Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

România, trezește-te!

Stau pe trotuar și aștept să vină un prieten, să intrăm la o întîlnire. Bipăie telefonul. Mesaj. Trafic, întîrzie cinci minute. Stau și aștept. Nema problema, o să vii cînd o să vii. Nu ne grăbește nimeni. Take your time.

N-am țigările la mine, încerc măcar în cîteva din zile să fumez mai puțin. Mă uit în preajmă, admir peisajul. Lume oameni persoane. Textura urbană care ne face să ne simțim vii, să apreciem privilegiul de a trăi într-o urbe mare. Admir fețele, posturile, gesturile, mersul. Orice om e un univers în sine. Mă simt sociolog și generos. Viața merită trăită. Mai ales că e soare afară, primăvară tîrzie.

Privirea-mi rătăcește în jur. Mă uit și la clădiri, și la pomi. Ce e acolo? Ce mi-a sărit în ochi, baleind împrejurimile? În ferestrele casei de peste drum, două afișe. Scoase la imprimantă, lipite pe fereastă pe dinăuntru. Casa veche, clar locuință rezidențială, nu de birouri. Două foi A4, lipite pe două ferestre separate, cele care dau înspre drum.

Încă mai am privirea ageră, n-am nevoie de ochelari. Văd clar ce scrie, fără biciclete pe nas. Prietenii mă și bombăne: cum, tu poți să vezi pînă acolo, să citești ce e scris pe foaia aia? Ah, ce bine e să fii la 50 de ani să n-ai nevoie de ochelari. Te face să te simți tînăr. Criza vîrstei de mijloc.

Mă uit la afișe. Da, am citit bine, nu mă înșală privirea. Pe ambele foi scrie același lucru. Un text scurt, o frază simplă. “România, trezește-te!”. Font simplu, hîrtie albă, fără alte zorzoane. Doar aceste cuvinte.

Ah, Doamne, mulțumescu-Ți. Mi-ai dat subiect de articol săptămîna asta, că și-așa nu știam ce să scriu pentru gazetă.

Auzi tu: România, trezește-te! Un strigăt mut, o indignare mediocră, tipărită mediocru pe niște foi mediocre de hîrtie scoasă la imprimantă. O imprimantă inevitabil mediocră, de apartament. De-aia de se strică atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Nici măcar n-au făcut fontul suficient de mare, să acopere cum trebuie spațiul disponibil. Ce font mediocru. Ce afiș mediocru. Ce strigăt mediocru, inutil.

România, trezește-te!

Din ce să se trezească, bre? Nu-i vezi cît de placizi sînt? Nu-i vezi cum își duc viețile mai departe, fără mari angoase, fără mari răvășiri existențiale? La cine strigi, bre fereastră mută bre? Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă? Nu vezi că sînt singurul blambec idealist care catadicsește să te citească? Nu vezi că toți ceilalți trec impasibili pe lîngă tine, fără să ridice privirile, fără să le pese?

Inevitabil, cuvintele imnului îmi răsar în minte. Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte, în care te-adînciră...

Pleacă, bre, de-aici, cu prostiile tale. Nu se deșteaptă nimeni. Le convine situația. Călduță. Mediocră. Las-o, mă, așa, cum a căzut. Las-o la punctu’ mort.

Cuvintele afișului reverberează peste secole cu îndemnurile imnului nostru. Golite de conținut, rumegate solemn și plictisit ori de cîte ori avem cîte un eveniment la care se cuvine să-l cîntăm. Nimeni nu dă atenție conținutului. Ce înseamnă cu adevărat acele cuvinte.

Toți le molfăim cuviincioși, cu fețele fleașcă, încercînd să ne ascundem stinghereala ori plictiseala. Așteptînd să se termine minutul de penibilitate. Unii dintre noi nici nu ne mai aducem aminte versurile, dăm mărunt din buze, minînd că le știm. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de... Pe naiba. Nu ținem cont de cuvinte. Să cînte muzica, să se termine imnul.

Hai să-l actualizăm, căci oricum nu contează.

Deșteaptă-te române, din somnul cel de NEPĂSARE

Nepăsare, da? Nu moarte. Nu mai moare nimeni în ziua de azi, în afară de Covid. Și oricum, acelea sînt morți oficiale, necesare, să dea bine la statistică. Nu mai există alte morți, în afară de Covid. În rest, de ce să murim, cînd putem să trăim ca și cum am fi morți?

Slumber. Ce cuvînt frumos. Somn de-ăla fără scop, fără vise. Cum zicea străbunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: dormi, fi-r-ai ai dracu’ de nenorocit, dormire-ai bumben să dormi. Bumben. Adică slumber, dar mai pe românește. Acest cuvînt pe care nu-l mai folosește nimeni. Stați liniștiți, nu mă bombănea pe mine, că eram copil răzgîiat, ținea la mine. Îl blestema pe străbunică-miu. Pe el putea să-l patrafirească în vorbe de duh. Prea dormea bumben cînd nu-i dădea voie străbunică-mea să doarmă.

Nu mai e vremea de moarte, dragii mei placizi. E vremea de nepăsare. O lene existențială, în care nu contează, nu punem la suflet, nu simțim. Alții decid pentru noi, trăiască dronele și camerele de luat vederi și fonciirea. O nepăsare bumben, premium, necesară.

Să continuăm. Merită să ne actualizăm imnul de stat. Oricum nu contează. Oricum nu ține cont nimeni de cuvintele sale. Viața e în altă parte. La vie est ailleurs.

În care te-adînciră barbarii de INFLUENCERI

De ce influenceri, bre sociologule bre? Simplu. Pentru că azi nu mai există tirani. Doar influenceri. Radu Tudor și-a lui ceată toți moderatori cu ceafa lată și cu deskul dezvelit antărteinăr cel vestit. Ne lăsăm mințile acaparate nu de tiranii de pe vremuri, niște ființe monstruoase, demne de înfierat. Ci de influenceri. Ah, ce cuvînt puternic. Un barbarism atît de necesar.

Sîntem atît de moi și de fleașcă și ne convine mediocritatea în asemenea măsură încît nici nu mai e nevoie de Stalin sau de Mehmet Pașa sau de Ceaușescu sau de Dragnea. E suficient să vină Radu Tudor, să ne adăpăm de la înțelepciunea amvonului său incontestabil. Și gata: realitatea e servită, fandacsia-i gata. Mințile sînt acaparate fără luptă. Ce simplu. Genial de simplu.

Acum ori niciodată, croiește-ți a ta ...

A ta ce? Soartă? Hai să fim serioși. Viață? N-auzi, bre, că viața e în altă parte? Oamenilor le place să le croiască soarta alții. E convenabil. E suboptimal, într-adevăr. Dar lipsit de efort. Calea minimei rezistențe. Las-o, mă, la punctu’ mort...

Deci nu punem nici un cuvînt. Nu există soartă. Nu există viață. Doar Radu Tudor. El umple tot spațiul necesar. Acum ori niciodată, croiește-ți a ta MEDIOCRITATE BLEAGĂ ȘI FLEAȘCĂ ȘI CONVENABILĂ. E lung, știu. Nu rimează. Se cîntă greu. Deci dacă vreți, puneți. Dacă nu, nu. Mediocre versuri. Mediocră viață.

Să continuăm.

La care să se-nchine și cruzii tăi NEO-COLONIALIȘTI

Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă. Nu mai există dușmani. Decît ăia fabricați în mod convenabil de către influenceri. Putin, evident. Dar și Orban. Orban ăla rău, ungurul suveranist, nu Orban cel bun, ăsta al nostru, fostul prim-ministru, acuma ajuns rebut politic.

Dar mai ales Năstase Geoană Ponta Dragnea Dăncilă. Ce serie de tirani convenabili. Decenii la rînd v-au băgat influencerii în cap că sînt niște nasoi. Niște tirani. Deci PSD, indubitabil. Boierii autohtoni demonizați de către metropolă. Ce tirani, că nu ascultă de stăpînii lor înțelepți de la centrul Imperiului.

Pardon, uitasem. Îmi cer scuze pentru greșeală. PSD între timp a fost reevaluat. Nu mai e Ciuma Roșie. E partenerul responsabil de guvernare. Nu mai există tirani nici măcar la PSD. Nu mai au pe stoc. Ciolacu e bun, nu ca nasoii dinaintea lui. Se cade să reformulăm ideea. Nici măcar PSD nu mai e dușman. Dacă pînă și Iohannis l-a reevaluat, înseamnă că nu mai avem voie să mai zicem nimic rău de el.

Deci, ce să vezi, nu mai avem de fapt dușmani. Doar bampiri care sug sîngele poporului. Adică neocolonialiști. Pardon, îmi retrag cuvintele. Prea tari. Nu se cuvine să introducem ideologie marxistă în acest discurs înălțător. Tăiați neocolonialiști. Scrieți aliați strategici. La care să se-nchine și cruzii tăi aliați strategici.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîini mai curge un sînge de român.

Fugi, bre, de-aci. Ce e cu medievalismele astea? Nu român. Tăiați acest cuvînt plin de naționalism revanșard. Radu Tudor ne învață că naționalismul e cîh, e nașpa, e fake news. Poate italian. Așa sună mai bine. Sau spaniol. Englez. German. Chiar și ucrainian. Astea sînt națiile bune. Doar ei au voie să fie naționaliști.

Pe bune, nici nu-mi dau seama cum de ne mai putem permite să cîntăm asemenea versuri barbare, medievale, vetuste, primitive, obscurantiste. Chiar, ce Dumnezeu e sărăcia asta de imn, care îndeamnă lumea la tot soiul de gînduri subversive? Cum putem îndemna românii să mai fie români, cînd deontologii ne învață că nu mai e bine să fii român, ci doar decît italian spaniol englez neamț polonez ucrainian?

În rest, stați liniștiți, e bine. Toate merg cum trebuie. E primăvară afară. Lumea trece liniștită pe stradă. Tocmai am dat o lege prin care gazele României nu mai sînt ale României, se duc direct spre metropolă. Cum să decidem noi asupra gazelor noastre? Doamne ferește. Se sparie gîndul. Ce prostie medievală. Mai bine să le ia alții pe gratis și să ni le vîndă înapoi, la suprapreț.

Să facă și metropola un ban cinstit de pe urma resurselor noastre. Frankfurt? E bun. Să meargă banii la Frankfurt. Viena, e bine? Cum să nu. Să se ducă gazele și plus-valoarea și profitul la Viena. Ei merită. Noi nu. Să dăm ceva și la Paris? Să dăm, cum să nu dăm. Ei de ce să nu ia nimic de-aici? Ce, ei e mai proști decît alți aliați strategici?

Deci e bine. E primăvară afară. E soare. Lumea trece liniștită pe stradă, își vede de treburile sale mediocre. Afișul din fereastră strigă degeaba România, trezește-te. De ce să se trezească, bre? De ce să se deștepte? Ce-i cu îndemnurile astea dubioase? Nu vezi ce bine doarme? Somn liniștit, milenar. Ciobanul mioritic. Oile placide s-au așternut la iernat, privesc la Radu Tudor cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă.

Hai, că o să fie bine. Am rescris și imnul de stat. L-am actualizat la noile necesități geostrategice ale momentului. Și în rest, ne vedem de viața noastră. Cea mai foarte perfectă viață. Cea mai foarte mediocră. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

O Brave New World That Has Such People In It. Nu am spus-o eu. Ci genialul de Shakespeare. Dacă nu mă credeți pe mine, măcar pe el să-l credeți. Un imperialist. Un neocolonialist. Priviți cum ne colonizează creierele. Nici măcar în limba română nu mai gîndim, e nevoie să apelăm la citate din limba aliaților strategici pentru a spune ce se întîmpă. Și ceea ce nimănui oricum nu-i pasă.

Oh, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O brave new world, that has such people in it!

Și mai e și primăvară afară. Primăvară tîrzie. Ah, cît de perfect. Ah, cît de mediocru.

Ghinion.

Pardon, m-am exprimat greșit. Bad luck.

PS: Ca să nu avem discuții. Ce v-am povestit cu afișele lipite în geam, pe care scrie "România, trezește-te!”, nu e nici un fel de invenție de-a mea. Nici un fel de libertate auctorială pe care să mi-o fi permis pentru a scrie un articol genial, dar neadevărat. Nu e o scorneală de sociolog inventiv. Afișele sînt acolo. Am și poză, dacă nu mă credeți. Viața bate narativul. Ghinion. Pardon. Bad luck.



. Citeste tot...

Controlați-vă dorința de libertate

Zilele trecute, în ciuda eforturilor imense depuse de către autoritățile chineze, Covidul bîntuia din ce în ce mai dezlănțuit prin Șanghai și prin alte părți ale Chinei. Pentru a-l combate, cei de la putere au decis să aplice politica Zero Covid. Fără milă. Nici un caz de Covid.

Drept urmare, teritorii ce cuprind aproape un sfert din populația Chinei au fost băgate de către autorități într-o carantină cruntă, nemaîntîlnită în perioada contemporană. Sute de milioane de chinezi au fost pur și simplu încuiați în case, fără drept de apel.

Li s-a pus sigilii la uși, iar cine rupe sigiliul suferă pedepse aspre. De multe ori, blocurile de locuințe au fost pur și simplu încuiate pe dinafară, să nu care cumva să iasă micuții. Decît pe dinăuntru, mai bine pe dinafară. Frica păzește bostanii. Lacătul asigură respectarea legii. Cine are mîncare, se descurcă. Cine nu, nu. Ghinion. Totul pentru știință. Totul pentru progres.

Parte din efortul administrativ o reprezintă propaganda. Ce le spui cetățenilor care, în mod inevitabil, nu sînt de acord cu aceste măsuri draconice de combatere a Covidului? Cum îi faci să stea cuminți în cotețele lor? Aloo! Aloo!! Tovarăși! Stați cuminți la locurili voastre...

E celebru deja filmul cu acea parte din Șanghai care urlă de foame și de furie. Nenumărați chinezi încuiați în blocuri care strigă noaptea la geam, în contra măsurilor de restricție. Nu pot ieși din case, căci sînt încuiați. Dar le-a rămas măcar vocea. Protestul.

Nu. Greșit. Nici măcar vocea nu le-a rămas.

La fel de celebre precum urletele în întuneric ale cetățenilor chinezi încuiați în case sînt și filmele cu drone care zboară prin dreptul geamurilor acestora și care latră din difuzoare mesaje de conformare socială.

Dintre multele fraze prin care propaganda toarnă apă peste focul furiei populare, una țîșnește limpede în întunericul Șanghaiului, înconjurînd globul și devenind o adevărată concluzie a acestor vremuri pe care le trăim.

“Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate”.

Genială exprimare. Chintesența puterii statale din zilele astea.

Urletele chinezilor încuiați în case îmi amintesc de o scenă din recentul serial SF The Expanse. Foarte bun serialul. Foarte pertinent gîndit.

E vorba despre un viitor apropiat în care oamenii s-au extins în tot sistemul solar, formînd trei populații distincte, cu trei interese geostrategice de multe ori divergente. Cei de pe Pămînt (Terra). După ei, primii coloniști în spațiul cosmic, cei de pe Marte. După ei, a doua extensie de migrație umană în afara planetei noastre, a doua colonie, cea din centura de asteroizi de dincolo de Marte.

Avem trei popoare, pămîntenii, marțienii și centuriștii (the Belters), care se străduie fiecare să-și urmeze nevoile și interesele distincte. Ca în orice poveste care ține cont de geostrategie, aceste trei facțiuni ale umanității se ceartă pînă ajung în marginea războiului.

În acest context, intervine un eveniment neașteptat, o lebădă neagră. O epidemie provocată de o sursă de viață extraterestră. Care afectează preponderent Centuriștii, îndeosebi unul din centrele lor de populație, cel de pe asteroidul Eros. Epidemie. Covid. Vă sună cunoscut?

Asteroidul Eros este infectat în mod deliberat de către niște oameni răi, necesari în economia narativă a serialului. Oamenii de pe Eros, sute de mii de oameni, centuriști de fel, sînt izolați să nu se răspîndească pandemia. Sortiți unei morți necruțătoare.

Singurul lucru care răzbate de pe acel asteroid sînt transmisiile radio. Care încetul cu încetul se transformă într-un urlet imens, colectiv, de furie și de neputință și de transformare în ceva dincolo de om. Sute de mii de urlete de oameni neputincioși, fără de scăpare.

Acele urlete din serialul The Expanse sînt tulburător de asemănătoare cu cele auzite zilele astea în înregistrările pirat care au scăpat de cenzura chineză și care acum fac înconjurul lumii. Ce pînă acum doi ani de zile ni se părea un science fiction cam tras de păr, așa cum sînt de regulă mai toate poveștile science fiction, iată că acum încetul cu încetul devine realitate prozaică.

Avem de-a face cu un behemot de putere care e în stare să închidă nu doar o mînă de oameni, ci ditamai orașul de douăzeci de milioane de locuitori. Da, ochii nu vă joacă feste. Ați citit corect. Șanghaiul are 26 de milioane de locuitori. Doar decît 26 de milioane. O dată și jumătate cît toată populația României, dacă ții cont de cele 4 milioane de români plecați peste hotare, care însă în statisticile oficiale încă mai sînt numărați ca fiind pe teritoriul țării.

Voi vă închipuiți ce înseamnă să încui în case 26 de milioane de locuitori? Și asta doar în Șanghai. Mai sînt și alte orașe supuse zilele astea carantinei severe. Per total, populația chineză băgată la bulău este mult mai mare. Cel puțin 100 de milioane de oameni. Imens. Se sparie gîndul. Nici nu putem să ne imaginăm o asemenea mărime. E dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Un simplu număr abstract.

Există pe lumea asta un sociolog, mare sociolog, Michael Mann, care în ultimii treizeci de ani a dat seamă de felul în care puterea statului crește pe parcursul istoriei.

Lucrarea sa magnum opus, The Sources of Social Power, ditamai imensitatea de carte în patru volume și mii de pagini, pur și simplu ia toată istoria umanității, o cerne de pleava miriadelor de detalii care ne împiedică să vedem pădurea din cauza copacilor și ne arată puterea socială în toată splendoarea ei necruțătoare. Cu cele patru componente ale sale: ideologică, economică, militară și politică. Modelul IEMP.

În cadrul acestui model teoretic de explicare a distribuirii puterii în societate, tehnologia joacă un rol esențial. Michael Mann ne scoate în evidență felul în care puterea statului devine pe parcursul istoriei din ce în ce mai extinsă. Prezintă o capacitate de proiecție a puterii în colțuri din ce mai îndepărtate. Și totul datorită dezvoltărilor tehnologice. De la cele mai vechi și mai banale pînă la cele mai recente și mai complexe.

Mîna lungă a puterii care în ziua de azi te ajunge oriunde. Prin tot sistemul tehnologic pus la punct, de la baze de date la camere de luat vederi la mașinării care te prind la mașinării care te controlează, fie pe tine direct, fie resursele de care ai nevoie. Pînă la, cel mai recent, drone care îți urlă duios: cetățeni, înfrînați-vă dorința de libertate.

Repet: mîna lungă a puterii, nu a legii. Să nu faceți greșeala să vă lăsați păcăliți de dulcele lătrat duios al dronei. Nu există lege. Doar putere. Legea e doar consecința deținerii de putere. Cine deține puterea, face și legea. Sînt nenumărate exemple de abuz instituțional făcut cu legea în mînă. Țineți minte: nu există lege pe lumea asta. Există doar putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă în China zilele astea e doar un semn timpuriu al vremurilor care va să vie pe toată întinderea globului. An early warning. A portent of things to come. Azi în China, mîine pe toată Terra.

O să ziceți că greșesc. Că doar nasoii de dictatori își pot permite asemenea blestemății de abuzuri. Da, da. Cum să nu. Gîndiți-vă la ce au făcut canadienii cu poporul lor. Canadienii, acest paragon al democrației și respectării drepturilor omului. Da, da. Cum să nu. Drepturile omului cît cuprinde. Sau gîndiți-vă la Noua Zeelandă. Sau la Olanda. Sau la Germania ori Austria ori Italia ori Franța.

Toate niște state exemplare, niște lumini ale democrației. Care au călcat în picioare cît ai clipi orice aparență și și-au arătat adevărata față. Putere discreționară. Abuz. “Curat neconstituțional, coane Fănică, dar umflă-l”. Nu uitați, nu vă lăsați păcăliți. Nu există pe lumea asta decît putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă zilele astea în China va deveni, încetul cu încetul, normă de funcționare a statului pe tot cuprinsul globului. Justificări și pretexte se vor găsi foarte ușor. Întotdeauna restrîngerea de libertăți va fi clamată în scopuri nobile. Întotdeauna se va găsi un gîndăcel de stepă și niște dușmani necesari. Propaganda va funcționa fără de greș. Tehnologia va ajuta propaganda.

În oglindă, întotdeauna cei care se vor împotrivi strîngerii de șurub vor fi demonizați. Etichetați de către necesara propagandă drept vetuști, medievali, anacronici, penali, corupți, teroriști. Și, la fel de inevitabil, întotdeauna majoritatea populației va pune botul fără mari bătăi de cap la acest narativ. Oile placide s-au așternut la iernat...

Societatea, pe baza priceperii din ce în ce mai eficiente a tehnologiei, va deveni din ce în ce mai militarizată. Uitați-vă la noi, ce ușor s-a trecut de la pretenția de democrație la guvernare militară aproape pe față. Fără să zică nimeni nici pîs.

Și e de-abia începutul. Și nu se întîmplă doar în România.

În toate statele dezvoltate există aceeași tentație a lepădării de democrație și a trecerii la un regim militar din ce în ce mai pe față. De ce? Simplu. Pentru că se poate. Tehnologia ajută. Camere de luat vederi. Baze de date. Heblul care poate fi oricînd tras peste regiuni întregi. Mașini de-alea complicate care să împrăștie rebelii. Și roboți care merg deja singuri și sînt foarte eficienți în a impune puterea statului.

Problema e că nu mai ai unde să fugi de mîna lungă și abuzivă a statului discreționar, care inventează justificări și le legitimează și apoi le proiectează asupra ta prin intermediul unei tehnologii din ce în ce mai eficiente.

Pe vremuri, oamenii fugeau de opresiune în alt loc. Cît timp tehnologia de control social era aproximativă și mediocră și neputincioasă, puteai să fugi.

Dealurile de sud ale Carpaților sînt pline de localități și de familii denumite Ungureni / Ungureanu. Erau pur și simplu românii care fugeau de sub jugul și de sub samavolnicia austro-ungarilor spre frații lor români de peste munți. Veneau din “Ungaria”, deci erau “ungureni”.

Fugeau dintr-un motiv foarte simplu: pentru că puteau să fugă. Pentru că granițele Imperiului erau insuficient controlate de grănicerii habsburgi și prezentau suficiente găuri, suficient de multe poteci ascunse pe unde primitivii de iobagi români să poată fugi la mai bine.

Acuma unde să fugi? Granițele sînt din ce în ce mai bine controlate. Nu mai există pete albe pe hartă. Toate statele devin, încetul cu încetul, la fel. Toate statele își strîng șurubul conformării asupra cetățenilor lor. Iar coloniile spațiale sînt deocamdată doar science fiction. Doar decît. Centuriștii aroganți și liberi de pe centura de asteroizi nu există decît în imaginația noastră înfierbîntată.

Tehnologia încurajează abuzul statal. O să fie din ce în ce mai bine. Azi nu mai avem voie să dăm foc la frunze în curte. Mîine nu vom mai avea voie să săpăm fîntîni. Totul în scopuri nobile, evident. Propaganda va găsi motive să justifice de ce nu e voie. Suferă Greta Trotineta. Poluăm apa. Distrugem habitatul salamandrei subterane.

De fapt, e vorba despre controlul resurselor. N-ai fîntînă, trebuie să iei apă de la stat. Statul cum îți dă, la fel îți și poate închide robinetul. Deci te poate controla. Cum ar zice cei de la Nestlé, binecuvîntat fie numele lor de monopoliști: “water is not a human right, should be privatized”. Poimîine n-o să mai ai voie să crești porci. Peste cîțiva ani, nici n-o să mai ai voie să pui pătrunjel în grădină.

Stai să vezi peste cîteva sute de ani, cînd o să fie generalizat cipul băgat sub piele. O să vă dea niște gînduri foarte plăcute, dacă sînteți cuminți. Dar dacă îndrăzniți să vă semețiți, la fel de bine o să vă dea niște șocuri electrice la fel de plăcute. Totul pentru stat. Totul pentru tehnologie. Totul pentru progres.

Ce era pe vremuri literatură science fiction se transformă încetul cu încetul în prozaică literatură administrativă. Romanele devin manuale de aplicare a poftei behemotului. Noi al lui Evgeni Zamiatin. Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley. 1984 al lui George Orwell. Biete fișe tehnologice de implementare a măsurilor de control social. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate. Sloganul lumii care va să vie. Genial. Doar decît genial. Și inevitabil. De pe micile ecrane, în curînd direct în viața noastră de zi cu zi.

O să fie bine. O să vă placă. Slavă Domnului că generația noastră n-o să mai apuce vremurile alea.

Hai, că mă duc să dau foc la grămada de frunze uscate. Și pe urmă o să-mi aprind o țigară și o să mă uit pe cer, cum se uita bunică-meu după avioanele americane.

O să fumez și o să mă uit pe cer, să văd cînd apare drona, alertată de senzorii săi sensibili că undeva, o bestie de primitiv penal a dat foc la niște frunze. Trag din țigară, mijesc ochii, să văz mai bine, și o caut din priviri.

O să vie. O să vie. O să fie. O să fie. Drona care inevitabil o să vină bîzîind din motorașele alea ale ei eficiente, să-mi filmeze infracțiunea și să-mi urle duios din difuzoare:

Cetățene, stinge frunzele date foc!

Cetățene, nu fuma!

Cetățene, încalci legea!

Cetățene, ești un penal primitiv!

Cetățene, controlează-ți dorința de libertate!

Cetățene, du-te să te predai la autorități!

Cetățene, Soylent Green is people!!

Trag din țigară și fac ca bunicu, Dumnezeu să-l odihnească. Mă uit pe cer și aștept americanii. Mă rog, înțelegeți voi. Americani. Drone. Ruși. Chineji. Nemți. Canadieni. Securiști. Militari. Milițieni. Fonduri europene. Tot un drac. Behemotul în diversele sale manifestări eficiente. Din ce în ce mai eficiente.

De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, drona asta chiar are dreptate. Chiar așa și e: Soylent Green is people.

Ah, ce bună e țigara asta, în așteptarea dronei. Ah, cît de penal e acest comportament iresponsabil. Ah, ce bine e...

Ghinion.



. Citeste tot...

Nu mai avem Undo pe stoc

V-am mai scris și altădată despre momentul adevărului. Un concept foarte util în ziua de azi, cînd tancul și portavionul sînt mult mai importante decît bannerele de tip JeSuis de pe Facebook.

Conceptul e simplu. Un concept medieval. E vorba despre acele situații din viață cînd nu poți păcăli realitatea.

Vedeți voi, generațiile mai recente, inclusiv a noastră într-o bună măsură, au fost socializate din ce în ce mai puternic în logica lui Undo. Bunăstarea ne răsfață și ne pune la dispoziție un context de viață din ce în ce mai îngăduitor. Faci greșeli? Nici o problemă. Consecințele sînt reversibile.

Să vă dau exemple.

Pe vremuri, scriai de mînă sau la mașina de scris. Greșeai, se produceau stricăciuni. Ștergeai, cîrcăleai, dădeai cu pastă corectoare. Arăta ca dracu. De aceea erai forțat să te strădui să scrii fără greșeală. De cînd cu editorul de text, e dintr-o dată infantil de simplu. Ai greșit o literă? Imediat Undo.

De la începutul acestui text, am folosit de cel puțin zece ori această opțiune. Am tastat aiurea o literă, am șters-o, am scris înapoi litera corectă. Nici nu se vede. Pagina este albă, curată, textul corect. Am greșit? Nici o problemă. Se repară imediat.

Faci o cumpărătură pe online? Îți vine ceva ce nu-ți convine? Ai greșit? Ai comandat o măsură prea mare? Sau nu-ți place cum arată ce ți-a adus curierul? Nici o problemă. Trimitem produsul înapoi. Să-l înlocuiască. Sau să ne dea banii. Simplu. Curat. Fără consecințe.

De cînd cu Internetul și cu mediul virtual, sîntem consumatori din ce în ce mai mari de produse simbolice. Ce le unește? Logica lui Undo. Nu ne place o emisiune la televizor? Zapp. Alt canal. Avem nevoie să facem pipi sau să răspundem la un mesaj pe telefon? Nici o problemă. Punem pauză la film și ne vedem de altceva. Joc un joc video și m-au omorît nasoii? Nici o problemă. O luăm de la capăt. De data asta știm de unde vin monștrii și-i învingem fără nici un fel de probleme.

Această degrevare de consecințe se înfige insidios în mintea noastră și ne permează valorile. Suferim practic o infantilizare. Precum niște copii răsfățați care sînt protejați de realitate, căci părinții sînt îngăduitori și ne iartă nouă greșalile noastre. Avem o altă atitudine față de risc, căci sîntem mai protejați de tehnologie, de stat, de textura socială.

Această infantilizare pătrunde și în mentalul politic al societății. Protestele sînt regizate, niște făcături de paiață. Nu sînt proteste pe bune. Doar niște biete scene de teatru. Nu există consecințe. Căci știi că jandarmii sînt îngăduitori și-ți permit toate isteriile.

Activiștii? Pe vremuri Ghandi și Mandela și Walesa au făcut pușcărie pentru ideile lor. Acuma? O butaforie ieftină. Poți intra în Parlament să te tăvălești elegant pe preșuri, în văzul camerelor de luat vederi care de-abia așteaptă să-ți transforme isteriile tale de copil răsfățat în ditamai Breaking Newsuri patetice.

Poți să-ți împrăștii indignarea și invectivele în stînga și-n dreapta, căci nu se întîmplă consecințe. Ești de partea bună a istoriei, a propagandei. How dare you? se strîmbă teatral Sfînta Greta Trotineta, această ieftină actriță civică.

Multe din mișcările politice din ultima perioadă sînt ipocrite, false, de mucava. Căci sînt în logica lui Undo. Nu se produc consecințe adevărate.

Pînă vine tancul. Atunci nu mai ai ce face. Dintr-o dată, descoperi cu stupoare că realitatea nu-ți lasă loc de întors. Viața are momente în care degeaba apeși tasta Undo / Delete / Backspace, căci ești sub puterea evenimentelor ireversibile.

Te urci pe motocicletă, crezînd că ești într-un joc online, unde ai parte de 10 vieți. Degeaba. Fizica își face efectul și-ți împrăștie organele pe asfalt sute de metri la rînd, dîre dîre de sînge mațe și oase sparte. Te duci pe munte în șlapi, crezînd că ești la plajă și că n-are cum să ți se întîmple nimic. Și mori ca prostul. Te apropii de urs, căci ai văzut prea multe filme tîmpite în care urșii sînt niște animăluțe pufoase de pluș. Și ursul te sfîșie fără milă.

Sau deschizi gura în politică și crezi că ești într-un film, unde poți să tragi cîte duble vrei tu. Precum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, fost actor, care probabil a crezut că țara se conduce la fel cum se pune în scenă o piesă de teatru.

Din păcate, relațiile internaționale nu sînt întotdeauna o piesă de teatru. De cele mai multe ori sînt. Multă ipocrizie. Multă vorbăraie. Multă gargară ieftină.

Dar sînt pînă nu mai sînt.

Pînă începi să numeri tancurile și soldații masați la granițele tale. Și te uiți în spate, la puterile occidentale care te-au îndemnat să faci gura mare, să te dai puternic și viteaz. Și vezi că în spate nu e nimeni. Ca în bancul cu lupul: du-te tu primul, Zelenski, că pe noi ne bufnește rîsul.

Nu e prima dată cînd în relațiile internaționale cei mici sînt sacrificați fără pic de milă de către cei mari. Vă mai aduceți aminte de kurzi? Cum au fost ei îndemnați să se semețească, să-și declare dorința de independență, pentru că vor fi cu siguranță ajutați de aliații lor?

Au fost călcați în picioare fără milă. Și aliații lor le făceau înțelept cu mîna de dincolo de ocean. Mergeți, mergeți, că noi vă veghem zbaterea de aici. Ne și rugăm pentru voi. Vai, ce rău ne pare că muriți. O să facem și un film pe acest subiect.

La fel și acum. I-au întărîtat pe ucrainieni să fie niște bieți actori într-o piesă de teatru globală. Hai, că puteți. Hai, că sîntem în spatele vostru. Hai, că ne băgăm și noi.

Și acuma ucrainienii sînt singuri, în fața tancurilor rusești. Care deja au intrat în Kiev. Iar sancțiunile economice sînt năprasnice, doar că foarte selective. Îi pedepsim pe ruși, cum să nu. Dar nu închidem totuși SWIFT-ul, căci parcă mai avem nevoie de tranzacții cu gaz. E foarte bun gazul rusesc. Zelenski, pune-ți bre vesta aia antiglonț și îmbracă te rugăm frumos cămașa de martir. Vai, ce frumos îți stă cu ea. Hai, acuma urcă-te pe scenă și mori glorios.

Aoleu, stai așa, bre. Stai că am uitat să-ți spunem. Nu e ca la piesa de teatru, unde doar te prefaci că mori. Aoleu, ți-am dat indicații regizorale greșite. Nu ai variantă de Undo. Mori și gata.

Lasă, nu-i nimic. Ne rugăm pentru tine. O să facem și un film pe acest subiect.

Nasol cînd te bizui prea mult pe strategia Undo.

PS: Să nu uitați să vă rugați pentru ucrainieni. Chiar trebuie. Un popor care suferă din cauza unei invazii. E cu moarte și cu suferință. Dar vă rog să fiți consecvenți. Să vă rugați la fel cum v-ați rugat și pentru morții îngropați în saci de plastic. La fel precum v-ați rugat și pentru Iugoslavia.

Rugăciunile fac foarte bine. Mai ales la generația asta, pe care ați învățat-o să disprețuiască babele medievale care-și fac cruce. Dă, maică, să fie pace în lume, să nu fie război.

Hai, învățați să vă rugați. Fiți medievali și rugați-vă. A venit și vremea aia.

Ghinion.



. Citeste tot...

Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


. Citeste tot...

Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu

După al doilea război mondial, pandemia asta Covid a reprezentat cea mai gravă criză socială prin care a trecut lumea cît de cît dezvoltată, din care cît de cît, cu chiu cu vai, facem și noi parte.

E drept că, în comparație cu imensitatea de catastrofă numită Al Doilea Război Mondial, scris cu litere mari ca să-i înțelegem amploarea, sărăcia asta de pandemie Covid e fix pistol cu apă.

Mai mult de-atît. E drept că alte părți ale lumii au trecut, din 1945 încoace, prin suferințe mult mai intense, oribile, atroce decît cele prin care am trecut noi în acești ultimi doi ani.

Mă gîndesc la genocidul din Rwanda. La măcelul îngălat, dar totuși cît se poate de sîngeros din fosta Iugoslavie. La măcelul mult mai necruțător organizat din Cambodgia, sub conducerea lui Pol Pot. Mai sînt și altele, astea îmi vin repede în minte, fără să mă forțez prea mult.

Și totuși.

Și totuși, sîntem suficient de răsfățați de soartă încît, din fericire, să n-avem astfel de termeni de comparație. Iaca atît s-a putut: doar o catastrofă mediocră, sanitară. Doar decît. Au murit niște zeci de mii de oameni.

Ookey. Ce vrei să spui cu asta? Ce vrei să ne demonstrezi? Ce înseamnă cîteva zeci de mii de oameni cu cîți ne-au murit la Stalingrad, în cîteva luni? Sau cu cîți au fost măcelăriți la Oarba de Mureș într-o singură zi, mînați de la spate cu Naganul de comisarii sovietici?

Nu putem compara cu suferința prin care s-a trecut acum două sau trei generații, marele abator, marea mașină de tocat suflete prin care au fost trecuți sărmanii noștri bunici, amărîtele noastre bunice.

Dar nici noi nefiind pe măsura celor care au trăit, au suferit și au murit în Al Doilea Război Mondial, a acelor generații tăbăcite de soartă, orice suferință ni se pare atroce, de la o unghie căzută pînă la o epidemie de gripă.

Suferința este inevitabil subiectivă. Nu poți să compari suferințele, e inimaginabil. Pentru noi, bombardarea Dresdei e un capitol minor din istorie. Mare lucru. Dă, mă, pagina, să citim despre următoarea catastrofă, Holodomor, că mă grăbesc și n-am timp de asta acum.

Pentru cei care au respirat foc și au trăit iadul pe pămînt, însă, a fost tot ce se putea. Și încă ceva pe deasupra.

La fel și cu cineva căruia i-au murit părinții într-un accident de mașină. Pentru noi e o biată statistică, pe care o consumăm plictisiți la Știrile de la Ora 5. Maxim două minute de isterie televizată în care vedem niște fiare contorsionate. Ookey. Am mai văzut și ieri același lucru. Pentru el este tot ce se poate îndura. Și încă ceva pe deasupra.

Așijderi și cu suferința pe care o trăim din cauza Covidului. Pentru unii din noi e moarte. Tot ce se poate îndura. Și ceva pe deasupra. Pentru alții din noi sînt doi ani de viață pierduți. Pentru alții, mai tineri, jumătate de liceu dus pe apa sîmbetei.

Pentru alții, sărăcie și mizerie și speranțe spulberate. Pentru alții, depresie. Pentru alții, angoasă. Pentru alții, suferința că n-a putut să mergem la schi anul ăsta în Austria. Ah, ce suferință. Vai, dragă, pîrtiile din Bulgaria nici nu se compară cu alea de la Sölden. Niște mediocri. Nu vrei să știi cît am stat la coadă la gondolă. Inaceptabil.

Fiecare cu suferința lui. Neștiind ce au pățit bieții ăia cînd au respirat foc în adăposturile anti-aeriene din Dresda, nu putem compara. E suferința noastră cea mai mare, absolută. Cea mai groaznică. Pentru o întreagă generație de răsfățați ai sorții, e cea mai cruntă experiență de viață trăită vreodată.

În consecință, trauma psihică este aproape comparabilă. Sîntem mai moi, mai pufoși. Deci la o catastrofă mai mică, mai pufoasă, mai mediocră, efecte cît de cît asemănătoare. Nu ducem cît au dus ăia la asediul Leningradului. Dar tot ne doare, aproape ca pe ăia, care au fost nevoiți să recurgă la canibalism. Sîntem la fel de speriați de bombe, de shellshocked.

Cum ieșim din asta? Cum ne spălăm creiere întru normalitate, întru vindecare? Cum ieșim din această spaimă? Dar mai ales din această ură cumplită în care ne scufundăm în fiecare zi, cu fiecare gură de aer respirată, cu fiecare secundă de televizor privită, cu fiecare cuvînt intens citit? Cum ieșim din depresie, din apăsarea asta existențială care ne sufocă?

Dragii mei, permiteți-mi să fac pe prestidigitatorul. Să recurg la mijloace complexe, de tip deus ex machina, să scot iepurele vindecător din pălărie. Să vă uimesc. Să vă introduc în scenă un mare, neașteptat tămăduitor. Un mare solomonar priceput. Habar n-aveți de el. N-ați auzit în viața voastră de așa ceva.

Se cheamă înțelegere. Se cheamă empatie. Se cheamă toleranță. Se cheamă iubire și iertare.

Se cheamă, n-o să vă vină să credeți: creștinism.

Dragii mei intenși, iubiții mei inchizitori pe persoană fizică. Călăii mei pufoși. E vremea să ne aducem aminte de puterea tămăduitoare a disciplinei spirituale.

Cum unii fac flotări să le crească mușchii, iar alții dau la perete toată ziua sărăcia aia de minge de tenis, să-și îmbunătățească serva și reverul,

atenție, n-am zis încă nimic deocamdată despre golf, da?

la fel și noi ar cam trebui să facem dureroase, necesare exerciții de toleranță. Și mai ales de iertare.

Să ne punem în agendă, cum ne punem întîlnirile de afaceri, ședințele și vizitele la doctor. Azi trebuie să fiu un pic mai puțin intens la cap. Azi trebuie să fiu un pic mai iertător. Azi trebuie să fac zece flotări și să iert trei cretini.

Nu, nu se poate, îmi urlă creierul indignat, dependent de ură și de inchiziție zilnică pe pîine. Trei e prea mult. Ești nebun, nu pot atîția din prima. Bine, hai, treacă de la mine. Doar unul azi. Și pe urmă, încet încet, pas cu pas, mărim ștrocul, intensificăm alonja, trecem la următorul nivel: doi pe zi, trei pe zi. Poate așa ajungem să-l iertăm chiar pînă și pe CeTePe pînă la sfîrșitul lumii.

Palada e un cretin și un dobitoc. Ah, Doamne, nu știți cîtă lume gîndește aceste cuvinte necesare, ferme, adevărate, indubitabile. Sînt mii, zeci de mii, sute de mii de intenși care mi-ar vrea pielea pe băț.

Ei bine, dragii mei tefelei care oricum n-aveți cum să citiți aceste rînduri, că nu citiți voi texte scrise de primitivul de Palada,

e vremea să începeți să-l înțelegeți, să-l acceptați și să-l iertați chiar și pe intensul de Palada, pe oribilul de Palada,

pe nemernicul de ticălos

de dobitoc

de cretin

de tîmpit

de Paștele mamii lui de medieval de Palada.

Ookey. Doamne, ce vă mai place să-l mai înjurați și să-l mai urîți pe nasolul de Palada. Să întoarcem foaia. Nu încă și celălalt obraz. Doar foaia. Doar perspectiva.

Palada are și el piticii lui pe cap. Palada trebuie să-l ierte pe Goțiu. Un tîmpit și un dobitoc. Ah, ce l-aș mușca de nas și mîine, dacă n-aș avea deja condamnare penală din cauza aceluiași comportament reprobabil. Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă și să-l tolereze pînă și pe tîmpitul și pe dobitocul de Goțiu.

Ba chiar să facă imensul, groaznicul efort mental să nu-l mai considere tîmpit și dobitoc. De ce-l faci, bre, tîmpit și dobitoc? Cum de poți fi în asemenea hal de intolerabil și de cîine? E și el un om, acolo. Mama lui de om...

Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă pînă și pe Pieleanu. Știți voi care. Acel Pieleanu. Unicul, inegalabilul. Faimosul Pieleanu din faimoasa sintagmă “PalaDA PieleaNU”. Acel sociolog remarcabil și puternic concurent profesional al lui Palada. Pe care Palada de ani buni se întreabă: Doamne, cum de-l mai rabdă pămîntul și pe ăsta? Dar mai ales: Doamne, cum de mai lucrează clienții cu el, Doamne, la cîte dume și dude a dat? Mă, clienții ăștia chiar sînt ca în bancul cu ursul? Mă, ăstora chiar le place să fie păcăliți în asemenea hal? Și se mai și întorc, să mai fie păcăliți încă o dată? Doamne Dumnezeule, ce clienți...

Hmmmm. Nasol. Palada trebuie să-l ierte pînă și pe Pieleanu. Vai, ce doare. Nici nu pot să mă gîndesc, că simt că mi se umflă ficatul. Vai, mă doare capul. Unde sînt sărurile, că simț c-o să leșin. Auzi, Mamițico, zice că trebuie să-l iert chiar și pe Pieleanu. Mai dă-mi din săruri, să mai trag din ele, că iar mă ia de cap.

Pînă și pe nemernicul de Băsescu trebuie să-l ierte Palada. Băsescu, la a cărui simplă pomenire de nume se încrețește pielea pe mine și-mi crește tensiunea. Palada trebuie să-l ierte și pe Iohannis. Și să-l înțeleagă. Și să-l tolereze. Haide, bre, e totuși om și el. Chiar merge și la schi. Cum poți să te superi pe un semen schior? Mama lui de schior...

Înțelegeți? Să vă mai explic? Să mai dau din casă pe cine trebuie să iert, să tolerez, să-i accept similaritatea ontologică? E și el om, lasă-l, bre, și pe el să trăiască.

E al naibii de dureros. Și e singura cale spre vindecare. V-o spune Iisus. Pe el trebuie să-l credeți, dacă pe mine nu mă credeți. E singura cale prin care putem să redevenim oameni, după ce atîta timp am fost doar fiare și bestii și monștri.

Useriștii trebuie să adopte trei pesediști. Mintenaș, unu doi trei. Ca pe flotări trebuie useriștii să numere pesediștii de adoptat. Pe care să-i înțeleagă, să facă niște crîncene eforturi mentale, să se strofoce empatic să priceapă: cum e, dom’le, să fii primitiv și știrb și babă de la Mizil care pupă moaște?

La fel, cei de la AUR trebuie să-i înțeleagă și să-i ierte și pe globaliști, și pe tefelei, și pe Soros, și pe Arafat și pe Rafila, pe Iohannis, pe Kodruța, pe Merkel. Pînă și pe intensul ăla de Moraru sau de Muraru sau cum îl cheamă pe el acolo. Un civil deosebit, cu sarcini specifice de civil.

Pesediștii trebuie să ierte la Băsescu și la pedeliști și la securiști. Securiștii trebuie să ierte la șpioni – nu știu dacă asta chiar se poate, mi se pare că e chiar și o lege care interzice asta.

Cei de la țară trebuie să-i ierte pe îngîmfații de la oraș. Cei de la oraș trebuie să-i ierte pe primitivii de la țară.

Ardelenii trebuie să facă un efort imens, și melcul țuști, să nu îi mai desconsidere pe olteni, pe moldoveni, pe răgățeni. Noi, insuportabilii de mitici de pe aici, de prin Balcani, trebuie să nu mai spunem porcăria aia de glumă cu “și melcul țuști” și să acceptăm că pînă și ardelenii sînt uneori oameni. Doar uneori. Doar cîteodată. Pe bune, v-am spus bancul ăla cu ardeleanul și cu melcul? Te caci pe tine de rîs. Și Doamne, cît de adevărat este...

Unde rămăsesem? Tocmai m-am văzut acum o oră cu un ardelean. Un prieten. Un tip tare fain. Știe bancul. O să rîdă la acest text de o să se crăcăneze. Mama lui de ardelean.

Vacciniștii trebuie să facă eforturi temeinice pentru a începe să priceapă că pînă și anti-vacciniștii sînt, totuși, în mod paradoxal tot oameni și ei. Două mîini. Două picioare. Chiar și cetățeni ai acestei țări, cu drepturi și cu libertăți. Da, știu: e groaznic de complicat să poți concepe o asemenea oribilitate de gînd oribil. Cum, dom’le, pînă și ăia e oameni? Nu-mi vine să cred...

Anti-vacciniștii trebuie să mai lase naibii oleacă sărăciile alea de teorii ale conspirației și să încerce să înțeleagă motivele pentru care, totuși, vaccinul a fost propus ca soluție la o epidemie. Chiar dacă o soluție imperfectă, totuși o soluție mai bună decît să nu fi făcut nimic, să încrucișăm scîrbiți brațele pe piept și să privim cum înflorește moartea în jurul nostru.

Înțelegeți, bre, cum devine chestiunea? Fiecare trebuie să ierte pe cineva. Să-și ierte dușmanii, mama lor de dușmani, arză-i-ar... Să încerce să-i înțeleagă pe cei care îi enervează, îi scot din sărite. Pe cei cu care ar da de pămînt, de toți pereții.

Să ne conștientizăm emoțiile negative, să le rugăm frumos să ia o pauză, să ne lase în pace să respirăm un pic, să reînvățăm ce e aia normalitate și vindecare și lume întreagă la cap.

V-am spus cît de greu este să accepți oribila concluzie că pînă și Pieleanu este om? Doamne, ce doare.

E singura cale, bre. Care o fi numărul de telefon al lui Pieleanu, că nu-l mai am. Nu-i nimic, îl fac eu rost. Să-l sun, să-mi cer iertare pentru toate lăturile pe care i le-am turnat în cap în ultimii ani.

Vă pupă sociologul. Vă las, că am o treabă. Trebuie să-l sun pe Pieleanu. Da, chiar pe acel Pieleanu.

Hai, încercați și voi. Iertați și voi pe cineva. Și cereți-vă iertare și voi. Hai, că au inventat ăștia pînă și o poezie în acest sens. Un soi de rețetă de workout spiritual. Precum și noi iertăm greșiților noștri...

Doare, dar altminteri nu se poate. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Măcar pe Iisus să-l credeți, dragilor, pufoșilor, oribililor, tîmpiților, ticăloșilor, frumoșilor, famenilor, politrucilor, săracilor, amărîților, deosebiților, strălucitorilor, fraților, oamenilor.

Ah, ce vă mai iubesc. Și cînd nu vă iubesc, mi-am pus o alarmă pe ceas să-mi aduc aminte că vă iubesc. Că trebuie să vă iubesc. Că sînt forțat de Covid și de istorie să vă iubesc.

Cu accentul pe “trebuie”. Altă soluție nu e. Din sărăcia asta de groapă nu putem ieși decît împreună. Altă cale de vindecare nu avem. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Precum și noi iertăm greșiților noștri.

Măcar pe Iisus să-l credeți, mama voastră de oameni pe care încerc din răsputeri să vă iubesc. Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu.

Am zis.


. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...