Cine ridică lemnul, de semn va fi cuprins

În curte, în mijlocul ierbii crescute deja ca în junglă, am un mic dolmen, semn al pâgînismului meu neolitic latent. Trei pietre în picioare, ca un trepied. Peste ele o lespede mare și plată, grea și lată și vînătă la culoare și frumoasă ochiului și pipăitului, cînd îți plimbi buricele deștelor peste ea, cărată acum vreo aproape zece deja ani în portbagaj tocmai din vîrful Parîngului, de pe Transalpină, pe cînd nu era încă asfaltată. Dacă nu m-am dus eu la Avesbury, am adus eu Avesbury-ul la mine, mi-am făcut un mic dolmen aici la mine, să mă simt pre-indo-european și neolitic și de-al frunzei și pămîntului și pietrei și apei.

Peste lespede, cineva a pus un chituc de lemn de măr de astă primăvară, de cînd am curățat pomii. O felie orizontală și groasă de trunchi de pom, prin lemnul căreia joacă ape de diverse nuanțe de maroniu, ca o cravată de-aia cu desene indiene - paisley parcă-i zice. Ca la basmalele bunicelor mele, Dumnezeu să le odihnească acolo în mormintele lor.

Am ridicat chitucul, să-l mut de acolo, să-mi eliberez templul păgîn de intruziunea lemnului peste piatră. Sub el, un cuib de urechelnițe. Multe, foarte urechelnițioase la aspect. Unele mai mari, altele mai mici. Cum am ridicat lemnul, cum au început să se împrăștie care încotro, mai repede, mai încet, ferindu-se de soare și de dușmanul mare și gras și nevăzut care le deranjase cuibul.

M-am uitat la ele cum se risipesc, cum fug, cum își caută drumul peste lespedea expusă la soare cu antenele alea ale lor, ca o ezitare, ca o tatonare, și am avut o vagă strîngere de inimă. Neoliticul din mine a scos capul și a zis “Ăsta e un semn”. Ce semn o fi? Habar n-am. Doar zeii neolitici știu. Dar, de regulă, semnele de prevestire nu sînt de bine. Urechelnița în fața primejdiei. Pufosul în fața viitorului.

Chiar că sînt precum celții cei păgîni, și precum celții de dinaintea celților, înainte să fi dat iama indo-europenii pe cîmpiile Europei, ăia de au înălțat toate dolmenele și menhirele și Stohehenge-urile acestei lumi, cei care căutau să citească viitorul în măruntaiele păsărilor, în foșnetul frunzelor, în sîngele victimei, în umbletul urechelniței.

Tuatha Dé Danann. Tuatha Dé Danann everywhere.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Three times they burned the three times born

She remembers the first war in the world

When Gold-Brew was hoist on the spears

And in the High One´s hall they burned her

Three times they burned the three times born

Often, not seldom, but she still lives!

She was called Bright One when she came to the settlements

The greatly talented Carrier of the Wand

She performed magic, ecstatically she performed it

She knew how to cast spells

She was always loved by wicked women.

Voluspá, st.21-22 (“The Vision of the Witch”), Poetic Edda

Sursa: The Lady of the Labyrinth

. Citeste tot...

[...] într-o corespondențǎ regulatǎ între planul divin și planul uman [...]

“Pentru fiecare nou-nǎscut, poetul a avut grijǎ sǎ repete, în numele sǎu sau prin “glasul fǎrǎ trup”, cuvîntul care îi dezvǎluie esența, identicǎ cu cea a zeului-tatǎ: pentru Yudhisthira, fiu al lui Dharma și viitor rege, este dharma – deopotrivǎ codul, condițiile și manifestarea virtuților cardinale; pentru Bhima, fiu al lui Vayu, și pentru Arjuna, fiu al lui Indra, este bala, puterea fizicǎ; pentru gemenii Nakula și Sahadeva, fii ai gemenilor Asvini, este rupa, frumusețea.

Astfel se desfǎșoarǎ în fața noastrǎ, într-o corespondențǎ regulatǎ între planul divin și planul uman, între mitologie și epopee, tabloul celor trei niveluri conceptuale pe care India cea mai veche îl deținea de la trecutul ei indo-iranian, indo-european: nivelul suveranitǎții religioase (cǎci singur Yudhisthira este rege), cel al forței rǎzboinice și, definit inadecvat, ca întotdeauna, prin unul singur dintre numeroasele sale aspecte – aici prin frumusețe – complexul nivel al treilea. Ordinea în care se nasc eroii-fii și în care, mai întîi, fuseserǎ chemați zeii-tați, este conformǎ ordinii ierarhice a nivelurilor, iar la treapta a treia, fiii ca și tații sînt gemeni.”

Georges Dumézil, Mit și epopee, Ed. Științificǎ, București, 1993, pag. 39-40. Vol. 1, “Ideologia celor trei funcțiuni în epocile popoarelor indo-europene”.



Forțǎ. Înțelepciune. Frumusețe. Mda. Vechi, dom’le, vechi.





:) Citeste tot...

Unhallowed wight, grim and greedy

So lived the clansmen in cheer and revel
a winsome life, till one began
to fashion evils, that field of hell.
Grendel this monster grim was called,
march-riever mighty, in moorland living,
in fen and fastness; fief of the giants
the hapless wight a while had kept
since the Creator his exile doomed.

On kin of Cain was the killing avenged
by sovran God for slaughtered Abel.
Ill fared his feud, and far was he driven,
for the slaughter's sake, from sight of men.
Of Cain awoke all that woful breed,
Etins and elves and evil-spirits,
as well as the giants that warred with God
weary while: but their wage was paid them!

WENT he forth to find at fall of night
that haughty house, and heed wherever
the Ring-Danes, outrevelled, to rest had gone.
Found within it the atheling band
asleep after feasting and fearless of sorrow,
of human hardship. Unhallowed wight,
grim and greedy, he grasped betimes,
wrathful, reckless, from resting-places,
thirty of the thanes, and thence he rushed
fain of his fell spoil, faring homeward,
laden with slaughter, his lair to seek.

Then at the dawning, as day was breaking,
the might of Grendel to men was known;
then after wassail was wail uplifted,
loud moan in the morn. The mighty chief,
atheling excellent, unblithe sat,
labored in woe for the loss of his thanes,
when once had been traced the trail of the fiend,
spirit accurst: too cruel that sorrow,
too long, too loathsome. Not late the respite;
with night returning, anew began
ruthless murder; he recked no whit,
firm in his guilt, of the feud and crime.

They were easy to find who elsewhere sought
in room remote their rest at night,
bed in the bowers, when that bale was shown,
was seen in sooth, with surest token, --
the hall-thane's hate. Such held themselves
far and fast who the fiend outran!

Thus ruled unrighteous and raged
one against all; until empty stood
that lordly building, and long it bode so.
Twelve years' tide the trouble he bore,
sovran of Scyldings, sorrows in plenty,
boundless cares.




. Citeste tot...

De sînge şi de făr' de moarte

Dumnezeule, cît timp a trecut de-atunci!

* * *


De sînge şi de făr' de moarte

Aceasta este relatarea despre soarta frăţiei bamadirilor, aşa cum este ea povestită de Thaumasmos din Thelleghe, pentru a rămâne în amintirea celor ce va să vină după noi şi a nu se pune colbul uitării peste faptele minunate şi pline de spaimă petrecute în vremurile acelea.

Dar înainte de a începe să depăn povestea, e poate mai bine să o iau înaintea răuvoitorilor care vor sări să mă învinuie cum că aş fi copiat fără de ruşine fapte povestite în altă parte, cu multă vreme în urmă şi, fără îndoială, cu mult mai multă pricepere. Mă gândesc, după cum v-aţi dat poate deja seama, la înţeleptul Herodot din Hallicarnas şi ale sale Istorii.

De bună seamă, fără scrierile sale despre neamurile sciţilor şi ale tracilor nu aş fi putut pune cap la cap puţinele fapte ştiute din altă parte despre bamadiri. Ceea ce vă spun aici se datorează tot atât de mult lui Herodot cât şi bicisnicului de mine, Thaumasmos din Thelleghe, iar pentru asta se cuvine să-i fiu recunoscător hallicarnatului cu asupră de măsură.

Dar stau să vă întreb pe domniile voastre, cârtitori nenăscuţi încă, oare nu asta este soarta istoriei, mai ales a celei dând seamă despre vremile vechi, să fie o lungă însăilare mai mult sau mai puţin pricepută de fapte aflate de la alţii, vii doar prin ceea ce a rămas scris în urma lor, altminteri pământ de multă vreme?

Nu asta au făcut oare şi minţi mult mai luminate decât a mea? Apollodor din Athena, ori Strabon, ori Dionisie din acelaşi însorit Hallicarnas ca şi mai sus vestit pomenitul, au Titu Liviu, au Venerabilul Beda, au Saxu Grămăticul, au atâţia şi atâţia alţii, cum oare şi-or fi căpătat ei faima, de altminteri pe deplin meritată?

Ba chiar însăşi pricina acestor smerite rânduri, Herodot, nu s-a înfruptat oare din slovele celor de dinaintea sa, bunăoară din cele ale lui Hecateu din Milet, după cum ştiu de-altminteri cei care sunt în stare să ştie? L-a împiedicat oare asta pe înţelept să fie încununat cu laurii de "părinte al istoriei"?

Important, zic eu, nu este că iei de la alţii. Important este cum iei şi ce iese. Copiii şi nepoţii noştri mă vor judeca. Herodot, colo sus, la picioarele tronului Olympianului, cel degrabă zvârlitor de trăznete, ştiu că a şi făcut-o deja.

* * *

1. Despre scarmiţi. Despre obiceiurile şi zeii acestora
Pe vremea când în Attica îşi săvârşea domnia tiranul Euthroptos, în răsărit, dincolo de malurile Tyrasului, pe păşunile dintre apele acestuia şi ale Hypanisului sălăşluia neamul scarmiţilor, sau, cum îşi spun ei pe graiul lor, al scârâmâzilor.

Aceştia sunt de soi din neamul cel mare al sciţilor, din cei de trăiesc sub cerul liber, fără cunoştinţă de sate, oraşe, întărituri ori de cultivarea pământului. Averea le stă în cai şi în vite, casa în căruţe din cele pe roţi înalte, iar meşteşugul cel dintâi în păscutul animalelor şi în mînuitul armelor.

Cu toţii învaţă de mici să stea în şa, fiind călăreţi cât se poate de iscusiţi. În luptă adesea merg de-a valma, şi bărbaţi, şi femei, spre spaima duşmanului. Ca şi celelalte neamuri de sciţi, se pricep de minune să tragă cu arcul din goana calului. Când dau năvală, reped mai întâi o ploaie de săgeţi, făcând mare pagubă de vieţi, iar dacă se simt copleşiţi ca număr, nu aşteaptă să fie încolţiţi, ci fug săgetând pe după umăr, ştiind că au cai iuţi şi că nu pot fi prinşi din urmă.

Scarmiţii sunt mari iubitori de cai, avari după aur, mândri şi cruzi. Ei nu cunosc pe nimeni de stăpân. Nici măcar iagnobâşii, cel mai numeros neam dintre sciţii cei fără de căpătâi, nu au reuşit să-i supună. În luptă se avântă cu sălbăticie şi îi dispreţuiesc pe aceia dintre ei cărora le e frică de moarte.

Obiceiurile scarmiţilor sunt scârbavnice, ca ale tuturor sciţilor de altfel. La ospeţe le place să se înfrunte în întreceri de vorbe de ocară şi cine se dovedeşte cel mai spurcat la limbă capătă trecere în faţa celorlalţi şi inele scumpe de la rege. Scarmiţii beau din pocale făcute din ţestele duşmanilor înfrânţi. Cei avuţi căptuşesc pocalul pe buză şi pe dinăuntru cu aur ori cu argint, restul beau direct din hârca de os. Sunt fioroşi la băutură şi îşi împart femeile între ei, fără să ţină cont care este a cui.

Se spune că, pe vremuri, bătrânii cărora li se scurgea vlaga din ei de ajungeau nevolnici erau luaţi şi omorâţi, fie aruncaţi în vreun iaz cu un bolovan de gât, fie daţi în vreo râpă. Dar neguţătorii din coloniile de la gurile Hypanisului spun că în vemea din urmă, înainte să plece spre alte meleaguri, scarmiţii s-ar fi lepădat de acest obicei barbar şi ar fi început să preţuiască înţelepciunea bătrânilor.

Scarmiţii se închină mai mult la zei şi mai puţin la zeiţe. La cea mai mare cinste se află Paciaspa, Tătânele Cailor, cel care a făcut lumea amestecând noroi cu balega armăsarului său Safa. Alţi zei de-ai lor sunt Tabiti, soaţa lui Paciaspa, cea care i-a dat naştere lui Safa, Perkuno, zeul războiului, Purdo, zeul focului care arde în vatră, Duruvaspa şi Găuşurvan, gemenii cei stăpâni peste turme şi avuţii. Şi în privinţa aceasta scarmiţii se aseamănă cu multe dintre neamurile sciţilor din preajma lor.

2. Despre jertfele omeneşti. Despre sânge
Dacă de răul nărav al omorârii bătrânilor scarmiţii s-au dezbărat până la urmă, unul din cele de care nu s-au lepădat însă este acela de a închina zeilor jertfe omeneşti.

Chipul în care se aduc de obicei acestea este următorul: după ce dau iureş prin străini şi se întorc cu pradă, vracii lor adună jumătate din robii prinşi, îi pocnesc în moalele capului cu o măciucă şi le taie beregăţile, lăsând sângele să se scurgă într-un vas mare de pământ. Felul în care se adună sângele în vas este important. Dacă se scurge neted pe pereţi, e semn bun. Dacă face spume sau bolboroseşte însă, e semn că în curând va muri cineva.

Dacă vasul este atins de altcineva decât cei din tagma vracilor, sângele se spurcă şi îşi pierde puterea. De aceea, doar vracii au voie să se atingă de robi, şi înainte, şi după ce aceştia sunt omorâţi. Sângele este închinat pe rând tuturor zeilor, cu prisosinţă lui Paciaspa, lui Tabiti şi lui Perkuno. După aceasta, preoţii dau războinicilor să bea din el, pentru a le spori vlaga şi vitejia. Ei spun că astfel războinicii se înfruptă şi cu sufletele duşmanilor răpuşi în luptă, şi cu ale celor de-abia jertfiţi, iar aceştia nu mai au cum să se întoarcă în chip de moroi spre a se răzbuna.

Astfel se dedau scarmiţii la jerfe omeneşti. La fel se întâmplă şi la moartea regelui, doar cu mai mult fast şi cu mai multe jertfe, alese din rândul slugilor sale. La un an după aceea se jertfesc şi restul de slugi, împreună cu tot atîţia cai, şi leşurile sunt arajate în cerc, cal şi călăreţ, în jurul mormântului, să-l vegheze pe cel răposat.

Un alt obicei de-al scarmiţilor în care se varsă sânge este cel al încheierii legământelor. Cănd este să încheie un legământ cu altcineva din neamul lor, scarmaţii îşi lasă sânge de la braţul drept, îl amestecă cu vin şi îşi dau unul altuia să bea. Acesta este pentru ei cel mai de seamă jurământ, mai sfânt decât dacă s-ar jura pe zeul lor Paciaspa, şi nu s-a auzit până acum ca vreunul să fi fost încălcat.

Acestea sunt obiceiurile scarmiţilor în privinţa jertfirii de suflete de oameni. Puţini sunt cei care să le fi văzut cu ochii lor, şi mai puţini cei care să se fi întors să povestească despre ele.

3. Despre iarna nemaipomenită din anul acela. Despre zâzania dintre Cşam Behater şi Athravan
S-a întîmplat că într-un an, pe vremea când peste scarmiţi era rege Cşam Behater, adică Regele cel Viteaz pre limba lor, a venit o iarnă tare geroasă, cum nici măcar meleagurile acelea bătute de viscol dintre Tyras şi Hypanis nu avuseseră parte vreodată.

Gerul era câinos de aspru. A fost nevoie să se sape în pământul îngheţat şi să se lărgească sălaşurile de iarnă ale scarmiţilor, bordeie pe trei sferturi îngropate, ca să se scape vitele de ger. Cele care nu erau băgate noaptea înăuntru, să se încălzească laolaltă cu oamenii, erau găsite a doua zi bocnă, de de-abia mai putea fi hăcuită carnea de pe ele. Caii mai ales au avut de suferit şi au pierit pe capete, fiind cei mai firavi la frig dintre toate animalele.

Gerul şi împuţinarea mâncării au început să omoare, pe lângă vite, şi mulţi dintre scarmiţi. Pe deasupra, aflându-se la loc întins, cu puţine păduri prin preajmă, scarmiţii nici lemne nu prea aveau la îndemână, şi cele strînse de cu vară se împuţinau văzând cu ochii. Unii scarmiţi mai săraci începuseră chiar să ardă, pe lângă baligă uscată, şi tot ce nu era neapărat de folosit, coviltire, lături de care, ba până şi oasele vitelor prăpădite de ger.

Văzând acestea şi temându-se pentru soarta neamului său, Cşam Behater şi-a strâns atunci supuşii laolaltă şi le-a spus: "Să plecăm, să luăm drumul luat pe vremuri de alaigaţi şi de ecşertegaţi şi de alte neamuri de-o spiţă cu noi, să o pornim spre Ostrovul de Aur cel dinspre soare-apune şi să nu ne uităm înapoi".

Unii nu s-ar fi lăsat duşi de lîngă mormintele strămoşilor lor. Altora nu le venea să plece în puterea gerului, mai ales că mai era multă vreme până să treacă iarna. Dintre cei potrivnici plecării, cei mai înverşunaţi s-au arătat a fi vracii scarmiţilor, ţinuţi la mare cinste pentru puterile lor vrăjitoreşti. Ei au spus că zeii nu vor ca scarmiţii să plece până nu trece sărbătoarea întoarcerii anului, cea în care regele îşi ia regină din rândul iepelor şi îi bucură pe zei cu vlaga cea domnească a şalelor sale. Dar în sinea lor vracii erau mai degrabă supăraţi că regele nu le ceruse sfatul şi le nesocotise astfel puterea pe care o aveau în rândul oamenilor.

Athravan mai ales, mai marele peste tagma solomonarilor, era în contra acestei plecări. Athravan se credea de spiţă mai bună decât Cşam Behater şi îl pizmuia de mult timp pe acesta pentru faptul că era rege. Dar nu lăsase să se vadă aceasta până atunci, fiind măsurat de felul său şi ştiind că într-o înfruntare între oamenii şi rubedeniile sale şi cele ale lui Cşam Behater, regele ar fi ieşit biruitor.

În cele din urmă, însă, frigul, foamea şi cuvîntul cu greutate al celor bogaţi în vite şi în vlagă, mulţi de-un neam cu regele, s-au dovedit a fi mai tari. Scarmiţii s-au hotărât să nu mai aştepte venirea primăverii şi să pornească degrabă la drum.




* * *

* * *

* * *


Continuarea acestui proiect neterminat, inclusiv notele pregǎtitoare, pe Atelier Liternet. Dumnezeule, cît timp a trecut de-atunci! :(



* * *


Plot povestire vampiri
Perioada: aprox. 1000 BC, al 2lea val de migraţie indo-europeană

Locaţia: Câmpia Dunării

Protagonişti:
a) tribul A, adarnaci (adran-chu), autohton, pre-indo-european (din aria culturală a "civilizaţiei vechii Europe"), sedentar, agricol, zeitate principală feminină (Zeiţa Mamă), rituri de fertilitate implicând sacrificii umane, magie htonică, rituri de trecere (maturitate - adolescenţă) şi de înfrăţire bazate pe sânge

b) tribul B, scarmiţi (scârâmâzi); migrator, indo-european (IE), scitic, puternică stratificare socială, războinic, zeităţi uranice, magie (secretă, foarte bine păzită, destinată doar iniţiaţilor, preoţi şi războinici de prim rang) care conferă o viaţă foarte lungă (spun unii, nemurirea, dar nu se cunoştea vreun caz sigur); ritualul - dureros, aspru, complicat

Acest trib indo-european prezintă două facţiuni care se luptă pentru putere:
1) facţiunea războinicilor, deţinătoarea puterii în momentul începerii povestirii, în speţă puterea armată

2) facţiunea preoţilor, deţinătoarea ritualului de longevitate / nemurire, care vrea să preia puterea, dar este în inferioritate numerică

Plot: La momentul începerii povestirii, în momentul intrării scarmiţilor IE în teritoriul adarnacilor autohtoni, conflictul dintre cele două facţiuni scarmite se acutizează. Tribul hotărăşte lupta directă între căpeteniile celor două facţiuni: regele şi marele preot. Acestea se retrag, doar cu pumnalele, dincolo de o apă curgătoare (zonă unde de obicei se rezolvau astfel de diferende, considerată sub oblăduirea zeilor).

Lupta este inegală, căpetenia preoţilor este pe cale să fie omorâtă de şeful de trib, când un nou personaj (fiul căpeteniei autohtone a adarnacilor) intră în scenă. Tânărul, plecat la vânătoare şi atras de zgomot, îi vede pe cei doi luptându-se şi intervine, omorându-l pe războinic chiar când acesta era cât pe-aci să-l răpună pe preot.

Cei doi rămaşi în viaţă nu se pot înţelege, din cauza limbilor diferite, dar în cele din urmă adarnacul, luând cuţitul celui răpus, îi taie acestuia beregata, bea din sângele ce începe să ţâşnească şi îi face semn preotului să bea şi el.

Oarecum îndoit, preotul scarmit stă la îndoială, dar în cele din urmă bea, pentru că celălalt îi salvase viaţa. Apoi adarnacul se taie la mână şi îi face semn preotului să bea din sângele său. Lucrurile se repetă şi invers, cu adarnacul bând din sângele preotului, stabilindu-se astfel frăţia de cruce dintre cei doi şi punându-se, fără ca cei doi să o ştie, baza viitorului ritual al vampirilor.

Cei doi se despart. Preotul, întorcându-se învingător de peste apă, devine noul conducător al tribului scarmit. La scurt timp, scarmiţii invadează teritoriul adarnacilor. În toiul bătăliei care rezultă, cei doi se recunosc şi, unul fiind şef de trib, celălalt fiul căpeteniei, reuşesc să oprească lupta, în virtutea frăţiei de sânge care îi lega. (Preotul va justifica mai apoi această frăţie prin faptul că tânărul autohton îi va fi salvat viaţa la una din vânătorile recente, de dinainte de luptă; tânăra căpetenie adarnacă nu îi va contrazice versiunea). Voci rebele din ambele tabere vor fi împotriva acestei păci, fără mari sorţi de izbândă însă, cel puţin pe moment.

Urmează o perioadă destul de lungă (aprox. o generaţie) în care cele două triburi convieţuiesc de o parte şi de alta a apei, într-o pace aducând mai degrabă a armistiţiu, susţinută mai ales de cei din taberele conducătorilor celor două triburi. Principala grupare potrivnică acestei păci era cea a neamului regelui răpus, care vedea o ruşine în a face pace cu vrăşmaşul mai puţin priceput în ale mânuirii armelor. Însă vocile acestora sunt reduse la tăcere de cele ale alianţei dintre preoţii scarmiţi şi adarnaci, cel puţin egali la număr cu nemulţumiţii.

În perioada aceasta ia naştere ritul vampiric, prin contopirea celor două rituri precedente, de sânge (al adarnacilor autohtoni pre-IE) şi de longevitate (al scarmiţilor IE). Acesta se bazează pe ingerarea de sânge cald de la o victimă omenească (ambele triburi practicând sacrificiile umane, dar cu finalităţi magice diferite), conform unei teknike ce tebuia riguros respectată.

Inovaţia principală: prin repetarea anuală, acest rit conferea nu numai longevitate, ci practic nemurirea (lucru ştiut iniţial doar de preoţii scarmiţi şi adarnaci care pun bazele ritului; descoperire întâmplătoare, când o jertfă a unui sacrificiu uman nu moare). În plus, iniţiatul în misterele vampirice se bucura de o rezistenţă fizică remarcabilă, putând supravieţui unor răni foarte grave, care pe alt om l-ar fi răpus cu siguranţă.

Evenimentele se precipită când salvatorul preotului, ajuns acum conducător al tribului adarnac autohton şi spre bătrâneţe, se laudă într-o seară, beat fiind, că preotul scarmit nu-i datorează numai viaţa, ci şi şefia de trib, şi povesteşte cum i-a salvat acestuia cu adevărat viaţa. Un spion scarmit aflat prin preajmă duce vestea în tabăra regelui răpus, şi un pretext serios pentru reînceperea ostilităţilor se află, în cele din urmă, la îndemâna acestora.

Rezultă o luptă mai întâi intra-tribală (războinicii scarmiţi contra preoţilor scarmiţi), ce devine curând una inter-tribală, o reluare a celei de o generaţie înainte, când adarnacii, aflând de lupte, sar în ajutorul preoţilor scarmiţi. Soarta bătăliei este mult timp nedecisă. În cele din urmă, ambele triburi sunt cvasi-decimate, majoritatea celor iniţiaţi în ritul vampiric găsindu-şi o moarte violentă. Datorită însă puterii neobişnuite de regenerare a acestora, unii din cei consideraţi morţi îşi revin în simţiri, dând astfel naştere legendei despre imposibilitatea de a omorî vampirii dacă nu sunt folosite unele metode speciale (usturoi, ţăruş în inimă, etc.).

Cei care "învie", împreună cu alţii câţiva care scapă măcelului, constituie nucleul celor care mai târziu vor fi cunoscuţi sub numele de vampiri. Pe lângă ei, vor mai apare şi alţii, iniţiaţi pe parcursul timpului în cultul vampiric de către cei dintâi.

Documentare lingvistică – Herodot

Triburi, persoane, lucruri
iagnobîşii, masageţii, narţi, alaigaţii, Ecşertegaţii, Boru,
Scyrmiadae (Herodot)
athravan - preot
rathaestar - razboinic
vastryio - a 3a functie
fsuyant - a 3a functie
behater - viteaz
Vesîrmeş
Urismec, Soslan, Batraz, Kaveh
aspa - cal
ratha - roata
martiya - om
cşiam - rege
camnafsva
gayomart - viata muritoare
spănta - nemuritori
Ammărutat - nemuritor
kărăşpa - eroul cu calul slab
geti
Catugo - trac: luptator
Tainba
Gurvurga

Corespondenţe hidrologice
Borysthenes: Nipru
Hypanis : Bug
Tyras : Nistru
Porata - Pyretus : Prut
Ararus : Arges??
Naparis
Ordessus : Olt??
Tiarantus: ???
Naparis



Citeste tot...

without committee meetings, dictionaries, or even literacy

Imagine that you had a time machine.

If you are like me, there would be many times and places that you would like to visit. In most of them, however, no one spoke English. If you could not afford the Six-Month-Immersion Trip to, say, ancient Egypt, you would have to limit yourself to a time and place where you could speak the language. Consider, perhaps, a trip to England. How far back in time could you go and still be understood? Say we go to London in the year 1400 CE.

As you emerge from the time machine, a good first line to speak, something reassuring and recognizable, might be the opening line of the Lord's Prayer. The first line in a conservative, old-fashioned version of Modern Standard English would be, "Our Father, who is in heaven, blessed be your name." In the English of 1400, as spoken by Chaucer, you would say, "Oure fadir that art in heuenes, halwid be thy name".

Now turn the dial back another four hundred years to 1000 CE, and in Old English, or Anglo-Saxon, you would say, "Reader ure thu the eart on heofonum, si thin nama gehalgod." A chat with Alfred the Great would be out of the question.

Most normal spoken languages over the course of a thousand years undergo enough change that speakers at either end of the millennium, attempting a conversation, would have difficulty understanding each other. Languages like Church Latin or Old Indic (the oldest form of Sanskrit), frozen in ritual, would be your only hope for effective communication with people who lived more than a thousand years ago.

Icelandic is a frequently cited example of a spoken language that has changed little in a thousand years, but it is spoken on an island isolated in the North Atlantic by people whose attitude to their old sagas and poetry has been one approaching religious reverence. Most languages undergo significantly more changes than Icelandic over far fewer than a thousand years for two reasons: first, no two people speak the same language exactly alike; and, second, most people meet a lot more people who speak differently than do the Icelanders.

A language that borrows many words and phrases from another language changes more rapidly than one with a low borrowing rate. Icelandic has one of the lowest borrowing rates in the world. If we are exposed to a number of different ways of speaking, our own way of speaking is likely to change more rapidly. Fortunately, however, although the speed of language change is quite variable, the structure and sequence of language change is not.

Language change is not random; it flows in the direction of accents and phrases admired and emulated by large numbers of people. Once a target accent is selected, the structure of the sound changes that moves the speaker away from his own speech to the target is governed by rules.

The same rules apparently exist in all our minds, mouths, and ears. Linguists just noticed them first. If rules define how a given innovation in pronunciation affects the old speech system — if sound shifts are predictable — then we should be able to play them backward, in effect, to hear earlier language states. That is more or less how Proto-Indo-European was reconstructed.

Most surprising about sound change is its regularity, its conformation to rules no one knows consciously. In early Medieval French there probably was a time when tsent'm 'hundred' was heard as just a dialectical pronunciation of the Latin word kentum 'hundred'.

The differences in sound between the two were allophones, or different sounds that did not create different meanings. But because of other changes in how Latin was spoken, [ts-] began to be heard as a different sound, a phoneme distinct from [k-] that could change the meaning of a word.

At that point people had to decide whether kentum was pronounced with a [k-] or a [ts-]. When French speakers decided to use [ts-], they did so not just for the word kentum but in every word where Latin had the sound k- before a front vowel like -e-. And once this happened, ts- became confused with initial s-} and people had to decide again whether tsentum was pronounced with a [ts-] or [s-]. They chose [s-].

This sequence of shifts dropped below the level of consciousness and spread like a virus through all pre-French words with analogous sequences of sounds. Latin cera 'wax', pronounced [kera], became French cire, pronounced [seer]; and Latin civitas 'community', pronounced [kivitas], became French cite, pronounced [seetay].

Other sound changes happened, too, but they all followed the same unspoken and unconscious rules—the sound shifts were not idiosyncratic or confined to certain words; rather, they spread systematically to all similar sounds in the language. Peoples' ears were very discriminating in identifying words that fit or did not fit the analogy. In words where the Latin k- was followed by a hack vowel like -o it remained a k-, as in Latin costa> French cote.

Sound changes are rule-governed probably because all humans instinctively search for order in language. This must be a hard-wired part of all human brains. We do it without committee meetings, dictionaries, or even literacy, and we are not conscious of what we are doing (unless we are linguists).

Human language is defined by its rules. Rules govern sentence construction (syntax), and the relationship between the sounds of words (phonology and morphology) and their meaning. Learning these rules changes our awareness from that of an infant to a functioning member of the human tribe. Because language is central to human evolution, culture, and social identity, each member of the tribe is biologically equipped to cooperate in converting novel changes into regular parts of the language system.

David W. Anthony, The Horse, The Wheel and Language; Princeton University Press, 2007; pp. 22-23

Citeste tot...

Veteris typus

Sursa: Wikipedia Citeste tot...

De unde ni se trage (si de unde unii ne tragem)

De unde ni se trage? Din fata. Din spate. De pe cal. Din fuga. Din intoarcere. Din orice pozitie.

Stiti voi, dragii mosului, istoria este nu doar colaborare, ci si conflict. Unii spun ca principalul motor al istoriei l-ar reprezenta conflictul, competitia violenta pentru resurse. Ma rog, subiectul este complicat, nu aici il dezvoltam, nu acum.

Forma cea mai bine dezvoltata de conflict de-a lungul istoriei o reprezinta razboiul. Razboiul se bazeaza pe mai multe: numar de oameni, capacitate organizatorica, dotari, mobilitate, aliante... Ma rog, nu intram aici in detalii, ca nu facem curs de stiintele razboiului.

Azi ne oprim asupra componentei tehnologice. Felul in care dezvoltarea de arme mai puternice / perfectionate / ingenioase a influentat deznodamintul razboaielor. Azi scurmam un pic in felul in care popoarele migratoare s-au folosit de doua mari inventii la vremea lor, arcul compus si scara la sa, pentru a deveni a great scourge and bane pentru zona central si vest europeana.

Hunii nu au fost nici singurii, nici cei mai eficienti luptatori in a folosi puterea cavaleriei usoare. Inaintea lor au fost scitii. Unii zic ca scitii au invatat de la popoarele turanice / altaice folosirea arcului compozit. Altii zic ca pe dos. Ma rog, nu conteaza acum. Dupa huni au fost mongolii, the great scourge of Europe. Dupa mongoli, cozi de istorie si zdrente de invazie, au fost tatarii. Insa hunii au fost primii care au bagat cu adevarat frica in oase cu felul in care au folosit arcul de pe cal.

Dar azi nu vreau sa va tin o lectie de istorie militara. Azi vreau sa va arat cum. Prezentarea de mai sus reprezinta doar o minimala, dar necesara punere in context a ceea ce vreau sa va arat: cum se poate trage cu arcul.

Iata un exemplu modern al felului in care trageau hunii pe vremuri cu arcul. Kassai Lajos, un adevarat sensei de arte martiale, revigorind o traditie aproape uitata.

Courtesy of Richard, care mi-a atras atentia asupra acestui film.



Citeste tot...

Shaft tombs

Citeste tot...

Doua citate diferite care spun acelasi lucru

Connect the dots, please.

Exhibit A: Bogdan Aurescu (interviu Romania Libera)

- Poate la un moment dat Rusia va adera la NATO?

B.A.- Să ştiţi că se dezbate mult la nivel academic. De exemplu, în ianuarie, la unul dintre seminariile oficiale pe care şi România le-a organizat, la Oslo, împreună cu Spania, cu Germania şi cu Norvegia privind parteneriatele în contextul elaborării Noului Concept Strategic. Au existat doi reprezentanţi ai mediului academic rusesc care cu argumente diferite au susţinut oportunitatea aderării Rusiei la NATO.

Din punct de vedere oficial, cred că în acest moment această poziţie nu este o poziţie oficială a Rusiei. Dar, sigur, Rusia este cea care ar trebui să se pronunţe în acest sens.

* * *

Exhibit B: Neagu Djuvara (interviu Romania Libera)

- Viitoarea mare putere cum se impune, dacă nu în urma unui conflict?

N.D.: O mare putere se naşte în general dintr-un amestec, dintr-un contact dintre două civilizaţii, de pildă, un amestec de negru şi de alb va fi poate o putere care va domina peste 500 de ani. Noi, europenii, ca şi americanii, suntem deja foarte corciţi, în Franţa, încă de acum 10 ani, 45 la sută din copiii de şcoală proveneau din familii de emigranţi. Peste 50 de ani în Europa ar putea fi majoritari oameni cu rădăcini extra-europene: nord-africani, tamuli, negri, chinezi.

- România ar putea intra în aceeaşi logică?

N.D.: Noi avem 10 la sută populaţie ţigănească, suntem invadaţi de turci şi chinezi, iar peste 100 de ani România nu va mai fi românească.

- De ce?

N.D.: Fiindcă nu facem copii. În România, ca şi în toată Europa, familiile fac doar un copil. O populaţie rămâne stabilă doar dacă fiecare familie face minimum doi copii şi-un sfert.

- Deci cum va fi România peste 100 de ani din punct de vedere demografic?

N.D.: Jumătate vor fi români, jumătate un amestec de ţigani, chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu se mai fac destui copii. Principiul vaselor comunicante funcţionează şi în istorie; acolo unde se face un gol se umple din altă parte. Noi golim Europa de indo-europeni şi îi înlocuim cu negri şi chinezi.

- Nu e neapărat rău.

N.D.: Da, e bine pentru peste 1.000 de ani, când se va naşte civilizaţia următoare. Deocamdată, e catastrofal.

- La Summitul NATO de la Lisabona din 20 noiembrie Rusia va fi invitată să facă parte din scutul antirachetă al Aliaţilor. Occidentul poate avea încredere în Rusia?

N.D.: Cred că da, fiindcă şi ruşii se schimbă. Uitaţi-vă la televizor cum arată oponenţii lui Putin şi ai regimului de la Kremlin: ei sunt la vedere şi arată de parcă ar fi americani sau nemţi. Rusul e un european. Ruşilor nu le mai trece prin cap să facă un război, ei se ocupă doar cu şantaje. Rusia nu se mai află pe lista marilor puteri.

- În cazul acesta şi România ar trebui să caute prietenia Rusiei?

N.D.: România trebuie să se teamă de Rusia, fiindcă de sute de ani are poftă să muşte din toţi vecinii.Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.

* * *

E simplu. Connect the dots.

The dots are people.

People are scarce. Fewer and fewer, Scarcer and scarcer.

Sau, cum spunea Alinutza sadica: curiouser and curiouser.

In fond si la urma urmei, intrebarea, teama, frica, mirosul de hoit al istoriei care vine peste noi este urmatorul: celelalte puncte poarta turban, iatagan, briu de explozan si miros a jihad de non-indo-european a arab african tigan alt grup etnic cultural spiritual si metafizical decit cel caucazian.

Si atunci europeanului i se face frica. In sinul lui, incet-incet, creste populatia de alt neam. Citeste istoria si se uita la imperiul roman si la germani si la huni si isi aduce aminte. Si atunci si rusului incet-incet i se face si lui frica. Citeste si el istoria si se uita la tatari si la mongoli si la cazaci si isi aduce aminte. Si i se face frica lui Ivan, pentru ca stepa dinspre rasarit e mare si greu de aparat de unul singur. Si pentru ca ii scade populatia nu pe deceniu ce trece, ci pe zi ce trece.



Cincizeci de ani si pe urma vorbim. Bosorogi vom fi, vremuri interesante vom trai. De Allah ne vom feri, copii vom dori, dorinte tirzii.

Prea tirziu, indo-europene. Prea tirziu. 1 virgula ceva pe nici o parte nu e rata de inlocuire. Te vor inlocui altzii, bre europene bre, si ce va ramine se va face ghem inspre apus, acolo unde intotdeauna s-au refugiat stralucitorii cind au venit barbarii peste ei. Si peste ocean, ca au ei grija sa pastreze populatia cit de cit in echilibru (modulo hispanici, evident).

Iar la umbra platanului de la Telega va cinta muezinul. Daca nu in cincizeci de ani, atunci intr-o suta. Daca nu intr-o suta de ani, atunci intr-o suta cincizeci. Daca nu intr-o suta cincizeci, atunci in doua sute sigur.

Istoria are rabdare, iar secolele pentru ea sint precum floricelele de bostan si de rasarita pentru nationalitatile conlocuitoare: multe si eftine, sa le risipim pe prispa indo-europenilor, pina le trece timpul si vremea.

Tz tz tz... :(



Citeste tot...

Ce sa povestiti copiilor

Pe vremuri, cind inca lumea mai facea copii, prea multi copii, oamenii obisnuiau sa-i sperie un pic, sa le bage mintzile in cap, mama lor de copii neastimparatzi. Si le spuneau povesti.

Si ce povesti le spuneau...



:) Citeste tot...

Si pe vremuri, la fel

King Gylfi ruled the land that men now call Sweden. It is told of him that he gave to a wandering woman, in return for her merry-making, a plow-land in his realm, as much as four oxen might turn up in a day and a night. But this woman was of the kin of the Æsir; she was named Gefjun. She took from the north, out of Jötunheim, four oxen which were the sons of a certain giant and herself, and set them before the plow. And the plow cut so wide and so deep that it loosened up the land; and the oxen drew the land out into the sea and to the westward, and stopped in a certain sound. There Gefjun set the land, and gave it a name, calling it Selund. And from that time on, the spot whence the land had been torn up is water: it is now called the Lögr in Sweden; and bays lie in that lake even as the headlands in Selund.

De aici: Edda veche, Gylfaginning.

Deci vedetz? Deci si pe vremuri ca si acum. Deci precum in cer, in Jötunheim, la fel si pe pamant, acishilea la noi la Midgaard. Deci la fel: o lipsa de moralitate mai ceva ca la pashopt. Mai cu un pic de curvasareala, mai cu un pic de merry-making din buculitze, mai cu un joc de mijlocel si cu un pic de umectare, mai cu un pic de magie violeta si de vrajeala de mama Omida, mai cu un pic de furaciune cu doo perechi de boi. Pai vedetzi ca suntem legitimatzi pana si de traditzia edico-skaldica?

Deci sa nu va mai aud ca va plangetzi, ca ma apuc sa caut si in Biblie, si-n Iliada, si-n Odiseea si-n Mahabharatta. Si va spun eu ca gasesc. Ohoho, si-nca cum voi gasi...

:rofl: Citeste tot...

A fair treatment of the end of them all

Citeste tot...

Flămîndă de carne și sînge

Cum împotrivă pășind se-apropie unul de altul,
Cată la el învrăjbit și-l întreabă și-l sperie Ahile:
“Cine ești tu și de unde, de-mi ieși fără teamă-nainte?
Vai de părinții acelor ce vin să-mi înfrunte mînia!”

Fiul lui moș Pelegon, fălosul, la asta-i răspunse:
“Ce mă-ntrebi despre neam, tu prea inimosule-Ahile?
Sînt de departe, din țara Peonia cea roditoare
Și-am după mine peoni, oștire cu suliți. Vreo zece
Zile sînt azi de cînd eu am venit să iau parte la Troia.
Cît despre neamul meu, află că eu sînt nepotul lui Axiu,
Rîul în albie lat și cu apele cele mai mîndre.
El a născut pe vestitul lăncer Pelegon, și acesta-i
Tata-mi se zice. Dar hai să ne batem, tu falnice-Ahile!”

Dînsul așa-l amenință, dar repede-Ahile ridică
Sulița, frasinul din Pelion. Ci deodată spre dînsul
Lăncile-ntinde Peonul, căci n-a fost stîngaci, și cu una
El pe Ahile-l chitește în pavăză făr-a-i străpunge
Arma, fiind apărată de plata de aur dintr-însa,
Dar cu cealaltă-l julește pe el pe la cotul din stînga,
Sîngeră cotul atunci, iar sulița trece deasupra-i
Și-nțepenește-n pămînt, flămîndă de carne și sînge.

Pe-Asteropeos ochind Ahile la rîndu-i aruncă
Sulița dreaptă la zbor, și stă ahtiat să-l omoare;
Ci ea dă greș, nimerind pe-a rîului margine-naltă
Și pîn’ la mijloc în mal se-nfundă. De-aceea din teacă
Sabia-și trage viteazul atunci de la coapsă și sare
Fără de preget la el. Zadarnic acela din rîpă
Lancea dușmanului său încearcă s-o scoată cu pumnii,
Iute de trei ori o scutură vrînd să o smulgă din țărnă,
Însă de trei ori se moaie-n putere. În oara de-a patra
Cată s-o îndoaie din nou și iar se opinte s-o rupă.
Dar îl doboară-nainte însăbiindu-l Ahile.

Cum el îl spintecă, toate ale lui măruntaie se varsă,
Și întuneric i-acoperă ochii, și-n vreme ce dînsul
Horcăie, Ahile pe piept piciorul în pripă-i apasă,
Armele ia de pe el și fălindu-se așa-i cuvîntează:
“Astfel acolea să-mi zaci. E greu doar cu fiii lui Zeus
Cel neînvins să te lupți, măcar că un rîu ți-e bunicul,
Spusu-mi-ai tu că te tragi de la rîul cu albia lată,
Dar eu mă laud cu neamul că sunt de la marele Zeus.
[...]

Zice și-ndată din mal el lancea de-aramă și-o smulge.
Lasă pe Asteropeos lipsit de viață pe locul
Unde bătut e pe prund de a rîului apă negrie;
Peștii, țiparii foiesc în juru-i și-l tot împresoară
Și din grăsimea-i ciupesc irosindu-i rărunchii.

Homer, Iliada, Cîntul XXI, 148-204, pp. 392 – 393,
trad. George Murnu, Ed. de stat pt. Literatură și Artă, București, 1959



Citeste tot...

Fugiti! Vin fino-ugricii!

lol. Ce se intampla cand se intalnesc fino-ugricii cu indo-europenii? Pai, in afara de invazia tiganilor in Finlanda, se mai intampla ca se pune si de-un dezmatz audio-video.

Ca in acest hiper-super-califragilistic exemplu de Shiva meets Väinämöinen, cand Ravi Shakar vorbeste Sami si cand Bollywood is directed by Aki Kaurismäki.

Enjoy. Viitorul este azi, si azi este complicat. Globalizare metisare hollywoodizare si multa sare. Va bagati picioarele in apa cu sare si admirati pacea intre popoare.

:rofl:

Courtesy of CTI97, de la care iau din ce in ce mai multe chestii faine si hilare.

Citeste tot...

Mischief

Citeste tot...

Old cruel harsh beauty

Acum cateva luni, prin iulie, un somer de 55 de ani, Terry Herbert, care de ani de zile balaurea campurile Angliei centrale, prin comitatul Staffordshire, un soi de judetul Bistrita-Nasaud, cu detectorul de metale dupa el, doar-doar va gasi ceva, a dat peste cea mai mare comoara descoperita in timpurile moderne in Anglia: peste 5 kile de aur si peste nu stiu cate kile de argint.

Dar in acest caz paradigma lui Stalin nu se aplica, pentru ca nu atat cantitatea si numarul diviziilor conteaza, ci frumusetea obiectelor gasite. Obiecte de arta elegante, migalit lucrate, genial desenate si gandite si turnate. Sabii si bijuterii si casti si inele si alte chestii de-astea pe care le apreciau razboinicii anglo-saxoni ai secolului 7 sau 8 dupa Christos, pe vremea regatului Mercia, pe vremea cand lumea credea ca balaurii dorm cu burta pe comoara.

Stiu, stiu: o sa ma intrebati de sondaje si de referendum si de priceperi retorice si de miscari neasteptate si de genialitati de marketing politic. Stiu, tristilor, mascatzilor, politrucilor. Stiu. Iar eu o sa va raspund: cititi articolele astea: aici sau aici sau aici, si pe urma uitati-va la pozele astea, sa vedeti ce faceau barbarii de pagani neciopliti de pe vremuri: aici.

Si lasati pentru o jumatate de ora politica la o parte si ganditi-va cum era pe vremea cand balaurii striveau cu burta cea plina de solzi comorile stalucind rosiatic in flacara respiratiei lor de foc.










Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Barza

Pe scurt: etimologia unui cuvant, de la radacina sa plina de pamant si praf indo-european pana spre descalceala din zona dificila a limbilor trace. Un exemplu de pricepere contemporana intr-ale lingvisticii indo-europene.

Sursa: Proiectul de limbi traco-daco-moesiene al lui Sorin Olteanu (Sorin Olteanu's Thraco-Daco-Moesian Languages Project). Mai exact, aici: Despre etimologia lui barză (schiţa unui articol în curs de publicare)

, unde va recomand sa mergeti sa cititi tot articolul.

Citeste tot...