncile care ies din deșert sînt cum mi le închipuiam la 15 ani, cînd citeam pentru prima dată Dune – în franceză, pe sub mînă, înainte de 1989. Distraiurile sînt foarte foarte pertinent și realist concepute. Stația ecologică imperială e o bijuterie vizuală de gotic abandonat. Și cu cît mă gîndesc, cu atît mai îmi vin idei – palmierii udați care mai apoi iau foc, de exemplu.

E bine făcut filmul. Doamne, cît mă bucur că e bine făcut. O experiență cinematografică puternică. Și un pariu cîștigat. Slavă lui Shai Hulud că n-a dat rasol. Ar fi fost păcat. Tare păcat.

Kull wahad!



PS: De-abia aștept să-l mai văd încă o dată, să am timp să mă concentrez pe detalii. De-abia aștept să-l văd cu prietenii. De-abia aștept varianta extinsă, cu scenele care n-au putut intra în această variantă cinematografică. Una din scene o știu deja – banchetul oferit de Duce notabilităților locale, unde din nou regizorul își permite o mică libertate față de carte, o aduce pe prințesa Irulan pe Arrakis ca mesager imperial (în carte nu e vorba de așa ceva). Dar cu siguranță vor fi și altele. Sera aristocrată ce conține mesajul ascuns. Cvasi-catastrofa pierderii ruscacului în avalanșa de nisip. O să avem ce comenta și atunci...



. Citeste tot...

Kull wahad

Mi-e milă de femeile alea de-acolo care acuma vor intra din nou în sclavie. Cam jumătate de țară băgată la coteț. Hai, să fim serioși. O să ne fie milă de ele aproximativ trei zile și pe urmă o să uităm. Vară, cald, occidentali comozi. Oile placide s-au așternut la iernat. În rest, nu mi-e milă de nimic. Cum ar zice distinșii tefelei inadecvați: asist impasibil cum America devine o umbră a ceea ce era cîndva.

Ghinion.

* * *

Deci dacă în fața Afghanistanului, o țară săracă, deșert muntos, 38 de milioane de suflete medievale, un pustiu plin de praf și restul niște bărboși cu AKM-uri și cu multă, multă credință furioasă, americanii nu s-au descurcat, ei cred că pot să se ia în piept cu China, 1,4 miliarde oameni, la fel de puternic ideologizați anti-occidental, dar cu tehnologie și resurse imense? Și cu arma nucleară? Măi să fie. Măi în ce hal de inadecvare la realitate a ajuns America.

Ghinion.

* * *

Încă o dată trebuie să admirăm imensa pricepere și înțelepciune a lui Frank Herbert, cînd a scris Dune. Idei răsărite în mintea sa acum 70 de ani au o aplicabilitate imediată, fierbinte, în miezul zilei de azi. Fremenii. Pustiul. Fervoarea religioasă. Harkonenii și ceilalți imperiali aroganți. Transportoarele care evacuează. Fuga cu coada între picioare. Pedepsirea trădătorilor. Importanța fidelității în fața tehnologiei. Guerrila victorioasă. Islamul și mirodenia (petrolul, dulcele petrol). Toate se desfășoară azi sub ochii noștri, ca într-un film documentar. Pînă și nenea ăla bărbos care s-a așezat pe tron seamănă un pic cu Stilgar.

Kull wahad.



. Citeste tot...

Cum se explica viitorul apropiat

"In the heart of this mixing lies the old Bene Gesserit theory, that a tripod is the most unstable state of power."

"Reverend Mother Gaius Helen Mohiam says: “We’ve a three-point civilisation: the Imperial Household balanced against the federated Great Houses of the Landsraad, and between them, the Guild with its damnable monopoly on interstellar transport. In politics, the tripod is the most unstable of all structures”"

A inceput... :( Citeste tot...

Soarta, draga Stilgar, ne baga pe toti intre doi bolovani

Courtesy of Tlon Society. Care ei fiind niste nasoi de elitisti telectuali si decadenti si tristi ei desigur stie ce este cu adevarat important pe lumea asta: viata, suferinta, moartea, benzile desenate si nisipul care infunda filtrele distraiului.

:) :wink:

PS: Cine nu stie pilda, sa-i fie rusine. Inseamna ca n-a citit la viata lui ce trebuia, ci doar etichetele de pe produse. Huooo! La mall cu voi!



. Citeste tot...

Tripod as a curse

In politics, the tripod is the most unstable of all structures.
Reverend Mother Gaius Helen Mohiam, Dune (Frank Herbert, 1965)

Doamne, de ce lecturi elementare duc lipsa oamenii politici din ziua de azi...

:blink: :( Citeste tot...

Mentat be thy name

First law of Mentat: A process cannot be understood by stopping it.

Understanding must move with the flow of the process, must join it and flow with it.
Frank Herbert, Dune


* * *

Above all else, the mentat must be a generalist, not a specialist. It is wise to have decisions of great moment monitored by generalists. Experts and specialists lead you quickly into chaos. They are a source of useless nit-picking, the ferocious quibble over a comma.

The mentat-generalist, on the other hand, should bring to decision-making a healthy common sense. He must not cut himself off from the broad sweep of what is happening in his universe. He must remain capable of saying: "There's no real mystery about this at the moment. This is what we want now. It may prove wrong later, but we'll correct that when we come to it."

The mentat-generalist must understand that anything which we can identify as our universe is merely a part of larger phenomena. But the expert looks backward; he looks into the narrow standards of his own specialty. The generalist looks outward; he looks for living principles, knowing full well that such principles change, that they develop.

It is to the characteristics of change itself that the mentat-generalist must look. There can be no permanent catalogue of such change, no handbook or manual. You must look at it with as few preconceptions as possible, asking yourself: "Now what is this thing doing?"
The Mentat Handbook, Frank Herbert, Children of Dune

* * *

A Mentat's real skill lay in that mental construct they called "the great synthesis." It required a patience that non-Mentats did not even imagine possible.

Mentat schools defined it as perseverance. You were a primitive tracker, able to read miniscule signs, tiny disturbances in the environment, and follow where these led.

At the same time, you remained open to broad motions all around and within. This produced naivete, the basic Mentat posture, akin to that of Truthsayers, but far more sweeping.
Frank Herbert, Chapterhouse: Dune Citeste tot...

Quanta, beliefs and Bene Gesserit

At the quantum level our universe can be seen as an indeterminate place, predictable in a statistical way only when you employ large enough numbers.

Between that universe and a relatively predictable one, where the passage of a single planet can be timed to a picosecond, other forces come into play. For the in-between universe where we live our daily lives, that which you believe is a dominant force.

Your beliefs order the unfolding of daily events. If enough of us believe, a new thing can be made to exist. Belief structures create filters through which chaos is sifted into order.

Analysis of the Tyrant, the Taraza file, Bene Gesserit archives Citeste tot...

Ya! Ya! Yawm!

Kull Wahad! Mi'am adus aminte...



========

Arrakis teaches the attitude of the knife — chopping off what's incomplete and saying: "Now it's complete because it's ended here."
from Collected Sayings of Muad'Dib by the Princess Irulan

Deep in the human unconscious is a pervasive need for a logical universe that makes sense. But the real universe is always one step beyond logic.
from The Sayings of Muad'Dib by the Princess Irulan

What do you despise? By this you are truly known.
from Manual of Muad'Dib by the Princess Irulan



Parting with friends is a sadness. A place is only a place.
Thufir Hawat

Then, as his planet killed him, it occurred to Kynes that his father and all the other scientists were wrong, that the most persistent principles of the universe were accident and error.
The last thought of Kynes before he died of a dust whirlpool caused by a pre-mass spice gas explosion

Here lies a toppled god —
His fall was not a small one.
We did but build his pedestal,
A narrow and tall one.
Tleilaxu Epigram



It is said of Muad'dib that once when he saw a weed trying to grow between two rocks, he moved one of the rocks. Later, when the weed was seen to be flourishing, he covered it with the remaining rock. "That was its fate," he explained.
from The Commentaries, by the Princess Irulan

You should never be in the company of anyone with whom you would not want to die.
Duncan Idaho, quoting an ancient Fremen saying

The power to destroy a thing is the absolute control over it.
Paul Muad'Dib

Citeste tot...