The way of the future

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a cincea

Azi ne-am sculat tîrziu, pentru că aseară a fost de fapt azi'noapte, am jucat remi (bine, bre scorțoșilor și snobilor: rummy) de parcă ar fi fost sfîrșitul lumii.

Ceea ce, într-un fel, chiar și este. Este sfîrșitul scurtei perioade de soare. Acum e mohorît și stă să plouă. Mai sus, mai la munte, zice că ninge deja. Parc-ar fi iarnă, frate! E așa de frig încît îmi vine să-mi bag mîinile în buzunar.

Stînd în prag, uitîndu-mă cum păpădiile și-au băgat capul la cutie și nu li se mai vede decît un moț firav din gluga de sepale sau cum le zice la alea de învelesc petalele, mă gîndesc dacă n-ar fi cazul să începem să facem un zid mare de gheață.

Nu știu de ce mi-a venit ideea asta. Așa, pur și simplu, mi-a înflorit în minte. Ce-o fi cu mine? Cred că e din cauză că încă nu mi-am băut cafeaua.

Privirea îmi umblă prin grădină. Sus, în coastă, peste gard, văd pe cineva, o siluetă de om, unul uscat și înalt. Stă nemișcat, se uită încoace. Chiar și de la depărtare, îi văd ochii. Are ochi răi și albaștri, strălucesc nefiresc. Se tot uită înspre noi.

Cine-o fi? Mă uit mai bine. Ce arătare! Ce naibă de om! Nu-l cunosc. Nu e dintre vecinii noștri. Nici nu arată a fi de prin părțile astea. Mă bufnește rîsul la gîndul care-mi trece prin minte. O fi vreun fremen, dom’le! Ha! Nu știam că sînt fremeni în Telega. Ce-o fi căutînd pe aici? N-avem viermi de nisip. N-avem nici mirodenie. Pleacă de-aici, urîtule! Du-te la tine acasă! Marș pe Arrakis!

Haios. E bine să glumești dimineața, pe frig. Auzi tu: fremeni la Telega! Cînd glumești, e ca și cum ai bea cafea. Te revigorează. Parcă nici nu mai simți frigul.

Între timp, cît mă uitam după omul uscat și înalt cu ochii albaștri și răi, aud niște scîncete. Sub frasinii din curte, ce să vezi? Cinci pui de cîine. Mari. Foarte mari. Parcă ar fi lupi.

Vai, ce căței frumoși! De unde-or fi apărut? Cine i-o fi lăsat aici? Sărăcuții! I-am băgat repede în casă, să nu le fie frig. Să vezi ce-or să se bucure fetele, că tot își doreau un cîine. Acum nu au unul, or să aibă cinci.

Dar ce se aude? Parcă tot de afară vine sunetul ăsta. Ies din nou, mai caut un pic. Măi, să fie! Mai e încă unul, albinos, prin grădină, ceva mai departe de locul unde-i găsisem pe ceilalți cinci. Și mai mare decît ceilalți. Alb alb alb. Alb ca zăpada. Lu’ ăsta o să-i zic Snow, că prea e alb și prea e frig afară, zici că stă să ningă. Și, oricum, așa e moda pe aici pe la Telega, să dai nume străine la cîini.

Ce-o fi cu cîinii ăștia? De unde-or fi venind? Parc-ar fi un semn. Cum se adună toate, așa, dintr-o dată...

Mă rog. Să vedem partea bună a lucrurilor. Ce cățeluși frumoși! Șase pui de cîine ca niște pui de lup. O adevărată haită. Acum le dau lapte. O să-i cresc. O să-i fac mari. O să-i hrănesc cu pulpă de căprioară, să nu-și piardă instinctele de animale sălbatice. Și pe urmă, dacă mă satur de ei sau n-am ce să le mai dau de mîncare, o să-i vînd lu’ nenea ăla cu părul lung și ochii răi și albaștri, lu’ fremenu’ ăla, dacă o mai fi pe aici. Cred că o să iau bani buni pe ei.

Dau lapte la puii de cîini și mă uit pe geam afară. Ia uite! Păsările au început să înghețe în zbor. Cad mierlele și pițigoii, cu aripile îngreunate de țurțuri de gheață. Ciudat. N-am mai văzut așa ceva. Simt o strîngere de inimă.

Dau lapte la puii de cîini. Vag, încep să aud cuvinte prin creier. De ce vorbește cineva în limbi străine prin creierul meu? Simt cum un pitic urît și șmecher se tot plimbă prin capul meu și zice, ținînd un pahar de vin în mînă: Winter is coming. Winter is coming. Winter is coming.

Ce-o fi vrînd să spună? Nu-mi dau seama. Ce idei ciudate pot să-mi treacă prin cap! Trebuie să întreb pe cineva ce înseamnă, că eu nu știu engleza.

Auzi tu: un pitic cu un pahar de vin în mînă! Ce tîmpenie! O fi de la vremea asta nefirească. Cum zicea poetul? A time out of joint. Pitic nebun. Să iasă din capul meu! Am treabă! Sînt ocupat! E deja aprilie. Aproape mai. Mai avem un pic și începe vacanța de vară.

Cred că am febră. Prea multe ciudățenii într-o zi. Auzi tu: Winter is coming. Ce-o fi însemnînd? Mă duc să aduc lemne. Prea e frig. Păcat de păsările care au murit înghețate. Sper să apară altele. Măcar niște corbi. Am citit undeva că soiul ăsta de păsări e tare rezistent la frig.

Pînă una alta, plouă mărunt, sadic. Plouă ca la Castamere.

Nu știu de ce am zis asta. Așa mi-a venit să spun, deși nu știu unde este această localitate. Ce nume de sat! O fi în Teleorman, că prea sună oltenește.



. Citeste tot...

Telega, acest Macondo alb

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Unul din premiile recente de fotografie.
Courtesy of Sensei Sabin Dumitrescu.

. Citeste tot...

În curînd, de-abia aștept

Știți pilda de iluminare zen. Dacă n-o știți, e cazul să o aflați.

"La început, munții erau munți, apele erau ape, codrii codri și pietrele pietre.

Pe urmă, pe măsură ce am început să pătrund în esența lucrurilor, dintr-o dată munții n-au mai fost munți, apele n-au mai fost ape, copacii n-au mai fost la fel și nici pietrele nu semănau cu ce știam eu la început.

Dar la sfîrșit, cînd am cunoscut iluminarea și pacea interioară, munții au fost munți din nou, apele ape la loc, codrii codri și pietrele pietre."

Una din cele mai frumoase feluri în care poți vorbi despre necesitatea ca după inevitabilul act de complicare a cunoașterii să vină înapoi sinteza simplă, limpede, înțeleaptă, să coși la loc misterul sfîșiat, chiar dacă nu mai e mister. Și să-l faci mister la loc, chiar dacă i se văd cusăturile pe la colțuri.

Înțelegerea de dincolo de aspra tăietură analitică și limitativă a vorbelor. Înțelegerea cu hara, cu spiritul, cu inima, cu tot corpul. Și acceptarea simplității ce rezultă din prea multă complexitate. Acceptarea paradoxului. Acceptarea lumii. A vieții. A morții. A munților. A codrilor. A oamenilor.

La fel și cu zăpada în octombrie. Trei etape. Trei reprize, ca la rugby. Întîi te bați. Pe urmă te bați din nou. Pe urmă bei și te întrebi de ce te-ai bătut.

La început, oamenii știau că uneori ninge în octombrie. Cînd? Cum? Hmmm. Mai discutăm. Cînd o vrea Domnicu, maică. Munții erau munți, ninsoarea ninsoare, neprevăzutul era predictibil, era în firea lucrurilor. Cum o vrea Domnul. Și oamenii dădeau la lopată zăpada din fața casei fără prea multe fițe, că pe vremea aia nu erau nici blocuri, nici fițe.

Pe urmă, pe măsură ce ne-am făcut oameni mari și am inventat instrumente ascuțite și exacte de înfipt în zăpadă, în vînt, în curul de piatră al muntelui, să amușinăm viitorul, să fim cu trei minute mai deștepți, cu cinci zile mai timpul probabil, am început să emitem modificări de gîndire și pretenții de semizei pufoși, dar arțăgoși.

Stai să vezi că uneori, la momente bine stabilite de către experți, ninge în octombrie pentru că presiunea și celelalte ale fizicii. Pentru că frontul atmosferic. Pentru că anticiclonul. Pentru că uraganul Gigel din Caraibe n-a luat-o la stînga, spre Atlantic, a luat-o la dreapta, spre Europa. Pentru că Gulfstreamul a făcut guturai, dar o să-i treacă, să vă explicăm de fapt cum se compensează cu Marele Curent Austral. Pentru că jet-vînturile stratosferice au suferit modificări. Pentru că...

Pentru că. Superbia cunoașterii newtoniene în fața măreției monstruoase a sistemelor complexe. Adică să scoți apa cu degetarul din corabia pe timp de furtună. Dar nu-i nimic, noi încercăm, că de-aia vrem să fim oameni moderni și însetați de cunoaștere.

Din fericire, omul de știință probabilistică Turambar vă prezice că ne vom schimba încet-încet la cap. Nu mă întrebați cînd. În curînd. În curînd în cinci ani. În curînd în cinci secole. În curînd în cinci vieți. Orișicum, în curînd.

În curînd, pe măsură ce vom fi și mai inundați de informație, și mai căpiați de atîtea cele foarte importante și esențiale și SENZAȚIONAL! care ne împiedică să ne trăim senzaționala viață de zi cu zi, vom începe să dăm înțelepți din umeri. OK: ninge în octombrie. So what? Ia uite ce frumos ninge. Ia uite ce frumos atîrnă.

Și atunci să știți că ați făcut un pas însemnat pe calea spre propășirea multilateral-dezvoltată a omului nou, zen buddhist, care scrie la toate cărțile de religie serioase că-l va înlocui pe omul vechi, comunist, în așteptarea alegerilor, a unei vieți mai bune, a Armageddonului viking de rit păgîn și mai ales și mai ales a predictibilei, așteptatei, normalei zăpezi de Crăciun.

Care evident că nu va veni. Încălzirea globală, maică.

Hai, ho ho HO! Merry Christmas de Halloween. Fiți frumoși, fiți fericiți și bucurați-vă de zăpada cea pufoasă, o voi pufoșilor și triștilor și arțăgoșilor.





. Citeste tot...

Valar morghulis

. Citeste tot...