Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

Un cuvînt pe care nu avem voie să-l consumăm

Zilele astea două sînt temele care alimentează ura și dezbinarea între români. Prima, ceva mai veche, de cîteva zile, cea despre diasporezii indignați că nu se eliberează pașapoartele cînd vor ei, cît ai pocni din călcîie. Am mai scris despre ea. Fie la ei acolo. Nu mai scriu, că scriu degeaba.

A doua e proaspătă, e de azi, când au ieșit cele mai foarte recente cifre INS privind evoluția trimestrială a PIB-ului. E practic catastrofal, cum ar zice obiectivii sistemici: e o creștere de 5,7% pe prima jumătate a anului 2017, creștere ce vine să o confirme și consolideze pe cea din primul trimestru 2017.

E groaznic. E oribil. E apocaliptic. Pentru toți obiectivii civili, gen UM 024 sau Hotnews sau Gîndul sau Realitatea, e un dezastru. Cum poate să fie creștere economică pe vremea guvernării demonilor de pesediști kaghebiști, care știm cu toții că ei de fapt sînt niște nemernici care doar vînd țara la ruși și la chineji și nu fac nimic altceva, da’ nimic nimic de tot? Groaznic. Catastrofal. Trebuie făcut ceva.

Singurul lucru pe care l-au putut cît de cît găsi să încerce să contracareze propagandistic această știre pe care nu prea o puteau ocoli a fost să-i dea un spin negativ. Ce putem spune noi nasol și groaznic despre această știre nasoală și groaznică? Cum o putem cîrpi, să-i înrăim și mai rău pe români împotriva românilor, să scoatem în evidență ce groaznic de nasol de fapt este?

Aha. Au găsit. Hai să zicem că nu e bună creșterea economică, pentru că de fapt e de-aia nasoală. Cum există colesterol bun, dar și colesterol rău, pentru tapalabele de servici musai trebuie să existe și creștere rea. De ce? Simplu. E rea, pentru că e pe consum.

Auzi tu, dom’ colonel, colega de la Știri: e pe consum. Yuk. Cîh. Groaznic. Vai, maică, ce nesănătoasă! Deja pute! Luați-o de aici, că miroase a stîrv, a catastrofă! Români, atenție, nu vă bucurați! Nu e de bine, e de rău! E pe consum! Să fugim! E otrăvită!

E simplu. Au mai făcut-o și alte dăți. Analiștii lu’ pește prăjit și obiectiv, de-alde marile minți luminate de pe la BNR și de la Consiliul Fiscal și de la Ziarul Financiar și de pe alte stabilimente de propagandă obiectivă și plină de principii, de vreo două sute de ani încoace, asta știu să facă. Să urle că e nasol.

Principala lor motivație este una obiectivă: li s-a dat ordin. Și știm cu toții că ordinul se execută, nu se discută, altminteri batalionul disciplinar îi mănîncă. Este o motivație partinică și sistemică, din logica anti-PSD cu care este îmbibat sistemul. PSD bad, anti-PSD good.

Tot ce fac strălucitorii de salvatori de Băsescu și Boc și Macovei și, mai recent, Johannis și Cioloș este cel mai foarte perfect și necesar. Tot ce fac bestiile de naibe de balauri kaghebiști de Năstase și Ponta și Dragnea și Tudose și toți ceilalți kaghebiști nemernici este cel mai foarte groaznic și cel mai foarte oribil. Cunoaștem. Am fumat discursul ăsta de atîtea ori...

Dar, dincolo de patima de tabără politică, această gîndire a sistemicilor obiectivi, a tapalabelor și mîndruților de servicii, mai ascunde încă ceva, o boală mult mai ticăloasă decît simpla ură anti-pesedistă.

E vorba despre disprețul față de români.

E rău consumul, ați înțeles? Căci românii nu sînt în mintea tapalebelor și prelipcenilor și rareșbogdanilor de servici decît niște slugi și niște monștri știrbi și medievali.

Ei n-au voie să consume. Ei nu trebuie să fie decît niște sclavi moderni, care trăiesc doar cu apă paie și bătaie, și toată plus valoarea creată în țara asta nu trebuie în nici un caz să se scurgă inutil înspre consumul sclavilor, ci trebuie să plutească limpede și curată și nealterată și nepătată spre insulele Seychelles.

Ce se produce în țara asta nu e voie să se consume loco. Trebuie să se ducă înspre paradisurile fiscale de unde își trag seva capitaliștii cei luminoși și curați și necesari, cei care salvează lumea, stăpînii politrucilor neoliberali din această neocolonie de colț de Balcani, politrucii ăia plătiți de stăpînii lor să-i critice pe români pentru îndrăzneala lor de a consuma.

Ați înțeles? Românii nu au voie să consume. Ei au doar voie să producă și să exporte. Ei n-au voie să bage botul la plus valoare, căci ei sînt niște animale primitive și nu e de nasul lor consumul.

De-aia trebuie să le punem botniță. Dacă nu ad literam la bot, ca pe vremea lui Zaharia Stancu, măcar la creier. Să-i învățăm că de fapt consumul e rău. Să nu îndrăznească să ciugulească ceva cumva, să nu consume, că strică bunătate de capitalism. Dă-i dracului de slugi, să nu consume, că strivesc corola de minuni a plus-valorii de export.

Ați înțeles, bă slugilor bă? Vă e clar sau mai trebuie să vă mai repet încă o dată? Bre dom’ Vasilescu de la BNR, pune-le bre botnița aia la loc, să nu consume bre. Dacă ne supărăm mai rău, poate ne aducem aminte că n-au voie nici să respire. Că nici aerul nu e pe gratis. Nu, aerul e doar pentru stăpîni.

Românii? Niște slugi. Să respire doar cînd le dăm noi voie. În rest, consum verboten. La muncă, slugilor, nu la consum! Nicht consum. Arbeit, nur Arbeit. Arbeit mach frei! R’ați ai dracu’ de români, ce tupeu pe capu’ vostru, să îndrăzniți să vreți să consumați...

PS: Dincolo de pamflet, să le spună cineva politrucilor neo-liberali că recenta creștere economică a PIB-ului se bazează îndeosebi pe creșterea producției industriale, iară nu pe consum. Noi știm că propaganda nu are nevoie de adevăr. Dar să știe lumea de fapt cum stau lucrurile.

Mai mult, să le spună cineva ticăloșilor care critică această creștere economică bazată pe consum că toate țările lumii s-au dezvoltat, se dezvoltă și se vor dezvolta mereu îndeosebi pe consum. Și Nemția, și Austria, și Franța, și SUA, toate țările care ne colonizează așa fac. Se dezvoltă pe consum.

Aoleu, era să uit: noi n-avem voie să ne dezvoltăm. Doar nemții au liber la așa ceva. Românii, mai încolo. În altă viață. Doar după ce mor au voie să se dezvolte românii. În viața asta, niciodată. Slugile nu au voie să se dezvolte, ci doar să muncească, să sufere și să moară.

Paștele mamii voastre de nemernici și de ticăloși!

. Citeste tot...

Ticalosi. Ticalosi everywhere

Fiti atenti. Prin 2013, Ponta se vedea cu chinezii, sa vinda tara la rusi si la chinezi. Adica sa faca business cu ei, exact cum fac si celelalte tari corupte ale lumii, Germania, Anglia, SUA, Franta. Dar stim cu totii ca doar stapinii au voie sa faca chestii pe lumea asta. In consecinta, s-a pornit o campanie intensa de demonizare a demonului de Ponta, pe motiv ca vinde tara la rusi si la chineji. Ce a fost la gura lu' Tapalaba si a lu' Prelipceanu, doar tefeleii stiu, ca doar ei ii urmaresc cu atentie.

Azi, zice ca demonul Tudose s-a vazut din nou cu chinejii. Evident, in scop infractional: sa vinda tzara la rushi si la chineji. Din nou, Hotnews a sarit cu apriga indignare sa infiereze acest comportament reprobabil. Zice ca s-a vazut cu comunistii. Groaznic, bre, groaznic. De parca in China ar mai fi si altceva decit comunisti. Epitete injuraturi critici ochi rostogoliti. Ca la Hotnews, atunci cind isi fac ei treaba cum se cuvine. Va dati seama ca doar Merkel are voie sa se vaza cu comunistii, in rest nimeni. Mai ales nu slugile din Europa de Est.

In tot acest rastimp, anul trecut, cind distinsul obiectiv Ciolos s-a dus in China, s-au ridicat osanale. Vai, ce bine! Vai, ce intelept! Comisarul european Ciolos, reshapat in premier al guberniei Romania, el avea voie sa vinda tzara la rushi si la chineji. Doar el. Restul, in nici un caz. Restul? Niste demoni, mama lor de pesedisti.

V-am spus ca cei de la Hotnews si de la Digi 24 sint de o ticalosie demna de o cauza mai buna? V-am spus ca sint orice, doar jurnalisti nu?? Nu mai vindetz tzara la rushi si la chineji. Vindetzi-o si voi ca Ciolos si ca Johannis, direct la nemtzi.

. Citeste tot...

Cum își apără slugile stăpînii de la multinaționale

Cînd s-a scăzut TVA-ul la alimente, marile lumini ale economiei românești au sărit imediat de creier în sus, să clameze catastrofa. Cîte spume la creier au mai făcut atunci! Vă mai amintiți? N-a fost nici o catastrofă. Din contră. Țara a beneficiat de pe urma acestei politici fiscale.

Cînd s-a scăzut TVA-ul pe ansamblu, la fel, o perioadă toți deontologii acestui pămînt au clamat catastrofa. N-a fost nici o catastrofă. Din contră: lucrurile au mers mai bine.

Cînd s-au scăzut contribuțiile sociale, la fel. Urlete și țipete și spume la creier. CTP-ul era mic copil la cît de roșii de indignare erau cei de la Consiliul Fiscal. Nu s-a întîmplat nimic. Țara a avut una din cele mai mari creșteri economice din istoria sa recentă.

Cînd s-a dezbătut legea dării în plată, urlelete au început din nou. Cei de la bănci mai aveau un pic și făceau atac de apoplexie. Lor li s-au alăturat întelepții triști și înțelepți de la BNR. Vai, cît dezastru! Vai, cîtă suferință! N-a fost nici dezastru, nici suferință. Băncile au raportat profituri istorice anul trecut. Le merge rău de tot în țara asta catastrofică, sărăcuțele de ele...

Acuma o luăm de la capăt. Se propune taxa pe cifra de afaceri, să nu mai facă multinaționalele măgării, să-și exporte profitul în paradisurile fiscale, să ocolească taxele, să-i lase doar pe proștii de români să plătească taxe? Dintr-o dată un cor imens de bocitori la comandă a început să urle. Vai, dezastru! Vai, catastrofă! Vai, sărăcuții! Vai, o să ne plece luminile economice! O să smulgă din beton fundațiile fabricilor și vor fugi în Maroc, în China, în Patagonia! O să fie dezastru! O să fie Coreea de Nord!

Da, da. Cum să nu. Ne-am lămurit cît de patrioți sînteți, toți voi ăștia care plîngeți de mila străinilor. Ne-am lămurit cît de pricepuți sînteți la economie, voi toți ăștia care ați fi în stare să vă scoateți și mama în port, la produs, dacă asta ar aduce o pierdere PSD-ului. Oameni cîinoși, care pentru un ce profit electoral sînt în stare să-și vîndă țara și să o facă slugă la străini.

Da, da. Cum să nu. O să fie catastrofă. O să fie catastrofă pentru voi, ticăloșilor, că n-o să vă mai primiți banii de la stăpînii voștri. Că propaganda voastră nu reușește să-i împiedice pe cei care au curajul să vină să le spună străinilor “aveți de dat niște bani către România, pe care tot vă fofilați și nu-i dați”. Mama voastră de ticăloși... :(

. Citeste tot...

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna. Cei mai nărăviți hoți strigă tare “hoții” și clamează că sînt persoane și instituții ireproșabile. Televiziunile și site-urile de presă care folosesc știrile false în fiecare zi, să spele tefeleii pe creieri, sînt cele care fac cu cea mai mare osîrdie liste de fake news și de fake outlets. Guran și Mîndruță sînt standardul de calitate în această epocă de fiere și de rahat mediatic.

Zilele astea, tefeleii și mentorii lor deontologici au fost disperați. Bucureștiul are logo. A trebuit să dea în el cu toate armele din dotare. Inclusiv folosind calomnia de cea mai joasă speță.

Au falsificat o copertă de manual de geometrie descriptivă din 1959, de pe vremea cînd bunica lui Guran era fată. Au luat logo-ul Bucureștiului, l-au lipit cu Photoshopul pe copertă și au început să distribuie en gross făcătura, cu indignările de rigoare. “Uite ce fac ăștia! Uite plagiatul!”

Făcătura a fost demontată în trei secunde, cu un simplu search Google. Cînd vocile celor care au scos în evidență, pe bună dreptate, că e un fals abject au devenit prea multe, deontologii au început să-și șteargă postările și să o dea pe glumă.

“Haide, dom’le că am glumit! E doar un pamflet! Ce vă opăriți atîta? N-aveți pic de umor. E o biată glumă nevinovată”.

Nu. Nu e glumă. E o calomnie elaborată și voită și perseverentă și un atac josnic. Care atunci cînd nu le-a ieșit, au încercat să dreagă busuiocul, să zică că e doar o distracție eftină pe persoană fizică.

Nu uitați. Jurnaliști de la Pro TV și de la Digi FM, aceste unități sistemice de luptă. Deontologi precum Guran - și el un sistem deosebit. Ditamai fabrica de fum de calitate Hotnews – al treilea picior al tripodului sistemic Pro TV / UM Digi 24 / Hotnews.

Culmea ironiei triste este că toți cei care clamau nevoia de a se lupta împotriva fake newsurilor zilele astea au încercat să rostogolească ditamai fake news-ul cît casa. Hoțul care strigă hoții. Ticăloșii care spală tefeleii pe creier cu ditamai manipularea grosieră.

O manipulare de-aia primitivă, de bou plăvan pe care nu-l duce mintea mai mult. De-aia stalinistă, de te bate cu Naganul peste gură, să-ți spargă dinții, căci știm că domnului Liiceanu nu-i plac oamenii știrbi. O manipulare de dictator de America Latină.

Orwell ar fi fost mai mult decît mîndru de toți ăștia, care mînjesc ideile de jurnalism și de adevăr și sînt niște propagandiști de cea mai joasă speță. Oricum, Orwell ar fi fost mic copil pe lîngă toți acești iluștri deontologi din zilele noastre, care au perfecționat conceptul Big Brother pe cele mai înalte culmi ale progresului și nemerniciei autoritariene.

Prin aceste mijloace specifice de presă obiectivă, de calitate, Pro TV, Hotnews, Digi 24, Vice, Republica, Mediafax, Adevărul, Guran, Mîndruță, mulți mulți alții, o armată de deontologi întocmai și la timp, calomnia pe bază de Photoshop se răspîndește nestingherită.

Din ce în ce mai mulți români sînt astfel ferm convinși că logo-ul Bucureștiului este luat de pe coperta unui manual de geometrie descriptivă din anii 50. Și se bucură cu bucurie rea, otrăvită. Pentru că își doresc suferința celorlalți.

Vă place cît de ușor pot fi prostiți oamenii? Liiceanu. Liiceanu everywhere.

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. Mama lor de ticăloși.



. Citeste tot...

Gospodăria, cea mai recentă găselniță de culture wars

Dragii mei, usor cu pianul pe scari. Acelasi cuvint de multe ori are un inteles distinct, bine definit, in diverse domenii. Stiti voi, "roata" din automobilism inseamna cu totul altceva decit "roata" din dansurile populare sau "roata" de la CAR-ul tiganesc.

La fel si cu "gospodaria". In acceptiunea obisnuita, acest cuvint ne starneste imagini puternice, evocatoare, cu gaini, purcei, gard, cotetz si alte carutze in curte. In sens administrativ, insa (dar si in sociologie, ca tot veni vorba), gospodarie e un termen bine definit, care nu are nimic de-a face cu gainile si cu hahaielile voastre dispretuitoare si fals superioare de pe Internet. "Gospodarie" face referire la unitatea spatiala elementara de locuire, la cei care traiesc sub acelasi acoperis si isi pun resursele in comun pentru viata de zi cu zi.

De cele mai multe ori, conceptul de "gospodarie" este sinonim cu cel de "familie": doi oameni casatoriti, de preferinta de sexe diferite :) :p, luati cu acte in regula, uneori cu copii, alteori fara, daca sint ziaristi rai in cerul gurii.

Insa uneori poate insemna si altceva. Uneori o persoana singura, alteori persoane care locuiesc in concubinaj, fara acte, dar care isi pun banii si soarta impreuna, alteori familii multiple, intinse pe mai multe generatii.

Nu va faceti ca nu intelegeti si nu mai aberati tot soiul de rautacisme inutile. Eu inteleg ca uriti PSD-ul din toti rinichii vostri de oameni perfecti si capitalisti si principiali. Dar daca si in alte sisteme administrative conceptul este asumat si aplicat fara umbra de confuzie, se poate face acelasi lucru si in Romania, indiferent daca este propus de PSD, de PNL, de Hitler sau de Zina Maselutza.

PS: Pt conformitate, uitati aici definitia cuvintului in DEX. Dupa cum puteti observa, se face clar distinctia intre gospodaria in sens taranesc (prima definitie) si cea in sens administrativ (a doua definitie), cea care ne intereseaza pe noi, si anume: "Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. "

GOSPODĂRÍE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi de la țară (și a familiei sale); casă1. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.

. Citeste tot...

Pofta de Robespierre naște suferință

Citesc cu amuzament amar cum unul din principalii candidați la Președinția Franței, Fillon, a zbîrcit-o rău de tot, ani la rînd, cu niște angajări fictive ale soției. Niște un milion de euro dați moca la doamna nevastă, să-și ia blănuri și bomboane la copii și la cai.

Știți voi: Franța, una din țările alea imperialiste, arogante, deontoloage și principiale care în mod periodic ne tot amintesc ce javre nenorocite de balcanici împuțiți sîntem și cum trebuie să luăm lumină de la ei, că ei le știu mai bine cu principiile. Ha. Ar fi de rîs, dacă n-ar fi de plîns.

Dar nu asta e adevăratul subiect – deși e și el suficient pentru o concluzie amară. Adevăratul subiect este fantasma liderului ireproșabil. Perfecțiunea, ireproșabilitatea, ca atu suficient pentru acel lider ideal, care o să ne salveze de toate bubele din cap și o să facă raiul pe pămînt.

Așa, de exemplu, a cîștigat Johannis. Nu că ar fi ideal, dar așa a fost vîndut hoardelor de pufoși naivi prin mijloace specifice de marketereală păcălicioasă. Ăsta este de altminteri unul din atributele cu care dreptacii anti-pesediști se tot chinuie de vreo aproape treizeci de ani să se diferențieze și să se legitimeze în politica românească: “Ah, Doamne, ce perfecți și ce virgine și ce vestale ale dreptății sîntem noi și ce buni de de votat sîntem! Votați-ne! Noi salvăm lumea de kaghebiștii păcătoși!”. Da, da. Cum să nu. Băsescu. Udrea. Blaga. Johannis. Da, da. Sfinților. Crucea mamilor voastre de nemernici.

Dar, dincolo de perfidia dreptacilor, problema rămîne. Nu poate fi ignorată. E sociologie deja. Pentru că această repetată păcăleală perfidă nu s-ar întîmpla dacă nu ar exista un suport emoțional, un substrat psihologic colectiv pe care acest discurs să se sprijine.

E o poftă cvasi-religioasă de lider perfect, de Iisus coborît de pe cruce și venit să salveze păcatele lumii și să tămăduiască rănile existenței. Nu e cu nimic diferit de pofta fantasmatică pe care o găsim atunci cînd citim, ascultăm, mai nou vedem basme. Aragorn. Făt Frumos. Harry Potter. Salvatorii fără de prihană.

Problema este, pufoșii mei, că realitatea nu-i ca basmul sau ca religia, din păcate. În viața de zi cu zi, ori de cîte ori vreo societate s-a procopsit cu un lider perfect, a fost jale și belea.

De la Cromwell încoace, fiecare asemenea lider perfect a făcut varză tot. Hitler era, de exemplu, unul din persoanele cu cele mai puține vicii de pe lumea aia a lor de atunci. Ori de cîte ori la conducere a ajuns unul – sau una, au fost și regine de-astea, ori premierițe, vezi Thatcher – căruia să-i sclipească lumina perfecțiunii în ochi, a fost jale. Căci acea lumină nu prea e cu mult diferită de lumina cruzimii și – in extremis – a nebuniei.

Un lider păcătos, uman, mult prea uman, care face nefăcute, este pe de o parte pe măsura noastră, a păcătoșilor, deci mai ușor de relaționat, de înțeles, de trăit alături de el. Pe de altă parte, păcătos fiind, e mult mai îngăduitor și mai cumpătat și mai înțelept și echilibrat, căci știe cum sînt oamenii, nu cum ar trebui să fie îngerii.

Au fost, de-a lungul timpului, lideri decenți sau excepționali care au avut multe, prea multe bube în cap, fără ca asta să-i împiedice să conducă decent societatea. Am avut vicioși care fumau trabuc și erau cu băutura în nas de dimineața (Churchill), care vînau fără de măsură (Roosevelt ăla primul, întreg la trup) ori futeau fără de măsură (Kennedy, Clinton, mai toți președinții Franței înregi la cap).

Nu stau acum să caut și alte exemple, mi-e lene, le menționez doar pe-alea care îmi vin în cap în mod spontan, pe repede înainte. Dar asta nu i-a împiedicat să fie oameni echilibrați, de multe ori înțelepți, și să-și conducă țara cum trebuie.

Pe dos: de multe ori cînd la putere a ajuns un lider perfect, acesta a făcut varză tot împrejur. Pentru că a ignorat una din marile nevoi complementare ale oamenilor: de compromis, de negociere, de colaborare pe bază de performanță suboptimală. Adică au ignorat realitatea, care inevitabil e imperfectă.

Și uite așa ajungem la România zilelor noastre, care trăiește sub semnul fanatismului în căutarea liderului perfect și a raiului pe pămînt.

Această marotă de fantasmă a tefeleilor din ziua de azi cu pornirea lor cvasi-fanatică împotriva păcatului este puternic asemănătoare cu alte mișcări mileniariste de factură fie religioasă, fie laică cu tonuri religioase – vezi de exemplu legionarii ori Gărzile roșii chineze ori, exemplul standard, paradigmatic: revoluționarii francezi de la 1789.

Problema este că, la fel ca și exemplele din istorie, din păcate prezintă în ea potențialul unei violențe disruptive și destructive de care ar trebui să ne ferim ca de dracu’.

Așa încep războaiele civile: cînd lumea vrea să fie conduși de îngeri și sfîrșește prin a fi conduși de Robespierre. Că pe urmă și-au dat seama ce greșeală au făcut și l-au belit, asta e altceva. Dar pînă să învețe, se întîmplă o chestie foarte nasoală: în căutarea raiului pe pămînt, se întîmplă iadul pe pămînt, asta se întîmplă.

Lumea nu învață decît cu lacrimi și cu sînge. Și mi-e teamă că tinerii din ziua de azi, în dorința lor altminteri de bună-credință de dreptate și de perfecționare și progres și, in extremis, de perfecțiune, să nu deschidă porțile suferinței.

Codruța, ai legătura! Fii Kăpitanca noastră și fă tu raiul pe pămînt!

. Citeste tot...

Evoluția încrederii în președinții României

Împart acest articol în două. La început, cîteva vorbe despre cea mai recentă stare de opinie la adresa liderilor politici. Mai apoi, grosul articolului, analiza comparativă a evoluției încrederii românilor în președinții lor, după Revoluție. A doua parte decurge cu necesitate din prima. Aveți puțintică răbdare.

Mai întîi, o actualizare a situației.

1. Încrederea în principalii liderii politici, după alegeri
Cea mai recentă măsurare a opiniei publice, terminată la sfîrșitul lui decembrie, ne arată cam care sînt mișcările din mintea oamenilor provocate de rezultatul acestor alegeri.

De exemplu, să luăm încrederea în principalii lideri politici, înainte (luna noiembrie 2016) și după (luna decembrie 2016). Observăm următoarele întîmplări neîntîmplătoare:

Raed Arafat, nemuritor și rece, 57, complet staționar. Nimeni nu-i ca el.

Ponta, staționar, la 30. Rămîne unul din persoanele agreabile din această țară.

Tăriceanu, staționar, 29. Tot pe acolo.

Dragnea, salt de 9, de la 20 la 29. Urcă în liga I. Prețul succesului, da? Triada celor trei lideri în jur de 30.

Gata cu veștile bune. Să intre în scenă cifrele în picaj.

Isărescu, cădere liberă, de la 33 la 21 (asta în decurs de trei luni, că nu-l măsor atît de des – mai mult de control).

Și acum, țineți-vă bine, da?

Cioloș, salvatorul națiunii. Picaj: de la 27 la 18. Cade 9. Totul în decurs de o lună, din noiembrie în decembrie. Singurul lucru care s-a întîmplat între cele două măsurări? Alegerile parlamentare.

Băsescu, acest strălucitor: înainte de alegeri 12, după alegeri 10. Tot pe acolo. Prin subsolul favorabilității românilor. Cred că dacă m-aș măsura, și eu aș fi prin preajma lui.

Kovesi, 27 în noiembrie, 22 în decembrie. Pică 5. Ce a fost între? Un rînd de alegeri. Și un mic plagiat, evident. Nu se pune.

Iar acum, cireașa de pe tort, bomboana de pe coliva încrederii. Johannis: înainte de alegeri 30. După alegeri 20. Picaj curat, limpede, cristalin. Doar 10. Doar. În ritmul ăsta, în trei-patru luni vine cu procente de acasă, să nu dea cu minus.

Evoluția încrederii românilor în Johannis


Dacă punem una lîngă alta evoluțiile încrederii în Ponta și Johannis, principalii doi protagoniști politici ai acestor ultimi ani, vedem clar cum Ponta își păstrează o linie relativ constantă de evoluție, în jur de 30-35%, în timp ce Johannis și-a epuizat cadoul de încredere primit în urma cîștigării alegerilor și acum este clar în cădere, întorcîndu-se înapoi la niveluri sub Ponta.

Johannis vs Ponta. Comparație


2. Evoluția încrederii în Președinții României. Analiză comparativă
În afară de analiza evoluției încrederii în principalii lideri politici, mai putem face o analiză elocventă. Să luăm toți președinții României de pînă acum, Iliescu (două mandate), Constantinescu, Băsescu (două mandate), Johannis, și să vedem cum a evoluat încrederea românilor în ei în timpul mandatului, standardizând perioada în așa fel încît graficul să aibă o origine comună, același punct de plecare, ziua învestiturii mandatului.

Înainte de analiză, scurte comentarii:
- Până în 2007, de când am date realizate de institutele pe care le-am coordonat / le coordonez (CCSB, Sociopol), datele din grafic sunt rezultatul agregării rezultatelor făcute publice de către diversele institute de sondare a opiniei publice. De avut în vedere posibilele erori datorate unor metodologii de măsurare diferită.
- În cazul primului mandat al lui Iliescu, nu am găsit informație publică mai veche de 1995, deci cam la doi ani de la începerea formală a primului mandat întreg (1992)
- Pînă la Băsescu, mandatele lui Iliescu și cel al lui Constantinescu sunt de doar 4 ani, nu de 5 ani. De avut în vedere asta.

Iar acum, graficul, în toată spledoarea sa.

Evoluția încrederii în Președinții României


Observăm trei tipuri de evoluții:

A. Iliescu (ambele mandate) și Băsescu (primul mandat)
Aceștia au beneficiat de aprecieri semnificative pe practic tot parcursul mandatului lor – primii 4 ani de președinție, adică mandatele în întregime pentru Iliescu, iar pentru Băsescu marea majoritate a primului mandat.

Cei doi președinți au beneficiat de evoluții constante, la niveluri ridicate, în jur de 60% (Iliescu 1), 50% (Băsescu 1), 40% (Iliescu 2), fără erodări semnificative. În general, jumătate din populație avea încredere la vremea respectivă în președintele lor – realizare deloc nu ușoară, ținând cont de felul în care oamenii de regulă se satură de conducătorii lor.

Iliescu s-a erodat după ce a terminat mandatele, la sfârșitul celor 4 ani. Băsescu tot în al patrulea an a început să se erodeze, la începerea campaniei electorale pentru al doilea mandat.

Concluzia: președinți puternici, care au convins pe parcursul exercitării mandatelor lor.

B. Constantinescu și Johannis
Cei doi președinți prezintă curbe similare. Un prim an de grație, cu niveluri ridicate de încredere, clar peste 50%, urmat de o erodare continuă, bine definită, fără nici un fel de revenire. Sania la vale, fără putință de întoarcere. După doi ani de mandat, Constantinescu coborîse la 30%. La sfîrșit de mandat, încheie apoteotic, într-un rezidual 10%.

Iohannis, după doi ani de mandat, reușește contraperformanța să se erodeze chiar și mai repede decît Constantinescu. După ce o perioadă panta era aproximativ asemănătoare, pierderea alegerilor din decembrie 2016 îl face să coboare vertiginos, de la nivelul de 30%, pe care îl avea în comun cu Constantinescu, pînă la 20%. Să vedem lunile următoare dacă a fost doar un sughiț temporrar, specific înfrîngerii politice jenante, sau dacă această erodare nu cumva se permanentizează. Cangrenă. Cangrenă everywhere.

Pentru o bună înțelegere, că prea sînt multe linii la grămadă, vă prezint și un grafic separat, doar cu Johannis și Constantinescu, să apreciați similitudinea în toată splendoarea sa tristă. Uite ce frumos atîrnă...

Doar Johannis și Constantinescu


Concluzia: președinți slabi, înfrînți de istorie. Fiecare concurează în felul său la nedorita distincție de cel mai slab președinte post-decembrist al României.

C. Băsescu, al doilea mandat
La scurt timp după cîștigarea celui de-al doilea mandat, după jumătate de an, în mai 2010, Băsescu își asumă măsurile de austeritate, după ce mai mult de un an de zile clamase cu seninătate că nu e nici o criză economică, doar pentru a nu-i afecta șansele de victorie.

Asumarea măsurilor de austeritate a reprezentat o lovitură de imagine din care Băsescu nu și-a revenit cu adevărat de atunci. Prima jumătate de mandat s-a tîrît rezidual undeva în jur de 15%, nivel la care Constantinescu scăzuse doar pe sfîrșit de mandat. În a doua jumătate a mandatului a recuperat ceva-ceva, a urcat de la 15% la 20%.

Prea puțin. Prea tîrziu. În imaginarul colectiv Băsescu se transformase deja din erou în monstru, și așa a rămas pînă în ziua de azi.

Concluzia: președinte rezidual, urît de populație.

* * *

Graficele vorbește și nu mințește. Pentru prima oară, în exclusivitate, v-am prezentat evoluția sincronizată a încrederii în președinții post-decembriști ai României, pe parcursul mandatelor lor.

Din aceste grafice vedem clar cum Johannis face toate eforturile să cîștige premiul de cel mai slab președinte al României. Și de-abia au trecut doi ani de zile. Vă închipuiți ce ne mai așteaptă în următorii trei?

Sondajele astea. Ce manipulare grosieră. Ce nemernicie cu ștaif. Iar sociologii ăștia, nu știu de ce nu sînt deja arestați. Niște nemernici kaghebiști. Niște ticăloși. Sta-le-ar cifrele în gît să le stea...

. Citeste tot...

Dezastru! Kaghebiștii au furat zăpada din Capitală!

Urmăresc cu deosebită preocupare, cu îngrijorare superioară și cu scîrbă amuzată cum oamenii deontologi nu pot să fie mulțumiți niciodată, cu excepția momentelor festive cînd ies victorioși Băsescu, Johannis ori Cioloș și cînd se zvîrcolește Ponta în chinuri.

Zilele astea avem o dezbatere înțeleaptă, obiectivă, senină și necesară

(sper că identificați ironia, criticii mei deontologi și băsiști – mă bazez pe voi că nu sînteți la fel de proști precum trollii care mă acuză de greșeli gramaticoase)

despre nemernicia de insolență tupeistă a lui Gabriela Firea de a-și permite insolența tupeistă să curețe cu tupeu și insolență kaghebistă străzile Bucureștiului așa cum nu au mai fost curățate de pe vremea lui Burebista.

Un cor de zvîrcolaci și deontosauri s-a zvîrlit imediat cu deosebită virulență asupra primăriței kaghebiste. Cum îndrăznește? De ce n-a așteptat mai întîi să se termine viscolul și să se blocheze un pic Bucureștiul, să avem și noi motive de împroșcat cu ură și venin?

De ce își permite să ne jignească indignarea și ura și supărarea noastră anti-pesedistă și anti-kaghebistă? De ce cheltuie cu iresponsabilitate banii publici pe fleacuri? Noi acum, că sînt străzile curățate la negru, ce motiv de supărare mai avem? Nu e admisibil așa ceva!

Dat fiind că kaghebista de Firea le-a neutralizat motivul de indignare, au găsit altele, că oamenii deontologi sînt creativi în a da cu căcat în kaghebiști. Mai ales cînd trebuie și cînd e pe bani, cum face distinsul obiectiv deontolog Tapalabă, de exemplu – dar nu numai el.

În primul și în primul rînd, s-au supărat pe trotuare. Cum de îndrăznește nemernica să nu curețe trotuarele?

Răspunsul corect și simplu și firesc: pentru că, în marea majoritate a suprafeței trotuarifere, nu e în atribuțiile administrației locale, nu le convine. Trotuarele scrie la lege că sînt curățate de riverani – ăia de au ferestrele și ușa și proprietatea la marginea troturarului înzăpezit.

Știți voi, chestia aia numită "proprietate", dragii mei liberali care jurați pe proprietatea sfîntă, și care atrage după ea și niște responsabilități. Știți voi, "responsabilități civice", cum ar fi bunăoară să-ți cureți trotuarul din fața casei / magazinului / crîșmei.

(Aside comment: da, am dat la lopată pe trotuarul din dreptul blocului nostru. Eu, cu mînuțele astea de kaghebist nemernic, am curățat ducolocolo în dreptul a două scări de bloc, cît pentru zeci de apartamente de capitaliști decadenți. Deci am dreptul să vă iau la împins vagoane, deontologilor)

Dar cuvîntele magice "proprietate" și "responsabilitate civică” sînt folosite de deontologii de pedeliști băsiști mascați în liberali doar atunci cînd le convine să acuze comuniștii kaghebiști. În rest, somn de voie la aceste concepte. Că așa sînt deontologii obiectivi: mai părtinitori decît însăși Tătuca Stalin. Pentru că trebuie.

Vă mai aduceți aminte argumentațiile intelectuale elaborate ale strălucitorilor intelectuali care spuneau că nu contează că Kodruța a plagiat, e de-a noastră, se luptă cu rușii, deci a se ignora, Mitică, e un plagiat bun, necesar, hai să-l ignorăm, contează doar Ponta și Tobă? Ei, cam așa gîndesc deontologii obiectivi: ce ne convine, ne convine. Ce nu ne convine, vă explică Pleșu cu cuvinte ecspresive de ce e albul e negru. Ministerul Adevărului, pentru cei care ați citit Orwell.

A doua manieră de încercare de neutralizare a faptului că kaghebista de Firea și-a făcut treaba a fost să dea ochii peste cap că se închid școlile. Nu contează că e frig afară de crapă pietrele și că jumătate de țară are cod portocaliu de ger. Nu contează că în alte țări de-alea dezvoltate și far călăuzitor pentru deontologii obiectivi, țările alea de se jelesc ei că nu e România ca ele și că “vor o țară ca afară”, acolo se închid școlile mult mai repede, că și lor le pasă de copiii lor.

Important este să fie înjurată Firea, no matter what. Dacă închide școlile, că de ce le-a închis. "Nevasta lu’ Pandele a închis școlile! Noi mergem la servici și nu avem cu cine lăsa copiii acasă! Vrem să meargă copiii noștri corporatiști la școală! Ultragiu!". Dacă nu le-ar fi închis, indignarea și urletele ar fi fost cel puțin la fel de puternice. "Nevasta lu’ Pandele nu închide școlile! Ne omoară copiii cu zile! Ultragiu!"

Iaca aveți o țară ca afară, dragii mei nemernici. Și cînd Firea vă dă o țară ca afară, cu străzile curățate bec și cu grijă pentru cei care nu se pot îngriji singuri – copii, bătrîni, oameni fără adăpost – voi vă urlați indignarea și ura în loc să admiteți că, uneori măcar, pînă și kaghebiștii e oameni și pînă și ei fac lucruri bune pe fața pămîntului ăsta plin de deontologi obiectivi și proști, proști, insuportabil de proști și de nemernici și de ticăloși.

V-am spus că mi-am curățat trotuarul? Nu v-am spus. Nici nu vă spun. Vă las să muriți deontologi și obiectivi și plini de ură.

. Citeste tot...

Artista, banii și comuniștii

Talentul nu merge mînă în mînă cu moralitatea. Din păcate, de vreo douăzeci și cinci de ani încoace, Pleșu și cu Liiceanu fac eforturi consecvente să ne reamintească asta, cam la două-trei luni odată.

Mai recent, li s-a alăturat și Oana Pellea. O actriță care, pe de o parte, a beneficiat și beneficiază de pe urma kaghebiștilor de comuniști de pesediști. Pe de altă parte, perseverează în a afirma public cît de mult îi urăște pe comuniști.

Cu doi ani în urmă, doamna Pellea a solicitat și a primit de la Guvernul României, pe vremea aceea condus de infamul kaghebist pesedist Ponta, niște bani – deloc nu puțini, niște zeci de mii de euro – pentru a-și realiza un proiect artistic.

A făcut solicitarea, a depus actele, a primit un avans, a prestat prestația artistică – un turneu în străinătate, a depus actele justificative de decontare, a primit restul de bani. Totul frumos, legal, birocratic și la vedere, cum le șade bine kaghebiștilor care vînd țara la ruși și la chineji.

Știu asta cît se poate de precis, pentru că am fost acolo în momentul respectiv, am fost cel care a supervizat acest proiect, printre altele, din poziția mea de consilier de stat.

Toate bune și frumoase. Acum, mai recent, tot niște kaghebiști pesediști nemernici și mișei, nasoii, huooo!, guvernul PSD Grindeanu de data asta, a realizat un necesar act de reparație și de dreptate socială și a mărit salariile actorilor angajați în instituțiile de stat – dacă nu mă înșel, le-a dublat. Niște nasoi, niște nemernici, auzi tu, cum să mărești salariile la actori!

Lăsînd gluma la o parte, două decizii administrative luate de niște instituții conduse de PSD și de pe urma cărora a beneficiat direct, direct, direct, doamna Oana Pellea.

Din păcate, tot în această perioadă, doamna Pellea își jelește de manieră publică și tristă și ambetată și neconsolată marea suferință că a venit PSD-ul și gata, vezi Doamne, se face întuneric în țară, după cum spunea mai deunăzi și stimabilul nemulțumit de servici Liiceanu.

Dînsa a publicat pe Facebook o întreagă litanie de disperare, generată de venirea pesediștilor la putere. Dînsa “își manifestă dezgustul față de spectacolul oferit de PSD în aceste zile”. Dînsa “publică un mesaj amar”. Dînsa “nu se regăsește”. Dînsa se chinuie “să supraviețuiască”, pentru că, evident, nu mai are parte de “bun simț, cinste, educație, cultură”. Dînsa “se retrage în imaginar”.

E clar: tocmai au năvălit mongolii, tătarii, bestiile, primitivii, rușii, sovieticii, violează în stînga și dreapta, omoară copii nevinovați și torturează artiști. Drept pentru care dînsa găsește de cuviință să se retragă în munți.

Cuvintele astea, “bun simț”, “cinste”, văd că stau la loc de cinste în panoplia dînsei valorică. Se ghidează după ele, mai ceva ca Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Macovei, Băsescu, Cărtărescu, Mîndruță, Tapalagă și restul deontologilor la un loc.

În primul rînd, poate dînsa ar fi trebuit mai întîi să salute creșterea salariilor actorilor. Nu știu dacă primește bani de la vreun teatru de stat, deci nu știu se simte afectată nici în bine, nici în rău de creșterea salariilor actorilor. Dar și chiar dacă lucrează doar în privat, sînt sigur că o minimă solidaritate de breaslă ar fi trebuit să o facă să salute faptul că mulți colegi de-ai dînsei vor beneficia de pe urma acestei necesare creșteri de salariu.

Dar nu asta e principala problemă. Problema mai însemnată e aia cu proiectul artistic pentru care a primit fonduri guvernamentale.

Sînt sigur că dînsa a dat dovadă de bun simț atunci cînd cu o mînă lua banii de la kaghebiștii de pesediști, iar cu cealaltă era ocupată să se vaite de catastrofă. Sînt sigur că dînsa e cinstită atunci cînd spune că suferă groaznic de pe urma pesediștilor. Suferă, suferă. O, cum să nu! Suferă cel puțin de cîteva zeci de mii de euro, vă spun eu. Mi-o aduc perfect aminte cum suferea la mine în birou atunci cînd a aflat că proiectul a fost aprobat și va primi finanțare.

Sînt sigur că dînsa nu găsește în toată această tensiune etică nici o sfîșiere interioară. E convenabil să fie senină în suferința dînsei anticomuniste, în timp ce beneficiază de pe urma nemernicilor de kaghebiști.

Dînsa a pierdut un prilej foarte potrivit să tacă și să cugete. Eu așa știu că ar fi trebuit să facă. Eu așa am învățat la țară, acolo de unde vin.

Nu spune nimeni că trebuie să înalțe ode de laudă nasoilor de nemernici de pesediști kaghebiști. Nu-i suferă, e dreptul ei. Îi disprețuiește, tot dreptul ei este, trăim într-o țară liberă.

Dar ar fi trebuit să se gîndească la faptul că, dacă tot e supărată pe ei și îi disprețuiește, n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu ei deloc.

Trebuia să-i fie scîrbă și acum doi ani, cînd a cerut și a primit bani de la nemernicii de comuniști pesediști. Trebuia și acum doi ani să fie tristă și ambetată de starea dezastruoasă a situației, de faptul că e înconjurată de niște primitivi nemernici, de niște bestii odioase, și trebuia să nu ia bani de la ei. Că sînt niște primitivi și niște bestii odioase și dînsa e o ingenuă morală și deontoloagă și o sfîntă și o martiră, iar sfinții și martirii nu pun mîna pe banii murdari ai ticăloșilor de kaghebiști.

Dînsa trebuia să fie sfîntă și martiră cu consecvență și să aștepte să ceară bani de la ăia pe care îi admiră, de la Boc, de la Băsescu, de la Johannis, de la Cioloș, de la ăia pe care îi venerează. Să fie consecventă cu valorile sale de bun simț și cinste.

Sau, dacă a luat bani de la nasoii de comuniști, să se abțină să dea cu cuvinte triste și cu dispreț și cu materii organice în stînga și dreapta, să meargă la mînăstire, să aprindă o lumînare de sufletul morților și să se spovedească. Și să tacă un pic din gură. Să sufere în tăcere. Sînt sigur că acolo la mînăstire, s-ar fi găsit vreun popă ori călugăr să o învețe că nu se poate și cu dracul în buzunar, și cu sufletul în rai.

Transmiteți-i asta, vă rog. Sînt sigur că va înțelege. În fond, e o persoană rafinată, sofisticată, o intelectuală. Încă mai are timp să cugete și să pătrundă sensul adînc al cuvintelor “bun simț” și “cinste”.



. Citeste tot...

Analiza puterii predictive a sacului scrotal în privința comportamentului de vot la tinerii frumoși și cockney

Vedeți Dvs, prea cinstiții mei pufoși, dragii mei tineri frumoși și blambeci,

Diferența dintre englezi și români este ca cea dintre cetățean și slugă. Și se bazează îndeosebi pe cantitatea de substanță activă prezentă în sacul scrotal.

Găsești ceva prin sacul scrotal? Înseamnă că ești englez. Nu prea găsești nimic pe-acolo, nici măcar de-o chenzină, de-o pîine, de-o pereche de cătușe înainte de pîine? Se cheamă că ești român.

Englezii, cînd au vrut să voteze ceva, au votat. Că e bine, că e rău, asta e altă discuție. Oricum n-o să mă credeți voi pe mine, eu sînt un ticălos nemernic, un kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji. Lasă, că o să vă explice în detaliu Tapalabă și Guran și Turcescu și Mîndruță ce și cum, că ei știu cel mai bine, în ei aveți toată încrederea, de la ei vă luați lumina.

Dar cînd au votat, au votat. Aia a fost. Așa a rămas. Cu toate consecințele de rigoare, și bune, și rele. N-a venit mai apoi Merkel și Macovei să spună că henț, că de fapt erata de la miezul nopții, stai așa că nu-i așa, știm noi mai bine. Nu, frate. Vot și atît. Brexit, oștenii mei? Brexim, Măria Ta!

În schimb, cînd tot milioane de glasuri unite în cuget și-n simțiri au dat glas din pieptul lor unei singure voințe, cu glas voios de pionier, și anume "Muie Băsescu!", atunci stai așa, că nu-i așa. Neah. Stai să vă escplicăm noi, înțelepții și principialii de serviciu, cum stă de fapt treaba. Voi de fapt, fraerilor, n-ați votat așa, ci invers. Nu era bicicletă, era motocicletă, și nu vi s-a dat, vi s-a luat. Și nu era "Muie Băsescu", era de fapt "Glorie Kaiserului Merkel".

Și v-au ecsplicat pînă v-ați înțeles pe voi. Macovei Tapalabă Turcescu Guran Mîndruță, adică tot ăia care, la doi ani distanță, v-au dat și următoarea mutare în plic, mirabilul nemaipomenitul galacticul Iohannis. Și melcul țușt, luați de aici președinte.

Culmea ironiei este că Băsescu, cel care la vremea respectivă a fost beneficiarul scutului cezaro-crăiesc de la Bruxelles, acuma tocmai începe să descopere deliciile dictaturii și să schelălăie pe margine ce tare îl doare buba. Să schelălăie, mama lui de principial. Să învețe și el că dreptatea nu e pentru căței și că el a ajuns un biet cățel.

În rest, să auzim numa și numa de bine. Brexitul va genera un domino destructiv în fața căruia n-o să putem spune decît “Văleu!”. Va începe să cadă acolo, la ei, în Vestul prosper și decadent. Dar efectele cele mai mari se vor simți, cum se întîmplă de regulă, acișilea, la noi, la periferia ruptă în cur a esticilor care stăm zgribuliți în chiloți în fața crivățului, care cu toții știm că vine din Siberia.

Siberia? Ups. Stai așa. Am zis cumva „Siberia“? Ehe, pufoșii moșului. De-abia acolo, în Siberia cea imperială, cînd o să vă dați jos din tren, acolo o să înțelegeți voi cu adevărat sensul expresiei “cătușe înainte de pîine”. Rîdeți, glumiți, dar habar n-aveți voi ce serioși sînt oamenii ăia cu cătușele, atunci cînd le miroase a hipster prin preajmă.

Deci rețineți: componența sacului scrotal este unul din cei mai buni predictori ai comportamentului de vot. Are Merkel sac scrotal? Are. Are englezul? Are și el. Putin are? Are, cum să nu. El să n-aibă?. Dar voi? Voi aveți? Nu prea.

Q.E.D.





. Citeste tot...

Ce oameni. Ce întîlniri.

Azi a fost ziua întîlnirilor.

Mai întîi la stop, chiar el. Colega de pe scaunul din spate exclamă, fiind chiar nas în nas cu el: “Auzi, ăsta nu e el?” Chiar el era. Într-un Volvo. Se uită urît la mine, cu sprîncenele alea ale lui. Mă uit și eu urît la el. Ne vedem fiecare de volanul său, incremental. Minima automobilia.

Pe urmă, cînd parchez mașina și mă dau jos, chiar el. Altul, evident. Dar tot din zona aia. Tînăr, pișpiriu, neașteptat de pișpiriu pentru cît de leu e din vorbe, imberb și cu dînsa de mînă, o subțirică elegantă. Mă apucă greața, furia, scîrba. Ce zi! Și pe ăsta mi-l scoți în cale, Doamne?

Mă uit urît la el, fix în ochii lui, apropiindu-mă cu mîinile în buzunar și cu gulerul ridicat. Inițial încearcă să-mi susțină privirea. Eram însă atît de șucărit, cred că mă uitam cum numai la Cristian Preda m-am mai uitat pe vremuri, încît bate în cele din urmă galeș din pleoape, ca o turturea, înghite în sec și mă salută. Auzi tu: mă salută! Ce tupeu! Cîtă atitudine! Cu glas pierit, din buze, în șoaptă. Cred că era ferm convins că-i frig una în freză și m-a salutat să nu-l bat.

L-am salutat din cap și am trecut mai departe. Pufoșii ăștia. Tari în clanță, dar fricoși cît cuprinde pe persoană fizică, cînd dau nas în nas cu kaghebiștii care vînd țara la ruși. O turturea. Un dobitoc.

Mai încolo, în holul hotelului, chiar el. Chiar ei, de fapt. Alții, evident. La o cafeluță. Îi salut, stăm de vorbă cinci minute, ca kaghebiștii. „Ce mai faci?” “Cum mai ești?” “Mai poți?” “Cum de mai reziști?”

“Ai auzit?”, întreabă celălalt, ăla al doilea. “S-a mutat la Burci”. Rîdem toți. Cum dracu o suporta-o ăla, nu știm. Evident că întrebarea următoare vine firesc. Mă întorc spre el. “Auzi, da’ tu cum naiba ai suportat-o?” “Da’ ce, crezi că eu am suportat-o mai ușor?” “Cît ai stat cu ea?” “Doi ani”. “Aha, înțeleg. Deci ești totuși om normal”.

Ce lume. Ce oameni. Crăciun fericit, pufoșilor :)



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Dacă-i ordin, cu obiectivitate

De ceva timp, de aproape două secole, Hotnews, alături de alți colegi de unitate, are un obiectiv clar, precis, cuantificabil, căci așa sînt obiectivele, clare, precise, cuantificabile, să poată șeful să vadă dacă le-ai atins sau nu: să-l facă zdrențe pe Ponta.

Şi dă-i şi fă-l zdrenţe. În fiecare zi, cu acribie demnă de o cauză mai bună – dar oare care e o cauză mai bună decît să-l faci zdrenţe pe Ponta, dacă ai primit un asemenea ordin? – Ponta este descris în cele mai apocaliptice culori de către Hotnews. O campanie de presă împotriva lui Ponta fix cum scrie la manual.

Printre multele osîrdii de asociere pe bază de repetiţie, pe principiul “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămîne”, ordinul pe unitate primit de Hotnews este ca Ponta să fie scos mincinos. Indiferent ce zice pufosul de premier, trebuie neapărat găsit ceva care să nu corespundă cu clima şi ambientul.

Se duce Ponta undeva? N-a fost acolo. Nu se duce Ponta undeva? Groaznic: tocmai am descoperit că a fost acolo. Spune Ponta ceva? Oribil: acum 350 de ani a spus fix invers. Se întîmplă ceva în România? Ponta e de vină, a minţit. Nu se întîmplă ceva în România? V-am spus noi! Ponta e de vină, a minţit.

Vă povesteam şi altădată despre puterea repetiţiei. Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămîne. Un adevăr cunoscut de veacuri. Nici măcar pe ăsta nu l-am inventat noi. Toate au fost deja descoperite de capitaliştii imperialişti decadenţi în putrefacţie. Noi doar le punem în aplicare.

Şi Hotnews le pune în aplicare. Doamne, ce le mai aplică!

Cea mai recentă aplicaţie – v-am spus: dacă-i ordin, cu plăcere! – este să-l scoată pe Ponta mincinos privind afirmaţia că nu mai avem datorie la FMI.

Vine Ponta şi zice: nu mai avem datorie la FMI. Henţ! Nu-i bun! Cum să spună Ponta ceva de bine? Aşa ceva nu e permis! Neapărat trebuie să intervenim. Cum putem să permitem românilor să citească ceva de bine de Ponta şi să riscăm cumva să înceapă să uite ce le zicem noi, şi anume că e un nemernic şi un mincinos?

Drept pentru care nici nu se uscă bine cerneala pe ecranul calculatoarelor, dragii moşului online, căci şi veni Hotnews şi începu să demonstreze ştiinţific, obiectiv şi impersonal că Ponta minte.

Nu-i adevărat! Ponta minte! Mai avem datorie la FMI. Români, sînteţi manipulaţi de un nemernic mincinos! Vom avea întotdeauna datorie la FMI. Pînă la capătul veacurilor! Ponta e un nemernic! Ponta e un mincinos! Nu se poate aşa ceva! Români, cum de mai înduraţi aşa ceva??

Dat însă că realitatea e de regulă complexă şi necesită explicaţii, iată că lucrurile se complică în dimineaţa asta pentru Hotnews. Vine Isărescu şi zice: nu mai avem datorie la FMI.

Ups. Ce ne facem, fetelor? Dragi colegi de unitate obiectivi din presă, e groasă. E vorba de Isărescu, nu de Oana Zăvoranu. Huston, avem o problemă. Dom’ general, ce linie de acţiune recomandaţi în acest sens?

Măi copii. Măi subalterni. Măi mototoilor. Tot eu să vi le rezolv pe toate?

Sînt două linii de acţiune.

Fie sîntem obiectivi şi logici şi dacă A zice X şi X e fals şi B zice şi el tot X, înseamnă că şi B e un mincinos, şi astfel demonstrăm ştiinţific că şi Isărescu minte la fel ca şi Ponta. Cu consecinţele de rigoare, evident.

Fie ignorăm şi mai impersonal şi mai obiectiv ce a zis Isărescu şi demonstrăm în continuare că România are datorie la FMI şi că Ponta minte. Ponta e un mincinos! Ponta e un nemernic! Uite ce zice Ponta! Click AICI pentru a afla de ce România are datorii la FMI!!

Acuma voi, dragii moşului atomic, care din aceste două linii de acţiune credeţi că va fi urmată de distinşii obiectivi impersonali de la Hotnews?

Oamenii înţelepţi vor răspunde imediat: conform ordinului şi dispoziţiilor de acţiune.

Restul oamenilor vor citi în continuare ştirile pe Hotnews şi vor afla acolo care e realitatea cea mai foarte reală.

LATER EDIT: Între timp, pe seară, au dat dezmințire, exact în corpul articolului unde inițial îl făceau varză pe Ponta. Niște pricepuți. Niște șmecheri de mare clasă. Pe de o parte pur și simplu au aneantizat articolul cu pricina. Pe de altă parte, au scufundat dezmințirea undeva la subsolul paginii lor online, pierdută printre multe alte știri vechi, pe care nu le citește nici dracu. De dimineață, cînd mîncau minciuni cu lingura, era SENZAȚIONAL! și prima știre pe pagină, cap de coloană. Să afle toată lumea cît de nemernic e Ponta. Acum dezmințirea e mică mică mică ascunsă printre alte știri vechi. N-o vede nici dracu. Dacă ar fi făcut Ponta așa ceva, bubuia toată presa deontoloagă de indignare. Așa, nu zice nici unul nici pîs. Niște deontologi. Niște obiectivi. Niște profesioniști.

Niște... :(

. E clar că nu vor avea bunul simț să pună dezmințirea pe prima pagină, între primele știri. Dar, totuși, să vedem partea plină a paharului. E prima dată cînd pufoșii obiectivi și totalmente deontologi bat în retragere. Au făcut-o prea de oaie, n-au mai putut-o da cotită. Trebuie să stăm călare pe ei mai ceva ca pe România Mare, căci sînt fix din același aluat și de aceeași teapă jurnalistică așa cum erau și ăia pe vremuri.

. Niște deontologi... :(

.

. Citeste tot...

Telegrafice, dar lungi

LOL. Pufoșii antiguvernamentali se dau de chinul morții că Palada e cu jumătate de normă la B1 TV. Se zvîrcolesc, sughiță de disperare, mai au un pic și-și fac sepukku în piața publică.

Vă dați seama ce dureros e pentru ei, dacă acea unică emisiune săptămînală cînd apar la B1 TV lor li se pare o eternitate? Dacă ei în sinea lor în creierul lor au simțămîntul dureros, dar chinuitor că de fapt sînt în fiecare zi cu jumătate de normă?

Ce groaznic. Ce dureros. Ce pufos. Să bem. Teoria relativității restrînse funcționează. Pufoșilor două ore li se pare cît o eternitate.

Groaznic. Oribil. Garcon! Un pahar de cucută la domnu’, să nu se mai chinuie atît în direct la o oră de maximă audiență în prime time.

* * *

Tot despre B1 TV.

Aseară, după emisiune, discuție pe hol despre cît de încinsă a fost dezbaterea între mine și Valeriu Turcan, acest altminteri personaj decent și stimabil pe persoană fizică, dar care cînd e în emisiune stăpînul lui Băsescu îl învață că orice lucru pe lumea asta este a) rău și b) din cauza lui Ponta.

Și dă-i și luptă cu stimabilul pufos anti-guvernamental în emisiune, și dă-i și continuă și după.

Producătoarea, întotdeauna în căutare de oportunități mediatice, ne spunea că ar fi interesant un format TV în care să fim noi doi să ne certăm ca chiorii, argumentat și politicos, așa cum știm noi, ca niște eleganți de Dîmbovița.

Să reprezentăm cele două tabere politice ale momentului și să facem emisiune. Mamă, ce emisiune ar ieși, spunea dînsa.

Eu, intelectual și sobru ca de obicei, i-am propus o îmbunătățire a formatului, pe ideea lui Enki Bilal, o combinație între intelect și fizic, ca la vechii greci.

Bilal propusese îmbinarea între șah și box. Eu propun să combinăm talk showul cu acțiunea. Facem 5 minute dezbatere, ne certăm ca chiorii, elegant și argumentat, Băsescu e de vină! Ba nu, Ponta! Ba nu, Iohannis!

Apoi facem 3 minute box, ne punem căștile și mănușile și continuăm să schimbăm argumente. Pe margine, antrenorii cu prosopul și SMURD-ul cu extinctorul de incendii.

Pe urmă ne așezăm înapoi la masă și facem pe intelectualii și dezbatem marile probleme contemporane ale lumii: cine e de vină, Băsescu sau Ponta? Clar, Iohannis!

Apoi punem din nou mînușile și căștile, că sîntem într-o țară civilizată, ne pocnim cu metodă și rigoare, și dă-i din nou schimb de argumente, cînd pe stînga, cînd pe dreapta.

Și tot așa, pînă fie facem rating, fie pică unul din noi. De preferat consilierul lui Băsescu, că mie așa mi se pare normal, să pice el, mama lui de stimabil și de intelectual rasat.

Că oricum Băsescu e de vină. Citeste tot...